Clipe de (prin) Paris 🙂

(Am tot ezitat între a mă așterne la citit ”Vrăjitoarea” - ultima carte a Camillei Läckberg din seria Fjällbacka, pe care n-am stare dacă n-o termin - și a scrie textul ăsta. First World Problems în vremuri de procrastinare, ce pot să spun. Dar m-am hotărât să scriu, în primul rând pentru c-am amânat oricum prea mult povestea și apoi fiindcă-mi place la nebunie tastatura mea mecanică 🙃)

Așadar, cu mai bine de o lună în urmă aterizam la Paris, într-o dispoziție nu proastă, dar pe care în niciun caz n-o pot descrie ca entuziastă. Mă aștepta o săptămână despre care știam că va fi foarte aglomerată, vremea nu se-arăta din cale-afară de promițătoare (frățiuer, ce ploaie ne-a prins în prima seară) și eram oarecum îngrijorată față de ce urma să fie.

Parisul, însă... e Paris 🙂 M-am simțit mai bine de îndată ce-am ajuns în La Défense, centrul financiar și de business al metropolei. ”Bonjour, Paris”, i-am zis, iar acest salut pare să-mi devină un obicei pentru când ajung în capitala Franței. 

În cea de-a doua zi, după 10 ore de muncă și training-uri, am luat Metroul 1 de la stația La Défense și am coborât la Charles de Gaulle–Étoile. Îmi făcusem temele în prealabil, știam ce metrou să iau, ce tip de bilet îmi trebuie și unde să cobor. Nu prea mă simțeam în largul meu fără jupânul, dar a te plimba prin Paris este, totuși, o bucurie. 

Am pornit la pas pe Avenue des Champs-Élysées, fredonând în gând cunoscuta melodie a lui Joe Dassin. Clișee, știu, dar vorba aia, nu mă auzea nimeni. M-am oprit la o cafenea pentru o porție de clătite cu cremă de castane și o cafea. 

”Mademoiselle, vă rog să mă scuzați, dar nu puteți sta la masa aceea dacă sunteți singură... E masă de 4 persoane și mă ceartă șeful dacă vă las!”.

M-am mutat degrabă, cerându-mi scuze că nu-mi dădusem seama. ”Ba nu, mademoiselle, eu îmi cer scuze că a trebuit să vă spun asta!”. 
Servirea a fost excelentă și mi-a adus două fursecuri la cafea, în loc de unul. ”Pentru că sunteți așa de amabilă, mademoiselle!”.
Mmm, mai spune-mi ”mademoiselle”, că tare-mi place cum sună....  🙂

De acolo am mers pe jos până la Place de la Concorde și apoi am luat metroul spre La Défense, unde aveam și hotelul. Urma să revin la plimbare a doua zi, însoțită și de două colege.

În dimineața următoare, șefa mă abordează de cum dă cu ochii de ilustra-mi persoană:
- Greta, m-am gândit la tine!
Oh là là 🙄
- În anumite zile ale săptămânii muzeul Louvre e deschis până mai târziu, uită-te pe net să vezi când!
Hmm, nu-i tocmai rea asocierea șefei între mine și Louvre, îmi zic și studiez chestiunea: ce să vezi, chiar în seara aia era deschis (până la 21:45, în loc de 18:00 ca de obicei).
Așa încât la încheierea programului, împreună cu fetele en avant spre Louvre!

Dar mai întâi ne-am oprit la the one and only 🙂

Îl știam, îl mai văzusem cu 16 ani în urmă când mai fusesem la Paris, dar tot mi s-a tăiat răsuflarea. E atât de grandios și de frumos... 🙂

De acolo, cu autobuzul spre Louvre. 

Nu erau mulți vizitatori, așa că am intrat ”ca-n brânză”, fără să stăm deloc la rând. Ne-am retras într-un colț cu o hartă a muzeului, să plănuim strategic. 
- Eu vreau să văd Gioconda, a zis o colegă. 
- Eu, pe Venus de Milo, am cuvântat la rândul meu. 
- Eu nimic anume, a zis colega franțuzoaică, pentru că pot reveni oricând, însă vă recomand colecția de bijuterii, e fabuloasă.
Astea să fie, atunci. 

