”Once upon a Time... in Hollywood” - încă un film de Tarantino unde-l caut zadarnic pe Tarantino

Nu știu dacă se poate spune spune despre mine că sunt o cinefilă; mă uit cu plăcere la filme și seriale, scriu despre cele care mă impresionează (fie pozitiv, fie negativ), îmi plac unii actori și, în mod special, doi regizori: Martin Scorsese și Quentin Tarantino.

Martin Scorsese are un dar minunat, nu atât de a spune, cât de a.... picta povești. Despre el vom  povesti cât de curând (mai bine-zis, despre cel mai recent film al său, poate știți deja la care mă refer). 

Azi în schimb, vreau să-mi vărs năduful pe Tarantino. 

I-am văzut toate filmele și m-am îndrăgostit de geniul lui excentric. De personajele absolut remarcabile, de paradoxurile tragi-comice, de acel ”ridicol” creponat și tipic tarantinesc. Aș putea da autodictare din scena petrecută în cafenea de la începutul lui ”Reservoir Dogs”. Am și pus în dezbatere o chestiune de principiu legată de discuția respectivă, într-un articol de-acum mai bine de 7 ani . Dacă am de boscorodit ceva, foarte probabil voi fi auzită mormăind ”God damn you, God damn you...”, precum moșneagul decrepit din ”From Dusk till Dawn”. 

Evident că ori de câte ori beau șampanie, îmi aduc aminte de memorabila scenă din ”Four Rooms”.

Cât despre ”Pulp Fiction”... mai are rost să spun ceva? E, probabil, capodopera absolută a lui Tarantino. Și despre asta am scris, cu aproape 9 ani în urmă, aici. 

Vedeți, nu v-am mințit zicând că sunt un fan cu state vechi. În ordinea subiectivă dictată de gusturile mele, acestea sunt filmele sale (scrise, regizate sau ambele) care-mi plac:

1. Pulp Fiction

2. Reservoir Dogs

3. Four Rooms

4. From Dusk till Dawn

5. Jackie Brown. 

Apoi, absolut inexplicabil însă... ceva s-a întâmplat cu el. Habar n-am ce, dar clar n-a fost de bine. Dacă n-aș fi convinsă de ridicolul ideii, mai c-aș bănui că a avut un scriitor-fantomă, care la un moment dat a dispărut din scenă. Și după aceea au urmat numai chifle, una mai rea și mai dezamăgitoare ca alta. 

Despre ”Death Proof” mi-aduc aminte că rula genericul de final și eu tot nu voiam să admit că s-a terminat, că nu mai urmează ”o poantă” de ultim moment, că a fost atât de stupid. Am concluzionat, cu năduf, că Tarantino s-a prostit. 

A urmat ”Inglourious Basterds” despre care nu mai rețin decât că mi s-a părut oarecum mai bunicel decât ”Death Proof”, dar asta poate pentru că ăla nici măcar nu se putea numi film. 

”Kill Bill” a fost ok, dar e mai degrabă o parodie inspirată de animația japoneză. E ok, dar nici pe departe un film pe care să-mi doresc să-l revăd, nici măcar secvențial. 

La ”Django Unchained” am refuzat să mă uit, din simplul motiv că nu mai suport să văd filme cu negri maltratați. Am văzut suficiente, am citit pe subiect, sunt la curent cu această ”felie” oribilă din istoria omenirii, nu mai vreau să văd scene sângeroase. Am auzit că DiCaprio face un rol foarte bun, dar asta nu mă convinge să mă uit. 

”Hateful Eight” a fost... meh. Nimic senzațional, nimic to remember. E pasabil, cum s-ar zice, dar nici pe departe un film remarcabil (chiar dacă joacă Samuel L. Jackson, care a făcut roluri emblematice în cele mai multe dintre filmele lui Tarantino).

Și-am ajuns la cel mai recent film, ”Once upon a time... in Hollywood”. Cu Brad Pitt, Leonardo DiCaprio și, într-un rol secundar, Al Pacino. 

Filmul este, în primul rând, o capodoperă de scenografie. Decorurile sunt o operă de artă și redau spectaculos de real atmosfera din Hollywood-ul sfârșitului anilor '60. Din acest punct de vedere, m-aș hazarda să spun că are valoare de documentar și infinita atenție pentru detalii a lui Tarantino este cât se poate de evidentă. De asemenea, este vizibil faptul că nu s-a folosit tehnologie computerizată, ci toate decorurile sunt reale. Tușa de autentic este inconfundabilă.

Leonardo DiCaprio îl întruchipează pe Rick Dalton, un actor a cărui carieră, după un șir de succese, se află în derivă, iar Brad Pitt este Cliff, prietenul și totodată cel care-i execută cascadoriile. O bună parte din film ai senzația că lipsește firul narativ, că filmul merge spre nicăieri, dialogurilor le lipsește acel ”je ne sais quoi”, acel zvâc made by Tarantino, căruia personal îi duc dorul de la ”Jackie Brown” încoace. Ca s-o zic pe-aia dreaptă, e destul de multă vorbărie degeaba.

Este adevărat că jocul actoricesc e la înălțime și mi s-a reconfirmat că DiCaprio este un mare actor. Scena ”film în film”, când joacă rolul actorului care joacă 🙂 e un adevărat tur de forță dramatic. Brad Pitt a intrat foarte convingător în rol și a avut cele mai multe replici amuzante, iar Al Pacino... la naiba, ce-ar mai fi de zis, e Pacino și basta 🙂 (Tarantino a scris rolul special pentru el). 

Avem de-a face cu două povești paralele și, pe lână destinul lui Rick Dalton, filmul pare că prezintă destinul tragic al actriței Sharon Tate, soția lui Roman Polanski, asasinată bestial în 1969 de către Charles Manson și banda lui de descreierați. Numai că Tarantino schimbă finalul și nu înțeleg de ce i s-a reproșat asta, cum am citit. La naiba, de ce-ai vrea s-o vezi pe femeia aia căsăpită? S-au făcut documentare pe tema asta, cu imagini reale și absolut șocante, de ce să mai vezi așa ceva și-n film? 

Deznodământul ales de Tarantino este de-un comic grotesc irezistibil. De altfel, aici am avut parte de un moment tipic Tarantino - ce poate fi mai ridicol decât să împroști foc dintr-un aruncător de flăcări asupra unei femei înjunghiate, care se afla... în piscină 😃 ”Ăsta e Tarantino!”, m-am bucurat eu, dar filmul se apropia deja de sfârșit.

În concluzie, n-aș recomanda filmul ăsta decât pentru scenografie și pentru jocul celor trei actori. Dar altminteri... nu. Dacă mă uit la fiecare dintre cinci filme enumerate mai sus, constat că din fiecare am rămas cu ceva, fiecare are o poveste și o morală. Din ”Once upon a time... in Hollywood” nu rămân decât cu imaginile (fabuloase, dar care se vor estompa din amintire) și... cam atât.
Nu l-am regăsit nici acum pe-acel Tarantino care-a scris un dialog nemuritor început cu ”Ok, let me tell ya what 'Like a Virgin' is about...".