O seară de Beethoven. Melancolie

Nu știu de ce mi-a luat atât de mult, de data asta, să scriu despre cel mai recent concert dirijat de Zubin, la care am avut șansa de a mă regăsi printre spectatori. Poate pentru că, ori de câte ori evoc seara de 2 noiembrie, am un sentiment dulce-amar. 

Din repertoriu au făcut parte poemul simfonic ”Don Quijote” de Richard Strauss și Simfonia a III-a ”Eroica” de Beethoven. Interpretarea a fost, cum altfel decât extraordinară.... Cred că aș recomanda oricui să audieze, dacă se ivește ocazia, un concert al orchestrei Filarmonicii din Berlin. Muzicienii sunt aproape... nepământesc de perfecți și dau o nouă dimensiune conceptului de virtuozitate. 

De când merg la concertele lor și-i urmăresc pe Digital Concert Hall,  am ajuns să-i cunosc pe cei mai mulți dintre ei și să mă bucur de revedere ca de reîntâlnirea cu niște vechi și buni prieteni. (Asta deși pe primul loc în inima mea vor fi pentru totdeauna membrii orchestrei Filarmonicii din Viena). M-am bucurat, prin urmare, să-l revăd pe concertmaistru (Daniel Stabrawa), care mi se pare deosebit de expresiv, precum și pe muzicienii de la alte partide, care de asemenea îmi plac mult. Pe măsură ce-și ocupau locurile, schimbam impresii pe șoptite cu jupânul: ”uite-o pe Sarah (Sarah Willis, corn), uite-l și pe Andreas (Andreas Ottensamer, clarinet), Albrecht nu e în seara asta, dar e Jonathan (Albrecht Mayer și Jonathan Kelly, oboi)...”. Aplaudându-i la intrarea în scenă, mă gândeam cât de privilegiată sunt.

... și, desigur, Zubin. Principalul motiv care ne adusese, de fapt, acolo 🙂 Este un dirijor constant al acestei orchestre (în septembrie s-au împlinit 58 de ani de la primul lor concert împreună - și între timp, sunt aproape 200). Publicul îl cunoaște bine și îl iubește. Nu pot descrie aplauzele pe care le-a primit când a intrat pe scenă, sprijinindu-se în bastonul de care, de la o vreme, nu se mai desparte. ”Talaz” ar fi, poate, un cuvânt care s-ar apropia într-o oarecare măsură de adevăr. Un talaz de aplauze s-a dezlănțuit, iar pentru mine a fost un moment pe care mi-aș fi dorit să-l păstrez pentru totdeauna; era așa o revărsare de energie pozitivă, de admirație, de drag din partea a sute de oameni... 🙂

Dirijează numai stând pe scaun, dar precizia este aceeași ca întotdeauna, este olimpian, la fel de expresiv și o prezență la fel de grandioasă. 
Trăiește momentul și iubește muzica așa cum a făcut-o toată viața, dar într-un fel, limbajul corpului transmite o oarecare... n-aș spune ”tristețe”, însă melancolie, da. 
 

Screenshot dintr-un concert susținut pe 8 noiembrie, arhivat pe Digital Concert Hall

A fost prima dată când am ascultat Simfonia a III-a în spațiu și timp real și în timpul concertului mă tot gândeam la premiera piesei (dirijată de însuși Beethoven), care nu a fost deloc bine primită de public... ”Și cum să fi fost”, i-am zis omului în drum spre hotel, ”e o lucrare complexă chiar și pentru nivelul ascultătorului din ziua de azi, d-apoi pentru publicul începutului de secol XIX?”. Am înțeles, ascultând-o, de ce se spune despre ea că reprezintă zorii romantismului. Cu adevărat, o compoziție revoluționară, care i-a făcut plăcere și lui Zubin; era vizibil mai însuflețit dirijând-o, față de cum fusese la ”Don Quijote”.
(Este momentul să mărturisesc faptul că nu mă dau în vânt după Richard Strauss; poate pentru că a fost unul dintre primii compozitori moderni, iar eu și muzica clasică modernă suntem ca două drepte paralele...).

Am scris puțin, semnificativ mai puțin decât scriu de obicei despre concertele lui Zubin. Poate pentru că am plecat de acolo cu inima grea și am luat cu mine ceva din melancolia pe care am intuit-o în sufletul său.

Zilele acestea, tocmai încheie un turneu în Japonia, unde a fost cu, exact, orchestra Filarmonicii din Berlin 🙂
Japonia, Țara Soarelui-Răsare... sper că soarele va mai străluci o vreme și pe cerul lui 🙂