Și le-am văzut, pe rând.

Venus e minunată, e definiția grației, e... desăvârșită 🙂 Am stat și m-am uitat la ea cu voluptate, hrănindu-mi sufletul cu frumusețea ei. Lângă mine, niște pițipoance își făceau selfie cu ea. Oh well 🙄

Doamna Rodica Ojog-Brașoveanu spunea, printr-un personaj din romanul ”Să nu ne uităm la ceas”, că Gioconda este ”urâtă, prea grasă, cu o expresie inconfundabilă de văcuţă şi, nu o dată, se întrebase dacă nu cumva acest tablou avusese un noroc neaşteptat”.

Nici că se putea caracteriza mai bine, în opinia mea. Și mai e și mică, de trebuie să te binoclezi serios la dânsa. În fine, chestie de gust.

Tot în sala unde era ea se afla și un tablou absolut splendid, care acoperea un perete întreg: ”Nunta din Cana”, de Paolo Veronese. 

E atât de frumos, că aș fi fost în stare să stau zeci de minute acolo numai ca să-l admir. 

Ieșind pentru a merge spre expoziția de bijuterii, am dat de ... errm, chestia asta.

Era o ... pictură (chiar așa-i zicea: ”Peinture”) de Pierre Soulages. Habar n-am cine-i cetățeanul și nici nu mă interesează. După ce văzusem tabloul de Veronese, chestia asta neagră fleașc-fleașc a fost ca proverbiala nucă-n perete. 

La expoziția de bijuterii chiar ne-am cules maxilarele de pe jos. 

Am văzut pentru prima dată diamantul ”Regentul” (cel din mijloc).

Având 140 de carate și valorând 48 de milioane de euro, se spune că e purtătorul unui blestem, toți cei care l-au avut fiind urmăriți de ghinion. Ei, uite de-aia nu mi-l doresc eu, iaca 😏

Am mai văzut niște seturi de bijuterii ceva mai, hmm, modeste. Dar deloc de lepădat, dacă mă întrebați pe mine.

Setul acesta de perle a aparținut lui Eugenie, soția lui Napoleon al III-lea. Ce să zic, generos onorabilul. 

Dar parcă și mai mult mi-a plăcut acest set de smaralde:

A aparținut lui Marie Louise, cea de-a doua soție a lui Napoleon Bonaparte. Nu se putea plânge doamna.

Îndreptându-ne spre ieșire, am privit în sus și ce le-a fost dat ochilor mei să vadă...

Nu cred că mă înșel dacă spun că la Luvru, fiecare ungher este o operă de artă în sine (ok, poate mai puțin chestia aia neagră fleașc-fleașc de mai sus). Înainte să părăsim muzeul, am stat s-o privesc pe ea:

”Victoria din Samotrace” a fost pentru tine, mami. La tine m-am gândit în timp ce o contemplam. În ziua aceea se împlineau 5 ani de când mă veghezi din altă lume. Ai predat despre ea zeci de ani, dar n-ai avut șansa de-a o vedea și în realitate. Știu, însă, că ai fost acolo și-ai privit-o prin ochii mei.

Cam aceasta a fost cea mai recentă experiență de la Paris. E un oraș în care voi reveni cu omul meu, într-o bună zi. Păcat că nu pot merge la Louvre atât de des pe cât mi-aș dori, să mă pierd în sutele de lumi și universuri create de artiști inegalabili și irepetabili.

Vizita asta, deși foarte scurtă, mi-a confirmat că am cu totul altă percepție acum față de cea de la 23 de ani. E și normal să fie așa; de-atunci am citit, am călătorit și am văzut mai mult. Mă pot bucura la cu totul alt nivel de comorile de acolo. Tocmai de aceea îmi doresc să revin cândva 🙂