duminică, 3 august 2014

Emigrarea, începutul unei noi vieţi


Nu ştiu dacă din cauza inconştienţei sau ca urmare a faptului că pentru mine şi pentru noi era calea optimă de urmat, fapt este că eu nu am perceput emigrarea drept o decizie de căpătâi sau o piatră de hotar a destinului meu. Cu toate că aşa trebuie să fi fost, dar a venit practic de la sine şi a fost cel mai bun lucru pe care-l puteam face pentru noi: soţul avea un "avans" de câţiva ani în Germania şi, cum zice o vorbă, un cheag făcut, în timp ce eu nu aveam mare lucru în România în afara unui serviciu care, ce e drept, îmi plăcea, dar care nu putea constitui un argument serios în defavoarea emigrării. 

Aşa stând lucrurile, nu am experimentat  niciun moment ceea ce mulţi emigranţi au trăit sub denumirea de "drama dezrădăcinării". Asta chiar dacă eram într-o lume nouă, unde nu cunoşteam pe nimeni în afara soţului, într-o ţară a cărei limbă nu o ştiam nici cât să cumpăr pătrunjel. Poate am fost inconştientă, dar n-am fost deloc stresată că nu mă voi adapta. Sau poate a fost nebunia tinereţii, un aspect la care voi reveni un pic mai la vale.

Am început să învăţ limba germană la aproape 28 de ani (vreo şase luni au durat formalităţile de înscriere la şcoală, că deh, nemţii cunosc două viteze: încet şi încetişor) şi după un curs intensiv de şase luni, mă descurcam foaaarte aproximativ. Despre experienţa cursului am povestit mai demult pe blog. După terminarea cursului am început să citesc tot mai mult în germană ca să-mi îmbogăţesc vocabularul, dar găsirea unui serviciu s-a dovedit foarte dificilă. Perioada când am început să caut se nimerise deosebit de prost (2009, taman se instalase şi aici criza în toată splendoarea ei) şi au durat doi ani până am reuşit să găsesc serviciul actual. 

Asta a fost, de fapt, cel mai cumplit pentru mine: faptul că nu-mi găseam de lucru şi lipsa de perspective. Am trimis sute de aplicaţii şi-am primit sute de refuzuri politicoase şi impersonale, pe care le resimţeam de fiecare dată ca un ghiont în ficat. Din fericire pentru sănătatea mea mentală, au apărut şi câteva invitaţii la interviu, în urma cărora am făcut două stagii de internship. Chiar şi aşa însă, eram la limita depresiei, nu mai vedeam nicio ieşire din mlaştina în care mă afundam tot mai mult cu fiecare nou refuz primit. Job-ul a fost o mană cerească, deşi n-a fost uşor şi, pe alocuri, nici acum nu este. Dar din momentul acela m-am simţit din nou om.

Retrospectiv, eu sunt de părere că reuşita integrării depinde în principal de următoarele aspecte:

1) Vârsta la care pleci din ţară. Cu cât eşti mai tânăr, cu atât mai bine. Disponibilitatea emoţională de a te integra, de a învăţa o limbă străină, de a-ţi face noi prieteni şi de a deprinde obiceiurile este cu atât mai mare cu cât eşti mai tânăr. Ceea ce nu înseamnă că nu există şi excepţii: cunosc personal cazuri reuşite de integrare după vârsta de 40 de ani, peste ocean.

2) Ambiţia şi dorinţa reală de-a te integra. Cu alte cuvinte şi chiar dacă poate sună dur... a se lăsa în urmă nostalgiile. Nu spune nimeni să uităm de unde-am plecat şi ce-am lăsat după noi, dar emigrarea presupune o viaţă nouă, deci a se lua ca atare. Găsisem mai demult pe undeva un citat interesant - "ţara de care ţi-e dor există numai în sufletul, inima şi imaginaţia ta", realitatea fiind că nimeni n-a plecat de trai bun. Cine vrea cu adevărat să se integreze, o va face - chiar dacă asta se întâmplă într-un an, în doi sau trei, sau în mai mulţi.

3) Curiozitatea, dispoziţia de-a lua asta ca pe-o aventură şi o doză serioasă de optimism (care optimism poate trece niţel şi-n zona inconştienţei - dacă nu se depăşesc limitele e chiar indicat). În primul an, eu m-am simţit ca un copil scăpat la bâlci. Deloc întâmplător, în 3 luni am luat vreo 5 kilograme, pe motiv de Ritter Sport şi iaurt Almighurt :D Probabil a fost un factor care-a atenuat serios şocul plecării. Pe lângă asta însă, ceea ce m-a ajutat a fost uriaşul contrast dintre "aici" şi "dincolo" - începând de la contactul cu funcţionarii publici, continuând cu sistemul medical şi alte aspecte asemănătoare din viaţa de zi cu zi.

