Poveștile ar trebui să rămână povești

Una și cu una fac două, spune o vorbă veche la care achiesez. Eu sunt și am fost dintotdeauna o tradiționalistă - și probabil așa am să și mor. Nu-mi plac remix-urile, nu-mi plac ”adaptările moderne”, iar părerea mea despre compozițiile moderne o cunoașteți, că am bombănit de mai multe ori pe temă. 

Și de altfel, cum bine-a zis Mihăilescu-Brăila într-o nemuritoare scenetă, ”clasicii tot clasici rămân, dă-i naibii!” 😃

Așa stând lucrurile, mare mi-a fost dezamăgirea vineri seara. Aveam bilet luat din iunie - de jumătate de an, deci! - la baletul ”Spărgătorul de Nuci”, de Tchaikovsky, la Opera de Stat din Hamburg. Este cu siguranță cea mai frumoasă poveste de Crăciun și, indiferent de vârstă, regăsești aceeași puritate și bucurie. Nu pot să vă descriu cu câtă emoție îl așteptasem.

Numai că... după cum aveam să descopăr abia la fața locului, nu era baletul original, ci ”o adaptare modernă”. Siderată, am citit în program că-n versiunea pe care urma să o vedem ”Clara conștientizează dureros despărțirea de copilărie”. 😲 Alo!!! ”Spărgătorul de nuci” taman despre asta este - despre candoarea copilăriei. Despre împărăția dulciurilor și dansul fulgilor de nea, despre speranță, despre decoruri elaborate și pline de strălucire și culoare, despre pomul împodobit și despre magia nopții de Crăciun, care îl transformă pe spărgătorul de nuci într-un prinț. Un basm clasic, asta e - sau asta ar fi trebuit să fie și asta așteptam să văd. Și am sentimentul că nu am fost singura care și-a luat țeapă; din public făceau parte mulți copii a căror vârstă o estimam între 8 și 10 ani. 

Cu siguranță copiii ăia nu fuseseră aduși să vadă un balet anost, cu decor minimalist - nici măcar brad împodobit nu exista, deși toată acțiunea se petrece în noaptea de Crăciun - și din care lipseau cam toate elementele care dau farmec poveștii. Da, muzica lui Tchaikovsky era acolo, dar nu numai pentru muzică venisem, ci pentru una dintre cele mai frumoase povești de Crăciun din toate timpurile. De care n-am avut parte, întrucât coregraful a hotărât să-și impună propriul concept și taman cu minunăția asta de balet și-a găsit s-o facă. 

Am plecat la pauza dintre acte, boscorodind lugubru. Chiar n-aveam de gând să asist la despărțirea eroinei de copilărie, mi-e prea destul cât știu despre asta din experiență personală. Părăsind sala, am remarcat niște copii care păreau cam derutați. Cred și eu... nu era nici pe departe povestea la care, cel mai probabil, se așteptau. 

Mno, asta e. Am baletul cel veritabil, în versiune HD. O să mă uit zilele astea, deși l-am mai văzut - dar magia este, cu siguranță, tot acolo și așteaptă doar să fie invocată 🙂