Nestemate cu pătrăţel roşu

O postare a Prinţesei Urbane pe pagina ei de Facebook mi-a dat o idee pentru ceea ce sper să fie un text simpatic, abordat de voi cu multă îngăduinţă :D 

Asemeni majorităţii copiilor în primii ani de viaţă, am emis şi eu nişte nestemate la vremea mea. Nu atât de multe încât să-mi pot face un colier din ele, dar de-un set de cercei + inel ar ajunge cu siguranţă :))

1) Yours truly avea undeva la un an şi jumătate şi i se arătau, pe nişte jetoane, animalele. Mama pronunţa clar şi răspicat  numele fiecărui animal şi eu repetam după ea. Ideea era, desigur, să le recunosc singură. Făceam astfel de "lecţii" în fiecare zi şi, din ce mi se povesteşte, mă descurcam onorabil. 

Până într-o zi, când mi-a arătat şopârla. 

- Ce-i asta, Gretuţa?

Am privit concentrată imaginea. Nu era prima dată când o vedeam şi-n dăţile anterioare pronunţasem ceva destul de vag, dar mă rog, inofensiv (o chestie gen "ţopala"). Dar acum aveam idei noi. 

- Pula, am zis, serioasă.

Maică-mea s-a uitat la mine ca la maşini străine. Evident, cu intuiţia specifică oricărui copil, mi-am dat seama că am zis ceva ce nu trebuie, drept pentru care am repetat, de data asta entuziasmată:

- Pula.

Maică-mea şi-a regăsit glasul.

-... cum ai zis, mamă?

Foarte neinspirată întrebare. Urmarea a fost că am repetat tot mai veselă numele staţiunii croate :D şi, după cum mi-au spus ai mei muuuult mai târziu, le-a trebuit ceva străduinţă şi răbdare ca să mă facă să renunţ... :))

2) Foarte spinoasă chestiunea cu "păsărica" şi "cocoşelul". Pe la vreo patru ani, la grădiniţă, reflectam periculos de des la acest aspect :D Cum vine asta? Băieţii au cocoşel? Cum? Unde-l ţin? Ce aveam eu nu prea semăna cu păsărelele din cărţile de colorat, dar dacă-n privinţa asta mă puteam resemna, curiozitatea în privinţa "cocoşelului" nu-mi dădea pace. Asta cu atât mai mult cu cât aveam un cocoş de plastic destul de mare, pe numele său Gogu-Pintenogu, pe care mi-l adusese tata dintr-o delegaţie. Nu vedeam cum ar avea loc Pintenogu în pantalonii cuiva. 

Aşa că într-o zi, când ne scoseseră la joacă, am profitat de neatenţia educatoarei şi m-am dus cu Mariusică în spatele grădiniţei. (Mariusică fiind un băieţel de vârsta mea, care locuia în apropiere de bunică-mea şi ne jucam uneori împreună. Dar numai jocuri nevinovate, spun asta în apărarea mea şi-n perspectiva a ceea ce urmează).

Ţin minte că am fost dezamăgită. Ce cocoşel visează ăştia, domn'le? Gogu-Pintenogu ar fi teribil de ofensat.

- Am văzut eu la Mariusică, e aşa cumva.... ca firul de telefon, am raportat acasă, mândră de isprava mea, şi-am şi gesticulat demonstrativ. 

(Tocmai ne puseserăm telefon, deci normal că pentru mine totul se raporta la misteriosul aparat cu ajutorul căruia puteam vorbi cu persoane fără ca acestea să fie de faţă. Asta e singura explicaţie pe care o am pentru această comparaţie insolită). 

Maică-mea a căscat ochii perplexă.

-... ăăăă, ce-ai făcut?

Eu eram gata să reiau explicaţiile, cu elan. Poate nu m-am făcut înţeleasă, deci să mă străduiesc mai mult :D

A intervenit bunică-mea, energică:

-Da' las-o, ce, vrei să-ţi mai spună o dată?

N-a vrut. :))

3) Întâmplarea cu tata - când îl spionam la baie să văd "ce are acolo" - am mai povestit-o pe blog, dar, pentru că se încadrează foarte bine în context, îi dau un Paste aici. (Cred, de fapt sunt sigură, că "momentul Mariusică" s-a consumat la vreo câteva luni după asta, pentru că de la tata rămăsesem nelămurită :D).

Ca mai toate fetiţele, în primii ani ai copilăriei eram fascinată de tata şi, într-o notă mai extinsă, de corpul lui. Descoperisem că băieţii au "cocoşel" şi fetiţele "păsărică", aşa că eram curioasă să văd şi eu minunea. Şi cum tata mi-era cel mai la îndemână, am început să-l urmăresc la baie şi în dormitor. Mă insinuam şerpeşte, de-l băgam în sperieţi de fiecare dată.

- Ce-i, puiule?

- Vreau să văd ce ai acolo, am zis cu tupeu şi am indicat cu mâna locaţia :D

Mă rog, m-a uşuit o dată, de două ori…. Nu-l lăsa inima să mă repeadă mai dur, aşa că eu continuam să mă ţin după el. Până când a avut o idee pe care a considerat-o salvatoare.

 - Măi puiule, eu nu mai am. Mi-a mâncat-o lupul.

Hm! Nu-mi convenea, dar nu puteam decât să mă resemnez. L-am lăsat în pace vreo trei săptămâni, până când mi-a venit o altă idee şi m-am strecurat iar după el.

- Ce mai e acuma? Nu ţi-am zis că n-am, că lupul, etc?

- Vreau să văd că n-ai!

 De unde se dovedeşte ca încă de mică aveam o gândire perversă.

Acum, întrebarea e: din care să-mi fac inel şi din care cercei? :))