Salată de weekend (61)

Iar au trecut niște luni bune de la salata anterioară (cea mai recentă a fost în februarie, mai precis) și chiar dacă weekend-ul e pe terminate, încă suntem în grafic.

🎷 Parafrazând titlul unui genial film pe care sper că toată lumea l-a văzut cel puțin o dată, unora nu le place jazz-ul. În speță, mie. Pasămite am fost vineri la un concert al Dianei Krall, în urma insistențelor omului meu căruia îi place mult acest gen muzical. Mie nu, și asta din simplul motiv că nu-l înțeleg. Probabil sună destul de ciudat să spun că nu înțeleg jazz-ul, dar asta sunt și-aici mă termin. Și nici nu cred că voi avea vreo revelație în acest sens.
Așa stând lucrurile, am mers la concert doar fiindcă jupânul își dorea și declarase că singur nu se duce. Nu excludeam total să am o surpriză, dar nu a fost cazul. Nu-i vorbă, este o interpretă foarte bună. Îi admir vocea, a susținut impecabil un concert de aproximativ o oră și jumătate acompaniindu-se la pian, iar colegii ei (bas și percuție) au fost de asemenea la înălțime.

Și totuși... nu. Pur și simplu, jazz-ul nu ajunge la mine, nu mi se dezvăluie. A fost o experiență interesantă, de care nu-mi pare rău, dar a cărei concluzie este că n-am de ce să mai încerc asta vreodată.

⚽ Campionatul European e-n plină desfășurare, musai să zic o vorbă și despre asta. Acum în timp ce scriu, Anglia conduce Slovacia cu 2-1 în prelungiri, după ce-a fost la trei minute de-a pleca acasă. Asta zic și eu întorsătură. Dar Slovacia e singura vinovată dacă pierde: într-un meci cu asemenea miză, la 1-0 continui să ataci în valuri, nu te rezumi la a apăra acel unic gol timp de o repriză și jumătate. Vreau să zic, nu e clar că echipa cealaltă caută egalarea și va veni buluc peste tine cu tot ce are? Nu știu, serios, ce au unii în cap.
Și că tot vorbim despre - ce credeți că facem marți cu Olanda? Trecem de ei sau nu? Eu aleg să nu mă pronunț, m-am mai înșelat și cu alte ocazii.

✍️ Zilele astea se discută intens despre examenul de admitere la liceu (mă rog, ce-a devenit el între timp - Evaluare Națională), precum și despre examenul de bacalaureat. Despre experiența mea cu acesta din urmă am povestit acum mulți ani și păstrez amintiri plăcute de atunci, dar despre examenul de admitere nu prea îmi vine a scrie. A fost cu o presiune enormă pusă pe mine și chiar dacă l-am luat cu bine, la liceul și profilul dorite, nu îmi aduc aminte cu drag. Îmi place să cred că aș fi avut un rezultat la fel de bun și fără stresul de care am avut parte.
Rețin și acum subiectele de la limba română, deși peste câteva zile se împlinesc 30 de ani de atunci - rezumatul de la ”Sobieski și românii” și comentariul primei strofe din ”Vara” de George Coșbuc. Ce subiecte aride, bleah. Anul ăsta am înțeles că s-au dat ”Cireșarii”, dar inclusiv pentru asta au fost proteste, pe care însă nu vreau să le comentez. Nu-mi pot imagina ce subiecte ar trebui să se dea ca să nu mai fie bocete din categoria ”le-a dat greu”.