4) Motivaţia. Aici cred că ajută foarte mult contrastul de care vorbeam la punctul trei. Pentru mine cel puţin, asta a fost un impuls considerabil; amabilitatea funcţionarilor, serviabilitatea angajaţilor din sistemul administrativ, abordarea din cabinetele medicale au constituit tot atâţia factori motivaţionali. Pentru emigranţii care au copii, presupun că motivaţia vine şi mai uşor - e vorba de-a le asigura lor un start mai bun în viaţă.

5) Ultima, dar nu cea din urmă: răbdarea. Integrarea e un proces complex (pardon de platitudine, dar nu ştiu cum s-o zic altfel) şi presupune timp. Aveţi răbdare şi nu cereţi prea mult de la voi dintr-odată. "Schritt für Schritt", îmi repeta mai pe la începuturi o cunoştinţă de aici, adică "pas cu pas". Şi asta e ceva care sună banal, dar pentru mine a funcţionat ca o mantră.

Ceea ce-am scris mai sus reprezintă experienţa mea, după aproape şapte ani de când am plecat. Răbdare, putere de-a lupta şi ambiţie, astea mi se par mie "ingredientele" principale pentru reuşita integrării în altă ţară. Dar asta nu înseamnă că le-aş şti pe toate, păcatele mele, departe de mine gândul :)) Sunt, prin urmare, dornică să citesc părerile şi experienţele voastre, pentru că niciodată nu încetăm să învăţăm :)

14 comentarii:

  1. Eu sunt la inceput, adica nici nu am un an de cand ne-am mutat in alta tara. Am vazut asta ca pe o aventura, ca pe un start fain viata noastra de tineri casatoriti - am plecat la cateva saptamani dupa nunta, desi stiam ca vom pleca cu cateva luni dinainte de nunta, tot datorita jobului sotului meu. Am avut job de la inceput, gasit din tara, ceea ce cred ca m-a ajutat mult psihic. Insa cu adaptarea, mi-a fost putin greu (nu e vb de limba, aici se vb engleza - Dubai), ci de oameni, de mentalitati, de ruperea mea de relatia apropiata cu cei de acasa, de faptul ca jobul de aici nu e defel ce ma asteptam sa fie sau ce au promis ei ca va fi. Dupa primele 3 luni m-am mai linistit, recunosc ca la mine dorul de tara e inca mare - la prima vizita am imbratisat toata mobila din apart :))) it gets better with time. am invatat sa accept mai usor si lucrurile care nu imi plac aici, nu cred ca exista o tara perfecta, peste tot sunt plusuri si minusuri, important e sa iei lucrurile bune din orice.
    Cred ca ai dreptate - motivatia, rabdarea, simtul umorului - te ajuta bine. Jos palaria in fata ta pt invatarea limbii germane, m-am chinuit in tara vreo cateva cursuri bune, dar nu am depasit stadiul de "aproximativ" :D si e tare interesant sa afli si povestile altor persoane.
    Cris

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Cris, ce interesantă este povestea ta! :) Mărturisesc, mă fascinează Dubai (n-am ajuns încă prin părţile acelea) şi mi se pare extraordinar că vă adaptaţi acolo şi vă găsiţi locul vostru. Ai spus un mare adevăr - nu există ţara perfectă, chiar dacă, poate, în unele privinţe e mai bună decât ce-am lăsat în urmă.
      În ceea ce priveşte job-ul, îmi dau seama că e frustrant, dar răbdare să fie, vine ea şi vremea ta :)
      Uite, citindu-ţi comentariul mă gândesc că tare-aş fi curioasă să citesc un blog despre viaţa de zi cu zi în Dubai. Poate te mai gândeşti în ceea ce priveşte blogul... ;))

      Ștergere
  2. Foarte fumos articolul! Multumesc! Intr-adevar, e nevoie de multa rabdare. Procesul de adaptare nu e simplu...
    Noi am plecat acum un an in USA si mai avem mult de invatat.
    Conteaza mult sa ai o meserie care sa te ajute sa gasesti rapid de lucru(nu e cazul meu si asta ma face vulnerabila), sa stii limba (mie asta mi se pare cea mai mare bariera...nu cred ca voi ajunge sa vorbesc asemenea unui nativ si mi-e ciuda de mor) si niste bani in cont. Daca mai da Dumnezeu sa gasesti si oameni buni, care sa iti fie prieteni, iti este tranzitia mai usoara.
    Pe mine, tot ce ma mai leaga de Romania este familia...dupa un an de zile, nu am motive sa ma plang, imi pare rau ca nu am venit mai devreme...
    Incerc sa raman optimista si citesc cu placere experientele similare ale altor persoane. Cum au primit familiile voastre vestea plecarii? Cum ati gestionat voi acest stres generat de familii?
    Pe noi inca ne bat la cap sa ne intoarcem, mai ales bunica mea care e foarte batrana...

