Muzeul Swarovski: o simfonie de scântei şi reflexii

Despre muzeul Swarovski îmi povestiseră mai multe persoane şi devenisem deosebit de curioasă în privinţa lui. Mi s-a spus că nu seamănă cu nimic din ce-am văzut până acum, că fantezia şi imaginaţia au creat acolo o lume în sine, că e un loc parcă desprins din cărţile de poveşti şi că mă voi simţi ca într-o vrajă. Prin urmare, m-am dus având aşteptări foarte mari... care au fost depăşite de realitate :)

Intrarea în muzeu

Muzeul a fost fondat în 1995, celebrându-se astfel 100 de ani de la inaugurarea fabricii de tăiat cristale cu ajutorul unui dispozitiv inventat de Daniel Swarovski. Călătoria în poveste începe chiar de la intrare, iar uriaşul cu ochi de cristal care veghează intrarea incită curiozitatea copilului din fiecare.

În prima încăpere, de culoare albastru închis şi luminată difuz, se află cel mai mare cristal şlefuit din lume. Pe care n-am avut inspiraţia să-l fotografiez, fiindcă îmi fugiseră ochii la candelabru. Şi la un cal în mărime naturală, al cărui harnaşament era bătut în cristale. Şi la un perete imens, în care se aflau încastrate milioane de cristale de toate formele şi culorile. Nici nu intrasem bine, şi deja nu mai ştiam la ce să mă uit mai întâi.

Cel mai mare cristal şlefuit din lume - imagine preluată de aici

Cristalul are 300.000 de carate şi este tăiat în 100 de faţete, care simbolizează veacul scurs de la construirea fabricii. Am înţeles, cu adevărat, sensul expresiei "la soare te poţi uita, dar la el, ba" :)

Candelabrul

Calul cu harnaşamente sclipitoare

Peretele din cristale şi yours truly, deja mesmerizată

Peretele din imaginea de mai sus are o înălţime de 11 metri şi o lungime de 42. Conţine, probabil, sute de milioane de cristale, iar efectul vizual este extraordinar.

Următoarea încăpere, numită "Teatrul Mecanic", nu ne-a impresionat din cale-afară. Două manechine (bărbat şi femeie) erau suspendate de tavan, iar pe ritmul unei muzici electronice un manechin dansa, iar celălalt se dezintegra, adică bucăţi din corpul lui se desprindeau, lăsând să se vadă interiorul realizat din cristale. Cam creepy, dacă mă-ntrebaţi pe mine. În acest timp, pe nişte sfori "defilau" câteva umeraşe cu bluze, decorate şi ele cu cristale. Mno, cu siguranţă există oameni care apreciază stilul, dar e prea suprarealist pentru clasicii de noi.

Cu adevărat ne-a plăcut Domul de Cristal: o sală circulară construită integral din oglinzi, în total 595. Erau sute  de Greta acolo, sute de soţul Gretei şi sute de toţi ceilalţi turişti prezenţi. Indiferent în ce direcţie ai privi, lumina şi reflexiile creează impresia de infinit. E... magie.

Un alt teatru, mult mai interesant de data asta, este "Teatrul de Cristal". Soarele şi Luna au dansat, în sclipiri discrete.

Între noi fie vorba, n-am înţeles de ce Soarele e femeie şi Luna e bărbat :D

Uriaşul care păzeşte imperturbabil intrarea deţine, fapt deloc surprinzător, propria încăpere.

Nu lipsesc nici accesoriile sale: inelul, mănuşile, toiagul şi acordeonul (care se "extinde" şi se strânge în ritmul muzicii, acţionat ca de nişte mâini nevăzute, cristalele realizând astfel un adevărat dans de culoare şi sclipiri).

Un brad realizat în întregime din cristale trona în mijlocul sălii denumite Silent Night. Frumos, dar după părerea mea destul de banal. Şi puţin cam prea opulent, chiar dacă ne aflam într-un muzeu al cristalelor.

 

 Trecând dintr-o cameră în alta, am pozat şi câteva pietricele :))

 

Deosebit de interesantă ni s-a părut "Aleea de gheaţă": un coridor pe care, străbătându-l, aveam realmente senzaţia că podeaua se fisurează sub paşii noştri, ca şi cum ar fi fost de sticlă. Efectul era indus de prezenţa unor senzori infiltraţi sub podea, care activau liniile desenate ale crăpăturilor, proces acompaniat de clinchete şi pocnituri ca de sticlă sfărâmată. Îmi pare rău că n-am fotografiat, dar pe de altă parte nu cred că imaginea ar fi fost relevantă în acest caz. 

În "Galeria lui Poseidon" am găsit cea mai frumoasă meduză:

Oglindă, oglinjoară...

Culori, proiecţii, muzică iscusit aleasă, care se infiltra în suflet, fantezie, iluzii, reflexii. O scenografie foarte reuşită, care pune cu adevărat în valoare comorile păzite de uriaşul cu ochi de cristal. 

Ultima încăpere era, desigur, magazinul :) Oh my.... cât de multe comori. Unele mai frumoase ca altele, un dans fabulos de sclipiri, forme şi monturi. Dar scumpe, după părerea mea. O pereche de cercei minusculi, 70 de euro. Cerceii ceva mai acătării treceau de 100. Nu m-am îndurat să dau banii ăştia. Iar inel sau medalion n-aş fi luat, nu fără cercei adică, pentru că n-aş fi reuşit să le asortez. Un suvenir mi-am ales, totuşi; un breloc cu iniţiala G. Ni se potriveşte amândurora, dat fiind că şi numele soţului începe cu aceeaşi literă.

Dacă ajungeţi anul viitor la Wattens (la 15 kilometri de Innsbruck), eu cred că merită să vizitaţi muzeul. Zic anul viitor, pentru că muzeul a fost închis lunea aceasta, pe 6 octombrie, pentru renovare şi extindere şi va fi redeschis în mai 2015. Una dintre noutăţi va fi reprezentată de norii de cristal, în construcţia cărora vor fi folosite în total 600.000 de cristale :)