Closure sau cercul care s-a închis

(Nu, nu e despre film. E despre mine).

După cum unii dintre voi vă veți fi dat seama, am mai scris despre acest subiect, sub diverse forme și-n felurite contexte. Mă hazardez să cred că azi va fi, probabil, ultima dată când îi dedic o postare - și asta fiindcă simt cu adevărat, până-n profunzimea sufletului, că am înțeles, am acceptat, am ales să-mi fie bine și am primit, în acest demers deloc ușor și de durată, un considerabil ajutor din partea fostei mele psiholoage, pe care am frecventat-o 6 ani și jumătate. Da-i-ar Dumnezeu sănătate, că nu știu unde-aș fi ajuns și ce-ar mai fi rămas din mine fără ea. (Mă rog, altele au fost motivele primordiale pentru care am apelat la ea, dar evident că am discutat îndelung și despre asta).

Zilele trecute am dat peste un articol despre o veche cunoștință, stabilită și ea în afara țării și mamă a, între timp, 5 copii. Comunicarea mea cu ea a încetat de la sine, fără să ne fi supărat una pe cealaltă - pur și simplu, după ce-a născut primul copil, n-am mai găsit niciun punct comun. Ea-mi povestea de colicii bebelușului și de ceea ce mănâncă pentru a scuti copilul de suferință (”tot ce mănânc eu trece-n lapte, înțelegi”) și cum nu doarme pentru că ”asta mică urlă fără întrerupere” și eu o ascultam cu, recunosc, un ghiont în suflet. 

Pe vremea aia (2009) nu mi-aș fi dorit nimic mai mult decât să nu dorm noaptea pentru că am de legănat un pui și de plimbat prin casă cu el în brațe. Când a dat un mass E-Mail la toată lista anunțând că a născut, am felicitat-o și apoi m-am prăbușit plângând în brațele jupânului care nu zicea nimic, doar mă strângea tare.

Erau anii cei mai grei, perioada cea mai cumplită, când organismul era în vârf de formă și ceasul biologic ticăia cu spor. Bine, ceasului îi scăpau niște amănunte esențiale, dar ăsta era alt aspect. Cert e că mie mi-a fost greu ca naiba vreo trei ani, mai greu ca oricând până atunci. Orice știre despre femei însărcinate mă arunca-n depresie. Probabil inclusiv de asta s-a răcit relația noastră, până la dispariție; eu în tot cazul n-am făcut nimic pentru a o menține. Poate e egoist din partea mea, dar cum spuneam, timing-ul meu era cum nu se putea mai prost și adăugând la asta faptul că ea, entuziasmată ca orice mamă la primul copil, nu mai vorbea decât despre bebe, ne-am vorbit tot mai rar și-apoi deloc. 

Acum, m-am uitat îndelung la fotografia care-o înfățișa pe ea cu soțul și cei 5 prichindei. Cea mai mare are 10 ani, Prâslea părea de vreun an și jumătate, doi. Niște copii frumoși, semănând care cu ea, care cu el, care cu amândoi. Ea arată senzațional, nici vorbă să zici că a trecut prin cinci sarcini și chipul îi strălucește de fericire autentică și de, presupun eu, împlinirea maternității. 

Prima reacție a fost de mirare - cinci?? Adică știam că-și dorește mai mulți, dar hmm... totuși, cinci? Până și Kate și William s-au oprit la trei 🙄 După aceea, m-am pomenit zâmbind și bucurându-mă pentru ea, la modul cel mai sincer și din tot sufletul și fără nicio umbră de părere de rău pentru mine.

Și-atunci am știut că, în sfârșit, m-am vindecat. Mi-a trebuit aproape un sfert de secol pentru asta. Dar acum m-am vindecat, am înțeles, știu, accept, înțeleg. Este un sentiment absolut fabulos, o stare la care psiholoaga îmi spusese cândva că voi ajunge la un moment dat, dar pe care nu o mai credeam posibilă.

”- Și dacă la bătrânețe o să-mi pară rău că nu am adoptat un copil?

- Dacă ai ști sigur că ai să regreți, ai adopta acum?

- Hmm. Nu. Nu mai există dorința, s-a topit și-a rămas undeva în urmă. Ca o iluzie, ca un dor incert și nedefinit, după ceva ce n-ai cunoscut niciodată.

- Ăsta e raspunsul. La bătrânețe, dacă o să apară regretele, o să-ți asumi că la momentul când ai fi putut s-o faci, ai simțit altfel”. 

Nu știam atunci, dar sentimentul pe care l-am avut după ce-am încheiat ședința aia de terapie reprezenta, de fapt, începutul adevăratei vindecări. De care am devenit conștientă când am văzut fotografia vechii mele cunoștințe.