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mulţumesc şi eu, Adina, sper că ţi-am fost un pic de ajutor :)

      Te înţeleg perfect în ceea ce priveşte vulnerabilitatea pe piaţa muncii - eu sunt jurnalist de profesie, ceea ce nu mi-a fost de niciun folos aici. Ba chiar mi-a pus beţe în roate, pentru că mă încadram la "absolvent studii superioare", deci nu mai eram eligibilă pentru o calificare pe care s-o fac aici şi care mi-ar fi sporit considerabil şansele.
      Dar nu te descuraja, vă veţi găsi locul.

      Referitor la limbă... I feel you! :) Mi-e ciudă şi mie pentru că nu mă văd ajungând vreodată să vorbesc germana ca un nativ... (în definitiv, Mark Twain spunea că veşnicia a fost inventată pentru ca omul să aibă timp să înveţe germana :D). Dar pe de altă parte, suntem în ţări unde imigraţia a devenit ceva obişnuit şi cred că ne putem pune în valoare şi din postura de imigrante care nu vorbesc ca un nativ limba locului - dar a căror gramatică, de exemplu, este mai corectă decât a multor nativi ;))

      În ceea ce priveşte stresul plecării.... la noi n-a prea fost deloc. Lumea a fost rezonabilă, şi de-o parte şi de alta. Un argument este, presupun, şi faptul că noi am rămas în Europa, într-o ţară abordabilă inclusiv cu maşina sau autocarul... Psihologic vorbind, cred că asta i-a ajutat pe ei să accepte mai uşor faptul că am plecat. Dacă ar fi fost un ocean între noi, nu cred că ar mai fi fost atât de înţelegători.
      Mai au momente când ni se plâng că ne vedem rar, că suntem aşa departe... iar noi le repetăm că ne merge mai bine şi suntem mai liniştiţi decât ar fi fost cazul în România. Şi cum binele nostru este şi binele lor... par să se împace mai uşor cu ideea.

      Ștergere
  3. Am plecat tare demult, adica de vreo 12 ani. M-am vajait nitel prin Europa, inainte de-a gasi tara in care ma simt, in sfarsit, ACASA.
    Eu ma adaptez usor, in general. Daca lucrurile nu sunt exact cum imi doresc, ma gandesc "bun, acum sunt aici, macar pentru o vreme. Si de vreme ce sunt aici, o sa-mi fac sederea cat mai placuta!". Au fost momente, in alta tara, cand plangeam zilnic, pentru ca vorbeam prost limba, lucru care ma facea ciuca mistourilor. M-am enervat, atat de rau, ca in cateva luni, corectam nativii, la scriere, dupa ce mancasem tone de literatura in limba locului.
    Inteleg din capul locului, ca nu exista sistem perfect, nici oameni perfecti (in afara de mine, of course :P ), micile enervari, nu fac decat sa-mi condimenteze ziua.
    Nu as putea sfatui pe nimeni, cum sa ia emigrarea mai usor, felul in care se desfasoara procesul de integrare, tine de individ, de experiente, vointa, personalitate...Ceea ce pe mine ma poate amuza, altuia ii poate scoate peri albi, ceea ce eu percep ca fiind negativ, altii pot lua ca oportunitate s.a.m.d.
    All in all, I regret nofin' :))
    Mi-e bine aici, mi-au prins bine experientele anterioare, chiar daca nu au fost intru totul fericite, deci iata ca in final, au avut oarece impact pozitiv asupra mea.
    Familia, eh..n-a fost chiar usor, mi s-au prezis chestii destul de nasoale, de la foamete si nereusite i lant, la riscul pierderii vietii, ca vezi tu, drogatii te pot ucide in Vestul Salbatic, pentru un pumn de euroi, ca sa-si procure heroina. Cand au inteles ca nu-s pusa pe capatuiala cu orice pret, m-au lasat in pace. Se bucura cand ii sun si cand stiu ca vine ceva in cont, sa peticeasca amarata de pensie.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. In ce tara esti, Carmen?

      Ștergere
    2. In tara in care si renii se imbata :D
      Suedia. Si mi-e atat de bine, ca de cele mai multe ori uit ca nu- s nascuta aici. Nu ma refer la bunastare materiala, desi nu ma pot plange, ci la senzatia aia minunata, ca esti la tine-acasa.