😐 Aud tot mai mulți oameni spunând că se plictisesc. O colegă de-a mea a avut câteva zile de concediu și când a revenit la birou ne-a povestit că atât de tare se plictisea, încât cochetase serios cu ideea să-i scrie șefei că vrea să-și întrerupă vacanța și să vină la muncă.
Pe cuvântul meu că nu înțeleg cum vine asta. Atât de multe cărți de citit, atâtea filme, seriale și documentare de văzut, cum e posibil să te plictisești? Mie niciodată nu-mi ajunge weekend-ul pentru cât de mult aș vrea să citesc sau câte aș vrea să urmăresc pe Netflix și nu numai. Bine, știu că fiecare om e unic și nu e deloc musai să le placă tuturor ce-mi place mie, dar chiar și așa...
Ăsta era de altfel și unul dintre principalele motive de plânsete din anii de pandemie - ”ne plictisim, buhuhu”. Evident, nici atunci nu reușeam să înțeleg cum e posibil ca principala sursă de entertainment să fie ”la cârciumă” și să cazi bâlbâdâc în butoiul cu depresie dacă n-ai acces la asta.

🫣 Contemplu, deloc surprinsă dar tot mai îngrijorată, situația din Statele Unite ale Americii. Nu mă mai întreb de ce nici republicanii, nici democrații nu au reușit să dea în 4 ani niciun alt candidat serios și tot cu mitomanul, respectiv omul cu evidente tulburări cognitive, iau startul alegerilor. Ce mă întreb însă: de ce se agață Biden de Biroul Oval? Ce-l mai mână în luptă? A avut o carieră politică fabuloasă, timp de 4 ani a fost cel mai puternic om de pe planetă, de ce nu se retrage cu demnitate? Nevastă-sa de ce-l împinge spre candidatură? Grija ei ar trebui să fie binele și confortul lui, e chioară de-amândoi ochii de nu vede că soțul ei efectiv nu mai face față stresului de asemenea magnitudine?

Acestea fiind zise, mâine e luni și eu așa simt că m-am săturat de tot și toate... Poate-ar trebui să-ncep să joc la Loto. Mda, vrabia mălai visează și nebunul balamuc 😕.

Mostre din viața în Germania (XVII)

Ieri seară am participat, pentru prima oară de când ne-am cumpărat apartamentul, la adunarea anuală a proprietarilor. Până acum s-a dus jupânul de fiecare dată, dar anul trecut mi-a zis de cum a ajuns acasă: ”la anu' te duci tu!”
Păi nu mi-s și eu proprietară? Rezon! Unde mai pui că eram și curioasă de chestia asta.

Adunarea se organizează în fiecare an și este prezidată de trei persoane: doi dintre ei fac parte din asociația care administrează complexul de clădiri de care aparținem și cel de al treilea este unul dintre proprietari (as it happens, e o vecină din blocul nostru, foarte responsabilă și implicată în viața comunității). Comitetul este ales prin vot, dar din câte știu nu există o regulă fixă care să definească frecvența acestor alegeri; de când suntem noi aici, componența este aceeași.
Data adunării e comunicată în scris, cu vreo câteva luni înainte și tot atunci se face cunoscută și agenda. Te duci așadar pregătit, știi dacă vrei să întrebi sau să pui în discuție ceva anume, ai timp să te documentezi dacă e nevoie. În cazul în care nu poți ajunge, ai posibilitatea să delegi un reprezentant dintre ceilalți proprietari, care va vota în numele tău hotărârile incluse pe agendă. Invitația trimisă prin poștă include și un formular în acest scop, care trebuie semnat de ambele persoane (reprezentantul și cel reprezentat).

A fost o ocazie bună de-a mai socializa puțin cu vecinii și-a face schimb de experiență pe teme de interes general. Adunarea este luată foarte în serios, pentru că ai ocazia să te pronunți cu privire la o serie de probleme care țin atât de traiul în comun, cât și de confortul individual. De exemplu, la o astfel de adunare s-a decis acum câțiva ani trecerea la sistemul de încălzire cu pompe de căldură, sau renovarea balcoanelor (asta a fost dinainte de-a ne muta noi, am găsit balconul gata renovat).
Se discută, se supune la vot, se prezintă și se analizează trei oferte de preț și se alege varianta cea mai avantajoasă. Noi considerăm că deciziile majore de până acum sunt foarte bune. Balcoanele sunt solide și arată excelent și pompele de căldură își fac de minune treaba de doi ani încoace (iar costurile, pe care am ales să le plătim în rate - fiecare proprietar a optat pentru soluția care-i convenea mai mult - se vor amortiza în anii următori. Ca să nu mai spun că s-a primit și o subvenție de la stat pentru asta).

