”Secretul unei căsnicii fericite? Două băi. Vorbesc serios. Și mult umor”.

Acesta este răspunsul dat de Larry Hagman, emblematicul și de neuitatul J.R. Ewing, în autobiografia sa intitulată ”Hello Darlin' ", pe care am citit-o anul trecut (aici puteți găsi recenzia mea, dacă sunteți curioși). Mariajul său cu Maj a durat 58 de ani, așadar putem spune că omul vorbea în cunoștință de cauză.

Noi nu avem două băi, iar în singura baie disponibilă posesiunile mele ocupă 3 sferturi din polița de la oglindă, un mini-dulăpior suspendat și unul dintre cele două suporturi metalice de la duș. Dar sunt generoasă, i-am lăsat un sfert de poliță. Și celălalt suport de la duș. #suficient 

Despre șifonier, mai bine să nu discutăm. Am revendicat aproximatiiiiv.... 75% 🙄Așa că-n rezumat, omul deține un sfert de poliță de la baie, un suport de duș precum și 25% din șifonier. Cred că sunt cu adevărat o femeie superioară, vorba lui Caragiu. În schimb una dintre camere e ”regatul” lui, unde-și păstrează comoara muzicală, orga electronică și linia audio. 

(Ok, n-am pomenit nimic de cărțile mele și de colecția Zubin, dar cred că-i evident că astea se situează tot la primul și cel mai important nivel al piramidei lui Maslow).

Așadar, departe de-a avea două băi, deocamdată avem un apartament de dimensiunea a două băi respectabile. Cam tot aia, numai că altfel, cacumarfi.

Însă avem din belșug din cel de-al doilea ”ingredient” menționat de Larry Hagman: umor. Ne distrăm bine împreună de când ne-am cunoscut, cu aproape 15 ani în urmă. Și, cu toate că sună a clișeu demonetizat, cred că un cuplu care a uitat să râdă e destinat singurătății în doi. 

El se trezește dimineața să-mi facă sandvișuri pentru prânzul de la serviciu. Nu că nu mi-aș putea face singură sau cumpăra de undeva. Dar astea sunt mult mai bune, din varii motive 🙂

Eu îi calc cămășile, deși el mormăie de fiecare dată că le ”descânt” prea mult (a învățat să-și calce singur în cei trei ani cât am locuit separat. Totuși nu e perfecționist ca mine, silvuple).  

Eu mă ocup de curățenie. 

El gătește. 

Eu îl ascult interpretând la orgă o suită de Bach.

El îmi citește blogul. Când lucram în presă, îmi citea toate articolele și avea mereu observații pertinente.

(Nu că astea s-ar putea compara, Bach și scrierile mele adică, oricare ar fi ele.  Nici într-un milion de ani. Ziceam și eu așa).

Uneori mă enervez din cauză că locuința actuală e prea mică (mai ales după ce-mi iau câte-un zid înclinat în scărfârlie - stăm la mansardă, uitasem să menționez. Și treaba asta cu locuitul la mansardă nu e romantică decât dacă ești adolescent și te cheamă Mircea Eliade, sau ești un viitor artist de geniu care locuiește în Montmartre). Apartamentul pe care să-l simțim că e cu adevărat al nostru, care să se încadreze în posibilitățile noastre și pe care îl vom cumpăra nu a apărut încă. Îl așteptăm. Va fi.

Însă după ce-mi masez proaspăt dobânditul cucui, realizez, din nou și din nou, că altele sunt lucrurile care contează cu adevărat. 

Primul dans cu același nume de familie

- Ce culoare de cămașă să-mi iau pentru cununie, a întrebat-o el.
- Orice, numai bleu nu, că va trebui să am ceva asortat și-o să arăt ca la școală, a grăit ea.
El s-a dus la cumpărături (în Germania, unde lucra și unde urma să plece și ea peste mai puțin de două luni).
Ea a zâmbit cu înțelegere - sau cu înțelepciune - și și-a cumpărat o rochie cum altfel decât asortată la cămașa lui.

Vedeți, dragostea adevărată e, de fapt, foarte simplă.  

E bucuria pe care o simți când auzi cheia în ușă, anunțându-i sosirea acasă. 

E cadoul de Moș Niculae pe care fiecare îl pune în ghetele celuilalt, deși sunt certați de vreo două zile și își vorbesc doar strictul necesar. 

E-n ochelarii luați de pe nas când pe el îl fură somnul.

E-n farfuria acoperită, ”să se păstreze cald”, pe care ea o găsea în bucătărie când venea din schimbul 2 în jur de unu și jumătate noaptea, iar el fusese prea obosit s-o mai aștepte treaz.

Acum trei zile am împlinit 12 ani de când am dat cu subsemnatul la primărie. Îmi doresc să păstrăm cele de mai sus și peste cei minimum 50 de ani pe care sper să-i petrecem împreună de-acum înainte 🙂