Despre cărţi tulburătoare

(Disclaimer: ştiu că temele abordate pe blog sunt destul de aride de la o vreme încoace. Realitatea este însă că-n ultima perioadă n-am prea avut parte de aventuri care să merite a fi povestite. Pe de-o parte, e bună şi acalmia asta. Pe de altă parte, sunt cam în pană de idei, altele decât cele peste care dau pe coclaurii virtuali. Nici în concediu n-am fost încă, deci vă rog să fiţi îngăduitori).

Zilele acestea circulă pe Facebook o leapşă despre cărţi şi bineînţeles că am făcut ochii cât cepele. De fapt nu este propriu-zis o leapşă, ci o invitaţie de-a vorbi despre cărţile care ne-au tulburat de-a lungul timpului. Sau, ca să folosim un termen mai blând, care au lăsat o puternică impresie asupra noastră. 

Am dat filmul înapoi şi mi-am amintit de "Aventurile lui Cepelică" de Gianni Rodari. 

Una dintre cele mai reuşite cărţi pentru copii, care - abordată din cheia unei parabole - poate fi citită şi la maturitate. Îmi aduc aminte de vicontele Cireşel terorizat de mătuşile sale (contesele de Cireşiamare) şi de Don Pătrunjel, de moş Dovleac, cel care ofta mereu şi economisea în permanenţă pentru a-şi cumpăra cărămizile necesare pentru construcţia unei case, de meşterul Strugure... 

Nu pot spune că m-a tulburat, dar după cum se vede, a rămas neuitată.

Ceva mai târziu, cred că eram prin clasa a V-a, am citit "Singur pe lume", de Hector Malot. 

O carte pe care orice copil ar trebui s-o citească, e o comoară în sine. Se învaţă atât de multe despre dragostea necondiţionată, devotament, iubirea faţă de animale, nobleţe sufletească, prietenie adevărată... dar şi despre mizeria umană, ticăloşia, avariţia şi lipsa de omenie. 

Am bocit la moartea domnului Sufleţel, a lui Zerbino şi a lui Dolce şi m-am bucurat din tot sufletul că Rémi şi Capi au rămas împreună, alături de familia lui regăsită.

 

În adolescenţă am descoperit "Cei trei muşchetari". A fost dragoste la prima lectură şi până-n ziua de azi Athos, Porthos, Aramis şi d'Artagnan rămân eroii mei  preferaţi. 

Sentimentul acela de "toţi pentru unul şi unul pentru toţi" m-a înflăcărat. Am devorat cartea cu voluptate, şi imediat după aceea şi celelalte două romane din ciclul muşchetarilor - "După douăzeci de ani" şi "Vicontele de Bragelonne". Îmi aduc aminte şi-acum cât am bocit când a murit doamna Bonacieux în braţele lui d'Artagnan. Suflet sensibil, ce vreţi :))

Cel dintâi roman despre care pot spune că m-a tulburat cu adevărat a fost "Anna Karenina". 

Era primul roman rusesc pe care-l citeam şi am fost fascinată de absolut tot. De scrierea lui Tolstoi, de construcţia personajelor, de povestea Annei şi destinul ei tragic, de naşterea traumatizantă prin care a trecut Kitty, până şi numele tuturor mi se păreau extrem de interesante. 

A fost prima dată când am reflectat ce impact devastator poate avea opinia societăţii, dacă asta vine pe un fond nevralgic şi măcinat de tensiuni interioare. L-am recitit după câţiva ani şi a doua lectură a lăsat impresii încă şi mai puternice.

Una dintre cărţile care şi-au lăsat cu adevărat o amprentă în sufletul meu a fost "Quo Vadis". Despre mine pot spune că am fost întotdeauna credincioasă, fără a mă putea numi însă practicantă. Cred, îmi înalţ ochii spre cer şi-mi împreunez mâinile când am ceva pe suflet, dar la biserică ajung tot mai rar. Cred, dar mai mult în interiorul meu şi pentru mine. În aceste condiţii, e lesne de imaginat impactul "Quo Vadis". După ce-am terminat cartea, am simţit nevoia de-a îngenunchea şi am rostit în şoaptă "Cred! Cred!", exact cum făcuse Marcus Vinicius în braţele lui Petronius în timp ce Ligia, femeia pe care o iubea, urma să fie sfâşiată în arenă. Încă mi se face pielea de găină, amintindu-mi extraordinarul deznodământ.

Există şi o carte pe care, în ciuda mai multor încercări, nu am reuşit să o duc la capăt şi nu cred că acest lucru se va întâmpla vreodată. E vorba de romanul "Crimă şi pedeapsă". Am început să-l citesc de mai multe ori şi niciodată nu am reuşit să trec de scena în care calul este omorât în bătaie. Nu că m-a tulburat, m-a terminat, am plâns în hohote şi-am zvârlit cartea cât colo. Am încercat mai târziu din nou, lipind cumva paginile cu pricina, dar tot s-au desfăcut, tot am citit câteva paragrafe, tot am plâns. Asta e, nu pot şi pace. În acelaşi timp, recunosc geniul lui Dostoievski, dacă a fost în stare de asemenea scriere. Am citit alte cărţi ale lui, mi-au plăcut, dar asta... nu-i pentru mine.

Am început să citesc "Muntele Vrăjit" de trei ori şi de-abia la a treia încercare am reuşit s-o termin. Poate deloc întâmplător, asta s-a întâmplat după ce-am ajuns eu însămi în locul unde se desfăşoară acţiunea (staţiunea elveţiană Davos). Povestea lui Hans Castorp, venit să-şi viziteze vărul internat la sanatoriul TBC şi care, în loc de trei săptămâni cât îşi propusese să stea, rămâne acolo timp de şapte ani, este magistral redată. Cititorul se pomeneşte şi el suspendat în timp, în acel loc unde timpul părea să aibă altă unitate de măsură: intervalul scurs între examinările periodice, în cadrul cărora pacienţii aflau verdictul (care, de obicei, se traducea în luni de zile de continuare a tratamentului). Este un roman greu, stufos şi elaborat, dar personajele sunt atât de vii, încât te prind... ca într-o vrajă :)

Voi despre ce cărţi vă amintiţi că v-au răscolit sufletul?