      Ștergere
    3. Da chiar, mi-am adus aminte că vreau să citesc şi eu "Parfumul", dacă ţie ţi-a fost utilă, trag nădejde să am şi eu foloase de pe urma ei :))
      Se îmbată renii pe la voi?! I-auzi, pe-asta n-o mai ştiam :)) Ce le daţi să bea sărmanelor creaturi?

      Ștergere
    4. Creaturile se dedulcesc la merele din livezile suedezilor. Care mere, cad din pomi, zac pe pamant o vreme, apoi incep sa se borseasca. Adica fermenteaza. Renii, nefiind pretentiosi, molfaie la mere borsite, pana se fac prastie. Cred ca asa s-a inventat cidrul, de fapt :D

      Ștergere
  4. In septembrie vor fi doi ani de cand suntem si noi aici.Dupa ani de drumuri lunare, de stat cate o saptamana-doua aici si restul in Ro, am decis ca este mai bine ca pustiul sa inceapa aici gradinita.Ce-a insemnat pentru mine schimbarea? Faptul ca lasam in tara copila (studenta), pe mama, pe cumnatul meu ramas de curand vaduv (sotul surorii mele), mica mea afacere si apartamentul in care am petrecut atatia ani frumosi? Un dezechilibru total,cu toate ca aici ma astepta casuta pe care am dorit-o enorm.Saptamani in sir am fost confuza si in weekenduri, numai la gandul ca fiica-mea merge acasa si eu nu sunt acolo, izbucneam in plans.Fara sa stiu germana, dupa ani in care am avut o identitate,ajunsesem sa ma simt ...fara rost.Am invatat singura limba pana la nivel de A2, (ce-i drept, am invatat mult de la cel mic).Am mai facut un curs de germana de aproape patru luni unde, asa cum ai scris si tu, au fost tot felul de personaje (din Filipine, Ucraina, Grecia, Mongolia).Economista fiind, mi-am echivalat studiile si acum fac un curs de contabilitate si fiscalitate austriaca.Dar, mai draga cititorule, pe cand stima mea de sine urcase binisor, a scazut brusc mai gata sub nivelul marii : aici se vorbeste in dialect.La cursul de limba se vorbea germana literara, la cursul asta, atat profesorii cat si colegii vorbesc in dialect.Fiecare zi a fost cate o mica victorie, cand am reusit sa imi dau seama, de exemplu, ca "moi" inseamna "mal", "sand" inseamna "sind" ,"fui" este "voll" si tot asa...
    Juniorul vorbeste mai bine germana decat romaneste desi acasa vorbim, clar, romaneste.Este un scump cand il aud cu "eu dormesc, eu ma sculesc, vrei sa ma pupesti?"
    De un an este aici si junioara, care a invatat in tara, cu o profesoara extraordinara careia nu am cuvinte sa ii multumesc, germana.In zece luni a ajuns de la A2 la C1 (examenul de C1 l-a promovat la Graz).Apoi a dat examen din patru ani de medicina austriaca la Viena si,multumesc bunului Dumnezeu, a reusit sa ocupe unul dintre cele noua locuri care ramasesera libere prin nepromovarea examenelor de catre studentii de aici.Acum suntem toti patru aici si da, totul este altfel desi ... am complexe de inferioritate din cauza limbii, desi imi doresc sa lucrez in meseria mea...Mi-e dor de ai mei dar ... aici este viata mea acum.Si sunt recunoscatoare.
    Carmen

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Extraordinară experienţa ta, Carmen :) Am citit pe nerăsuflate. Te admir din tot sufletul, e fantastic ceea ce aţi reuşit împreună. Chapeau bas în faţa fiicei tale, n-am cuvinte să-ţi spun cât de mult respect medicii şi profesia asta în ansamblul ei.
      Îţi mulţumesc că ţi-ai deschis inima şi mi-ai împărtăşit povestea ta :)

      Ștergere
  5. :) Daca vreodata va decideti la o vacanta in Dubai, da-mi de stire, te voi ajuta cu mare drag. Cu scrisul.. nu stiu ce ma retine, trebuie identificat! :)
    Cris

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mulţumesc, Cris! Cine ştie, poate într-o zi.... :)

      Ștergere
  6. @All:
    Pentru mine a fost ceva deosebit să citesc despre emigrare şi provocările acesteia prin prisma experienţei voastre. Din fiecare povestire am desprins o lecţie utilă şi valoroasă pentru mine. Vă mulţumesc şi mă înclin :)

    Best of luck! Viel Glück! Lycka till! :)

    RăspundețiȘtergere