Românie, Românie...

Am zis că scriu marți și uite că m-a prins duminica. Ce să zic, pot să mă felicit. Not. Nu-mi caut scuze, dar tot obosită sunt. Și, de data asta - cu neplăcere o spun - m-a obosit și România. Sau mai corect spus, o bună parte parte din oamenii de acolo. 

Totul începe de la poarta de îmbarcare, din aeroport. Vă rog să mă credeți că nu am prejudecăți, dar, poate știți și voi cum e, recunoști românii de cele mai multe ori de la distanță și fără ca măcar să-i auzi vorbind. Sunt cele mai dezorganizate cozi, cei mai mulți copii lăsați să țipe din felurite pricini fără să le aibă nimeni grija atâta vreme cât nu dispar din raza vizuală, cu înghesuială, cu oameni care se ridică să se așeze la rând deși nici vorbă de îmbarcare (”să fim acolo!”), cu vorbit tare, cu nerespectat regimul de îmbarcare (mă refer la ”priority”, de care se ține cont numai teoretic, practic se formează o singură coadă pentru că se merge pe principiul ”da' ce, io-s mai fraier să dau de înțeles că n-am priority?”). 

Îmbarcarea e un proces anevoios și de durată, întrucât nimeni nu ține cont de rugămintea însoțitorilor de zbor de a degaja cât mai repede culoarul pentru ca lumea să poată avansa. De data asta chiar am reușit să mă enervez, pentru că o domnișoară ținea musai să butoneze pe telefon un mesaj ”și apoi îl pun în valiză, că nu-mi mai trebuie până la București”, între timp ținând, bineînțeles, culoarul blocat. Așteptam și contemplam nesimțirea tipei, când mă trezesc împunsă din spate de-o cucoană ”avansați, doamnă, că ținem tot avionul!”.

M-am întors în relanti și, arătându-i-o pe tipa care continua să butoneze, am invitat-o să treacă în fața mea. ”Poate aveți mai mult succes, păreți mai convingătoare ca mine”, am zis cu mușcătoare ironie, de care nu s-a prins - dar nici să treacă în fața mea n-a dorit. 

Bipeda a terminat într-un final de butonat, apoi și-a pus telefonul într-un separeu exterior al valizei, cu gesturi lente, de parcă era avionul lu' tac-su. Iată-mă pe locul meu, în fine. Bucuria mi-a fost de scurtă durată, pentru că exact pe scaunele paralele se așezase o mamă cu 2 copii - un bebeluș de vreo 8-9 luni și o fetiță de vreo 3 ani - și încă o tipă, care, am aflat (fiindcă nu vorbeau deloc încet), era sora mamei copiilor. 

Absolut toată călătoria a fost un vacarm. Dacă vă gândeați că bebelușul a fost ”responsabil”, ei bine, nu - a fost atât de cuminte, bietul de el... Nu făcea decât să se uite la sor-sa, care a urlat, într-un fel indescriptibil, pe toată durata zborului. Ce voia ea era să o țină maică-sa în brațe, dar femeia avea bebelușul care se punea îndată pe bocit dacă-l lua cealaltă. Și nu, fetița nu voia nici ea la mătușă-sa, așa că stătea pe scaunul din mijloc și urla, contorsionându-se. De ce încerca mătușă-sa s-o consoleze, de ce urla mai tare.

Frate, dar ce zbierete. Ce răcnete. La un moment dat mă-ntrebam cum de nu se îneacă de-atâta urlat și cum de mai are energie. Problema era că maică-sa nu era pregătită cu nimic - nu avea nicio jucărie să-i ofere, nicio păpușă, nimic. Încerca să-i explice 🙄: ”Dragă, nu pot să te iau în brațe, nu vezi că-l am pe frate-tu?”. Excelent parenting, mă gândeam eu. Nu te-ai gândit să-i iei măcar o păpușă, în schimb îi spui că n-o iei în brațe din cauza lu' frate-su. Toate premisele creării unei bune relații între frați, ce mai tura-vura. 

