Cutremurătoarea indignare a lumii culte și patriote

Articolul de astăzi ar fi putut fi la fel de bine publicat anul trecut. Sau acum 2 ani. Și la fel de bine ar putea fi publicat anul viitor, sau peste 5 ani, fiindcă tot de actualitate va fi. Nu s-a schimbat și nu se va schimba nimic referitor la subiectul despre care urmează să scriu.

Despre ce e vorba. Destul de mulți oameni - și nu doar mulți, ci și foarte vocali - sunt de părere că a te uita la Concertul de Anul Nou de la Viena (din pură plăcere, fiindcă uite-așa îți place ție să asculți valsuri, polci, marșuri și mazurci în interpretarea uneia dintre cele mai bune orchestre din lume și îți mai plac și aranjamentele florale, închipuitule care ești) reprezintă un act de snobism și maximă ipocrizie. ”Snobism patologic”, pentru a-l cita pe un prea-scandalizat cetățean. ”Asta nu e muzică cultă”, se zburlesc dânșii, care cu siguranță ascultă simfoniile lui Mahler și Shostakovich și-n culcare și-n sculare, intonează la duș ”Adagio-ul” din simfonia a VIII-a de Bruckner și au ”Carmina Burana” la degetul mic de la piciorul stâng. ”Plictisitor, flori, pampoane și încoțopeneli”, se revoltă altcineva, clocotind de elevată indignare. ”Muzică de consum, total lipsită de rafinament”, se stropșește un altul, rănit drept în mijlocul rafinamentului.

”Dar mie chiar îmi place...”, te trezești tu să zici, făcând dovada unui tupeu deșănțat. Poftim?! Ce-ai spuuuus?!!! Îți plac manelele în frac, ai? (Ăsta e cetățeanul cu rafinamentul, strofocându-se să se exprime cu pardon). Snobule și prefăcutule ce ești, cum îndrăznești să spui că astea nu-s manele, ei lasă că știm noi că la petrecerile cu manele ești primul care se ridică să bâțâie din fund, acuma vii aicea și faci pe cultul, huo!

Să ne înțelegem. Eu n-am pretins nicio secundă că asta ar fi muzică clasică, în sensul consacrat (deși ocazional s-au interpretat inclusiv lucrări de Beethoven, Mozart, Offenbach, Brahms, Schubert sau chiar Wagner - de obicei în anii jubiliari ai compozitorilor respectivi). Dar lucrările familiei Strauss nu se pot considera ”manele” (în frac sau despuiate, tot un drac). Absolut nu. Faptul că este o muzică accesibilă nu-i știrbește valoarea.
În tot cazul, titani precum Carlos Kleiber, Willi Boskovsky, Herbert von Karajan, Claudio Abbado sau mai recent dragul meu Zubin (pentru a nu enumera decât câțiva) au dirijat aceste lucrări - unii dintre ei chiar de mai multe ori - transformându-le în tot atâtea momente de frumusețe unică și emoție pură, fără să-și mai pună problema că nu fac ”muzică cultă”... Eh, dar habar n-aveau. Ar fi trebuit să-i întrebe pe românii de pe Facebook, să le explice ei cum devine cazul cu muzica asta, dom'le.

Nu pot să vă spun cât de intens a fost dezbătută chestiunea în ultimele câteva zile. Și dacă subiectul ăsta îl puteam aborda oricând, așa cum spuneam la început, în acest an a apărut totuși un factor suplimentar: să boicotăm concertul, din răzbunare că Austria ne-a refuzat intrarea în spațiul Schengen. Brr, simt că mi s-a aplatizat creierul numai cât am scris chestia asta. Însă există mulți care au reușit să se convingă pe sine că acesta este motivul pentru care nu s-au uitat la concert - iar acum sunt mândri de ei și colcăie de principialitate și patriotism.
”Avem și noi orchestre românești bune, numai de la Viena se ia lumină? Ne-au umilit, niște îngâmfați, nu ne trebuie muzica lor!” 🐵. ”Ne-au luat pădurile și petrolul și acum ne bagă muzica lor pe gât pe bani mulți!”🙉. Mândrie națională, frățiuer, nu te pui...
Mi se pare o dovadă de aroganță stupidă și de neamprostie să susții că  tu ”boicotezi” și nu te uiți la concert ca să te răzbuni pe treaba cu Schengen. Ce legătură au compozițiile familiei Strauss și prestația unor muzicieni și balerini desăvârșiți cu o decizie politică rău-voitoare? Mă rog, caut și eu logica în carul cu fân.

”Concertul e un pansament jegos”, s-a zburătăcit unul scăpat din cine știe ce văgăună, continuând avântat ”e greu să vibrezi la Straussen, ori la Marșul lui Radecki. Azi cam ascultăm altceva. Nu un Rieux postimperial”. Am citat exact, fără să corectez numele pocite.
Strauss, Radetzky, Rieu. Ar putea avea măcar decența de-a scrie corect numele celor despre care vociferează.
Sau n-ar putea. Da, mai probabil așa.
Cea mai simpatică (deși sunt convinsă că nu asta i-a fost intenția) a fost o cetățeană care-a suspinat spășită: ”m-am uitat, dar cu inima strânsă”. Cum ar veni, a mâncat trufandale, da' așa, în silă 😂😂😂. Nu serios, unele bancuri se scriu singure.

În concluzie. Voi continua să mă uit la acest concert - și să-mi și placă! Scandalos 😒 - chiar dacă unele lucrări se repetă (este un aspect absolut nesemnificativ, în opinia mea. Și oricum nu toate se repetă, ba din contra; în fiecare an se cântă piese în premieră, care nu s-au mai regăsit în concertele de până acum. Te și-ntrebi câte-or fi, de vreme ce de zeci de ani tot apar premiere... Bunăoară, concertul de ieri a inclus 14 - din 15! - piese în premieră). Așadar, cum pot niște Pandelici și niște Vetuțe să susțină că ”sunt mereu aceleași piese”? Întrebarea este, bineînțeles, retorică.

Și mai presus de toate acestea, voi continua să mă uit pentru că-mi place, pentru că a fost un mare vis acela de-a ajunge la acest concert, vis care s-a împlinit cu 8 ani în urmă. Și dacă asta mă va scădea în ochii Pandelicilor și Vetuțelor, oh well... o să-mi fie greu, dar cred c-o să-mi treacă 🙄.