Gând pentru ei, gând pentru România

Azi-dimineață, metroul ușor a întârziat (da, iar), a venit arhiplin și undeva pe la jumătatea traseului am fost anunțați că trebuie să coborâm, pentru că trenul are o defecțiune și va fi trimis la depou. Nu ne rămânea altceva de făcut decât să ne continuăm drumul cu următorul.

Cor de oftaturi exasperate, ochi dați peste cap, pfff, offff și uffff. Stația s-a nimerit a fi Gara Centrală, vă dați seama cum era acolo la 7:30 dimineața. Trenul a venit, înghesuială, mă scuzați, poftiți, toată lumea buluc. Am întârziat la serviciu vreun sfert de oră și, stând pe peronul gării, m-am enervat (ce să fac și eu). Of, fir-ar să fie, uite cum întârzii iar, ce ți-e și cu ăștia că nu-s în stare să administreze rețeaua de metrouri, una-două defecțiuni, bine că știu să aibă cele mai mari tarife de transport public din țară...

... și uite-așa dădeam mărunt din buze (în gând) și mă tot montam de una singură. Dar mergeam bine și, mai calmă acum că ne urniserăm, am căzut pe gânduri. 

Și-apoi mi-am adus aminte că azi se împlinesc 4 ani de la tragedia Colectiv.

4 ani de când 65 de tineri au murit arși, practic, de vii. Zic 65, pentru că unul dintre ei (Răzvan) s-a sinucis în primăvara anului următor. El scăpase, dar femeia pe care o iubea murise în incendiu.

Pe ei, nimeni și nimic nu-i mai poate aduce înapoi.

Mi s-a făcut rușine de motivul meu trivial de enervare.

Și m-am gândit că mi-aș dori să trăiesc ziua în care românii să se enerveze din cauză că metroul întârzie un sfert de oră pentru că nu li se mai pare normal așa ceva, dar că altfel sistemul în care trăiesc este unul funcțional pe toate planurile. Le doresc să ajungă să se simtă respectați și în siguranță în țara lor, așa cum mă simt eu în țara care mi-a devenit acasă cu 12 ani în urmă. 

Doar că nu sunt deloc sigură că-n România mai e posibil așa ceva vreodată. 

Cei duși, odihnească-se în pace...