Viața în ”anticameră”

Unul dintre principalele motive pentru care am scris atât de rar în ultimele săptămâni este o senzație difuză, dar constantă de nemulțumire pe care o am de când m-am mutat la Hamburg, de care nu reușesc să mă desprind și care-mi taie cheful de orice. Din tot sufletul mi-aș dori să scap de ea, dar până acum n-am găsit calea. 

Privind în urmă, ajung la concluzia că de foarte mulți ani viața mea se desfășoară într-o sală de așteptare. Era să zic în ”waiting room”, dar cine-a văzut serialul "Twin Peaks” știe de ce n-aș folosi expresia asta, preferând termenul ”anticameră”. 

N-am fost niciodată pe deplin împăcată cu mine însămi; mergând mai departe, aș spune că probabil nici măcar liniștită nu am fost. Cam de prin liceu starea mea cvasi-permanentă a fost aceea de așteptare, de parcă nu-mi dădeam încă voie să fiu fericită. 

Stai să termin liceul, să dau bac-ul, să termin facultatea...

Stai să-mi găsesc serviciu...

Stai să-mi găsesc omul...

Stai să vedem cum ne înțelegem, cum funcționează o relație la distanță...
Stai să ne căsătorim...

Stai să vedem cum va fi experiența emigrării...

Stai să învăț limba...

Stai să ne regăsim amândoi stabilitatea profesională...

Stai să ne revenim financiar... 

Stai să ne găsim o locuință mai convenabilă....

Stai să primesc avansarea aia la care visez de vreo 2 ani... 

Stai să-mi revin emoțional după pierderea mamei... și după a bunicii...

Stai să găsească omul post permanent....

Stai să ne mutăm într-un oraș mai mare...

Stai să părăsim Bayreuth...

Stai să-mi găsesc serviciu în Hamburg...

... și după aia! Idealizatul, mereu de neatinsul ”după aia”, pe care de fapt nu mi l-am îngăduit niciodată cu adevărat. Mereu, mereu am fost în așteptare, imaginându-mi cât de fericită voi fi atunci-când. În realitate, o Fata Morgana. De fapt nu ajungeam să-mi savurez cu adevărat bucuria, pentru că imediat îmi setam un alt țel, un nou ”după aia”.

Numai că, după cum atât de bine a spus John Lennon, viața se întâmplă în timp ce ne facem planuri. În cazul meu, între două ”după aia”.

Locuiesc de aproape două luni în Hamburg, un oraș desprins din visele pe care mi le-am făcut ani de zile. M-am reunit cu omul meu și am constatat, cu bucurie și ușurare, că am trecut cu bine de ultimii trei ani, în care am trăit separat. Suntem tot noi, nu am pierdut nimic în lungile săptămâni, luni în care ne îmbrățișam doar în gând.
Am serviciu. Muncă de birou, în mediu curat (nu într-un depozit cu ritm halucinant de lucru, unde abia respiri din cauza ventilației insuficiente și a prafului), fără schimburi, cu navetă rezonabilă, cu un colectiv în cea mai mare parte ok, cu un șef de treabă.

Asta văd în fiecare zi pe geamul metroului de suprafață, în drum spre serviciu.

Aș avea toate motivele să fiu fericită.
Dar nu sunt.
Nu mă regăsesc, am o stare de neliniște și de nemulțumire, cum vă spuneam mai sus.

Previzibil, sunt în așteptare... din nou.
Locuim în chirie și așteptăm să apară casa noastră.
O să apară, și după aia...
Nu sunt încă pe deplin încredințată că job-ul actual e ceea ce-mi doresc.
O să ajung la concluzia că-mi place sau o să-mi găsesc altul care să-mi placă, esențial e c-am reînnodat firul, profesional vorbind.

Și după aia...