După 3 zile petrecute la socri, am zburat la Iași, de unde urma să mă ia tata cu mașina la Piatra Neamț. Drumul spre aeroport n-a fost lipsit de emoții, deși plecaserăm din vreme. În fine, am răzbit (dar vreo 3-4 fire albe tot trebuie să-mi fi ieșit cu ocazia asta). La filtru, detectorul de metale a piuit. ”Descălțați-vă!”. Da, să trăiți. A bipăit și-a doua oară, el știe de ce, deci control corporal și cu niște foițe cu care mi-a șters mâinile și pe care le-a băgat apoi într-un aparat (unde am văzut că display-ul s-a făcut verde, așadar totul ok). ”Ar fi trebuit să vă descălțați înainte să vă spunem noi”, m-a dojenit doamna. Purtam niște adidași absolut banali. M-am uitat în jur - nimeni nu se descălța. De ce-ar fi trebuit să presupun că....? ”Sau poate credeați că, fiind cursă internă, nu trebuie să țineți cont?”. Mi-am mușcat limba, fiindcă ultimul lucru pe care trebuie să-l faci în situații de-astea e să te-așezi la discuții cu personalul de control. Și oi avea eu clonț mare, dar uneori îi mai dau time out.

La Piatra Neamț a fost... așa cum mă așteptam să fie. Pe mormântul mamei și bunicii căzuseră castane. O nouă toamnă fără ele... Nu-mi vine-a crede că-n februarie se împlinesc deja cinci ani de când a plecat mama.  Jumătate de deceniu. 

Bunica are 3 ani în decembrie. Trei ani de când a plecat fizic, pentru că mintea-i călătorise demult în cotloane numai de ea știute. De când o văzuse pe mama în sicriu, de fapt - și întorcându-se spre mine, întrebase contrariată ”cine e duduia?”. 

Am înghesuit toate amintirile într-un colț de suflet, dar de fiecare dată când ajung la cimitir... 

Și dacă tot eram în concediu, am prestat și-o criză de fiere, pentru că de ce nu. Am vomitat, am zăcut o zi întreagă și-am avut și-o erupție alergică. O minunăție 😏

În ultima zi petrecută la Piatra Neamț ne-am dus cu toții să mâncăm o saramură de pește la un local cu profil pescăresc. Erau vreo 7 mese ocupate și, în total, 5 chelneri.
20 de minute până să ne ia cineva comanda.
45 de minute până să ne aducă 2 beri și 2 Cola.
O oră și zece minute până au adus mâncarea.
La masa vecină, o fetiță de vreo 6-7 ani era așa de flămândă încât, după ce le-au adus în fine comanda (mai bine de-o oră a durat și la ei), a mâncat cu poftă și a vomitat imediat, săraca de ea.
Saramura a fost excelentă și, dacă pot înțelege că pregătirea ei ia timp, nu mai înțeleg de ce trebuie să dureze 3 sferturi de oră să aduci 4 băuturi. La fel, nu înțeleg de ce nu i-au adus măcar ciorba fetiței (că pe-aia sigur n-o preparau atunci, pe loc).

De la Piatra Neamț am luat trenul spre București. Rapid, 6 ore jumătate. Să zicem mersi și pentru-atât, măcar e tren direct. Banchete cam murdare, dar priză funcțională (progresăm, yey).  A trecut controlul, eu m-am așternut la citit. 

La Bacău a venit alt controlor, cei care urcaseră acolo au prezentat biletele. 

- Așteptați cumva invitație specială, doamna?

M-am uitat mirată. Eu? Îmi fusese controlat biletul deja.

- Acela era alt control, mă informă conductorul vizibil agasat de prostia mea. Ce, m-ați văzut pe mine de la Piatra până aici?

A cercetat îndelung biletul. Mult și bine. Eu așteptam și-mi ziceam ”unde nu mi-ar cere buletinul, să vezi atunci distracție”... Dacă o făcea, intenționam să-i prezint buletinul german, pe care n-aveam nicio intenție să-l las din mână. Ar fi ieșit un mini-tărăboi, presupun - dar n-a fost cazul. Mi-a restituit biletul și-a plecat aruncându-mi peste umăr ”altădată să nu mai așteptați să vi se ceară biletul!”.

- Am reținut. Și dumneavoastră să fiți mai politicos!

Cu ăsta n-am mai putut să mă abțin. 

- Nu sunt plătit să fiu politicos, doamnă!

Poftim de mai zi ceva. Îi acord meritul de-a mă fi lăsat fără replică. Nu se întâmplă des.

Nu-i vorbă, ulterior m-am și amuzat. Pe culoar, doi domni discutau cu înflăcărare politică (normal, ce altceva).
“Dom‘le, Dragnea-i un erou! De-aia l-o băgat la pușcărie! Îi ca Spartacus!”.
Serios, așa a zis. I can't even.

Așa că vedeți, având în vedere toate cele de mai sus, motivele pentru care sunt obosită. Poate e un răsfăț din partea mea, nu știu, dar așa mă simt.