Salată Boeuf cu pisică de ou

Printre multe altele, Crăciunul reprezintă un duios prilej de aduceri aminte a unor vremuri demult trecute și al unor întâmplări de odinioară, care cu trecerea timpului devin cu atât mai prețioase cu cât realizăm că ele constituie o ancoră și un reper. 

Îmi aduc aminte în mod pregnant de salata Boeuf, a cărei pregătire (a se citi, tocatul legumelor și-a cărnii) revenea cel mai adesea în sarcina mea. Cumva îmi convenea chestia asta,  deși era o muncă absolut distrugătoare de nervi, dar știam că-n rest sunt absolvită de orice alte corvezi gospodărești. Cei mai nesuferiți erau cartofii, iar cel mai mult îmi plăcea să toc morcovi - cât despre castraveți murați, nu exista să nu-mi sară niște stropi usturători în ochi. Dar nu mă lăsam, tocam conștiincioasă și cu simț de răspundere, până când uriașul castron se umplea de cubulețe minuscule de diferite culori. Maioneza o făcea mama și apoi urma partea care-mi plăcea mie cel mai mult: ornatul. 

Nu că mi-aș fi pus imaginația la încercare - în fiecare an salata noastră arăta la fel, dar tocmai ăsta era farmecul ei. ”Salată Boeuf cu pisică de ou” era sloganul nostru, de la care nu ne abăteam niciodată. Habar n-am de unde-a apărut chestia asta, dar de când țin eu minte salata Boeuf în casa noastră, pisica a fost nelipsită. 

În caz că vă-ntrebați cum o făceam. Jumătate de albuș dintr-un ou fiert tare (al cărui gălbenuș intrase la maioneză) era corpul pisicii. Din cealaltă jumătate ”ciopleam”, cu un cuțit subțire și precis, capul, coada și urechile, după care ”înjghebam” pisica. Ieșea ceva cam de felul ăsta: 

(Bine-bine, știu că-n mine nu s-a reîncarnat niciun Michelangelo, dar imaginea este edificatoare. Să nu vă prind chicotind, că vă deznod cu bătaia 🙄).

Restul era simplu. 

Ochii - două boabe de piper;

Nasul - un triunghi tăiat din gogoșar roșu murat sau morcov;

Mustățile - ace de brad. Lesne de înțeles, pisica noastră avea mustăți numai de Crăciun, nu și de Paști 😃

Când am mai crescut, scriam și ”Miau” sub ea, cu boabe de piper. 

Pisica noastră avea un succes nebun, era admirată de toată lumea și mâncam salata ”în jurul ei” cât de mult se putea, ca să n-o stricăm. Iar când devenea inevitabil să fie mâncată, mi-o revendicam pe bună dreptate - în definitiv, cine tocase salata? Rezon!

N-am mai făcut pisica de ou de când am plecat de-acasă. Jupânul nu suportă oul fiert, deci pisica ar fi oricum un no-go. Dar chiar dacă n-ar fi fost vorba de asta, nu știu dacă aș mai fi făcut-o. Pisica de ou era ”trademark Mama” 🙂 și-a rămas undeva în urmă, în suflet și-n amintiri. 

Mi-e dor să ornăm salata Boeuf împreună.

Mi-e dor să vin acasă și să ne amuzăm de ”cum a ieșit pisica”. 

Mi-e dor de tine, mami.