Câteva constatări despre oameni

Postarea aceasta nu e ”salată de weekend” și la drept vorbind, nu se încadrează în nota obișnuită a unui text publicat duminică seara (care ar trebui să fie mai colorat și mai zglobiu). E un post cu niște cugetări - și e realist, deci mai subțire cu optimismul. 

1) V-am mai zis și cu alte ocazii, ”se întâmplă și la ei” și eu una, câini cu covrigi în coadă n-am văzut pe aici. Revin cu precizarea asta pentru că nu puțini sunt cei care consideră că ”noi, ăștia din diaspora” suntem cam aroganți și dăm impresia că aici curge lapte și miere, că de fapt și aici sunt disfuncționalități, dar nu vrem să recunoaștem șamd. Mă cam enervează chestiunea, mai ales că, din ce-am citit inclusiv pe Facebook, se întâmplă tot mai des. Sunt ultima persoană care să se laude la modul agresiv cu felul în care funcționează lucrurile în Germania; în același timp, sunt ultima persoană dispusă să ascundă sub covor mizerii românești, în numele faptului că ”și la alții”. Știți voi, sistemul de la grădiniță, ”doamnaaaaaa, da' și Ionel a fost obraznic, nu numa' Gigel!”. Grrr, detest chestia asta. 

Așadar. Vineri după-amiaza am plecat la 16:30 de la serviciu și am ajuns acasă la ora 19. Aha, două ore și jumătate mai târziu.

În mod normal am nevoie de o oră.

În mod anormal, metroul ușor se defectase fix în stație, nu mai putea porni și ”se aștepta” să fie adus un dispozitiv de tractare, care să-l scoată de pe șine. Asta am aflat după vreo 20 de minute și după ceva insistențe la mecanicul care se baricadase în cabină, de unde scosese o singură dată capul pe fereastră și lătrase scurt: ”ce vreți? Trenul nu poate pleca!” și ridicase geamul. 

Evident, circulația pe întreg tronsonul a fost pusă pe butuci, având în vedere că din stația respectivă nu se mai putea pleca. Oamenii au început să se agite, o femeie urla ”să ni se aducă mașini!”, de parcă eram în pustiu, nu în al doilea cel mai mare oraș german. 

Sigur că nu eram deloc fericită cu situația și cu lipsa de comunicare. Măcar să fi știut cu aproximație cât urma să dureze povestea, dacă aveau un astfel de dispozitiv de tractare la depoul aflat la numai câteva stații depărtare sau nu. 

Neavând niciun reper și neprimind nicio informație, m-am hotărât pentru autobuz, deși stația nu era tocmai aproape. Circa 40 de minute mai târziu am ajuns la gară, pentru a afla că și metroul pe care urma să-l iau de acolo spre casă avea întârziere (din alte motive, neelucidate, neexistând niciun punct comun cu linia care era blocată). Așa că am mai atârnat și pe-acolo vreo 20 de minute până a venit trenul, iar la ora 19 eram, în fine, acasă. 

Două ore și jumătate de întârziere, 90 de minute din viața mea pierdute aiurea (zic 90 pentru că 60 de minute aș fi fost oricum pe drum). De o lună și jumătate, de când merg zilnic cu metroul, tot descopăr disfuncționalități, tot apar ”deranjamente”, defecțiuni... și nu pare să se schimbe nimic. Asta deși, după cum cu surprindere am aflat, sistemul public de transport din Hamburg este cel mai scump din Germania. 

Acestea fiind zise, trag nădejde că cei care au o problemă cu diaspora sunt satisfăcuți. Iată, și aici mai apar probleme. Câini cu Brezel în coadă tot n-am găsit.

2) Ceea ce la început a fost o mișcare deopotrivă deosebit de curajoasă și de utilă (curățând societatea de nemernici) tinde tot mai mult să se transforme într-o adevărată porcărie. Mă refer aici la #metoo.

Pasămite nouă femei au afirmat, sus și tare și cu mâna pe corazon, că la sfârșitul anilor '80 au fost hărțuite sexual de către tenorul  Placido Domingo. Că le-ar fi ”atins indecent”, cică.
Adicătelea, și-au adus aminte de teribila traumă după treizeci de ani. Vă dați seama ce intens traumatizate au fost? Și le-a trăznit pe toate nouă o dată revelația asta… Miracole se-ntâmplă, csf, ncsf 🤥

Din păcate au fost luate-n serios, așa că o mulțime de spectacole pe care le avea Domingo în SUA au fost anulate. Dincolo de publicitatea negativă și de pierderea enormă de capital de imagine, mi se pare revoltător cum imediat ce sughit niște muieri - după 30 (!!!) de ani - că le-a făcut și le-a dres, sunt crezute fără doar și poate. Pentru că nimeni nu are curaj să cerceteze mai adânc atunci când e vorba de #metoo. Nu care cumva să fie acuzați de lipsă de solidaritate…

Nu s-a întrebat nimeni de ce le-au trebuit ălora 3 decenii și cum de le-a pocnit pe toate o dată amintirea ”traumei”. Nici prezumție de nevinovăție, nici nimic. Nu, ei au anulat imediat concertele, pe motiv de ”conduită profesională”. 

Bleah. 

3) Văd tot mai des - pe același Facebook de care ziceam mai sus, asta e, sunt mai sociabilă online decât offline - oameni exprimându-și convingerea că un cuplu căsătorit și fără copii nu reprezintă o familie. Nici măcar nu-s din ăia cu Cpf, altă sinistroșenie, brrr. Nu, sunt oameni care NU au votat la porcăria aia de referendum de anul trecut. Dar ei consideră totuși că un bărbat însurat are ”doar nevastă”, nu familie. Și viceversa.
În contextul ăsta, mi-am amintit de ceva de demult.

Sunt aproape patru ani de când am întrerupt orice legătură cu o fostă prietenă care se autoinvitase la mine de Revelion pentru că nu avea cu cine să-l petreacă (și mi-a zis asta în față, că doar la ce sunt buni prietenii, dacă nu să le spui fără ocolișuri că intenționezi să-i folosești în lipsă de alternative mai promițătoare). Faptul că pentru mine urmau să fie primele sărbători de iarnă de când murise maică-mea nu a contat în ecuația ei. În fine, au fost mai mulți factori care au contribuit la decizia mea de-a întrerupe relațiile, decizie pe care n-am regretat-o nicio secundă. Însă cel mai important argument a fost răspunsul ei la o întrebare de-a mea privind eventuale soluții locale, adică prietene din București la care-ar fi putut merge la petrecere (și cărora nu le murise mama în anul ăla). 

- N-am cum să fac Revelionul cu X sau Y, ele au copii, au familie!

(Asta pe un ton scandalizat, adică fah proasto care ești tu proastă, nu vezi evidența?)

A... ha. Deci eu dacă nu am copii, nu am familie. Că asta te îndreptățește în capul tău să te autoinviți la mine, trece pe plan secund. Dar cum, cum poți să zici unui om că dacă nu are copii nu are familie? Cât de prost, sau de rău la suflet, sau de amândouă să fii? Cât?

Altminteri, mâine aniversăm 12 ani de când omul meu a devenit familia mea și eu familia lui. Pentru că da, suntem o familie. Fără copiii care n-au fost să fie.  Așa, numai noi doi.