Printre altele, aseară s-au discutat, despletit și răsfirat cheltuielile de întreținere de anul trecut, s-a votat dacă să se permită montarea de panouri solare pe balcon pentru cei care-și doresc așa ceva (desigur, numai cu firme specializate, care trebuie aprobate în prealabil de acest comitet), s-au analizat cheltuielile de întreținere prognozate la finalul lui 2024 și s-a puricat prestația administratorului. Este curățenie pe casa scării în toate blocurile din complex? Spațiul verde e îngrijit corespunzător? Copacii sunt toaletați? În anotimpul rece se curăță trotuarul și aleile ori de câte ori e necesar, pentru a nu exista riscul alunecării?
Toate acestea se plătesc, de către proprietari sau chiriași. E normal să se analizeze dacă serviciile primite sunt pe măsura costurilor. Și da, sunt.

În perioada următoare vom primi prin poștă protocolul întâlnirii, care include toate hotărârile luate. Dacă bine mi-aduc aminte, când ne-am mutat am primit, de la de-acum foștii proprietari, protocoalele ultimelor trei adunări anuale.

Am ajuns acasă obosită, dar cu mulțumire sufletească. Astfel de întruniri îți dau un sentiment de bine; știi că se ține cont de părerea ta, evaluezi serviciile care ți se oferă și, în același timp, ai responsabilitatea de a vota pentru ceea ce consideri adecvat. E o rotiță dintr-un angrenaj și de asemenea este, dacă pot spune așa, încă un exemplu care arată de ce sistemul german funcționează, în ansamblul său.

Experiența unui meci la Euro 2024

Să tot fie vreo trei ani sau chiar și mai bine de când omul meu adusese vorba pentru prima dată de Campionatul European din 2024, despre care se știa că va avea loc în Germania. ”Cu siguranță vor fi câteva meciuri și la Hamburg și dacă prindem bilete, mergem”. 
Avem stadionul foarte aproape de casă (la patru stații de metrou), așa încât, spre deosebire de mulți alți oameni care au venit din alte orașe sau chiar din alte țări, noi nu aveam de rezolvat decât problema biletelor.
Speraserăm că vom avea un meci al României aici, dar n-a fost să fie. Chiar și așa, aflând unde urmau să aibă loc cele trei  meciuri din grupe (München, Köln și Frankfurt), ne-am înscris la tragerea la sorți pentru dreptul de-a cumpăra bilete. Mda, și aici ca la Concertul de Anul Nou de la Viena, haștag #SăLeFieDeCap.
Ghinion, n-am câștigat (n-avem noroc la tragerile la sorți, nici eu nici el) și o vreme părea că-și luase gândul.

Însă după cum s-a dovedit ulterior, n-a fost cazul. Ideea continuase să-l bântuie în tot acest timp. Cum, își zicea, avem stadionul la o zvârlitură de băț și nu ne ducem la meci? Și a tot căutat soluții. Cred că era prin aprilie când mi-a povestit că există posibilitatea de a cumpăra bilete la unele meciuri, de la oameni care le comercializau pe eBay. Ne-am gândit o vreme cum să procedăm: încercăm să mergem la un meci al României? Având în vedere locațiile, ar fi trebuit să ne luăm liber fie eu, fie el, fie amândoi (chiar și pentru meciul de sâmbătă, el ar fi trebuit să-și ia o zi de concediu având în vedere că duminică a avut slujbă, ca de obicei). Mai era și departe, se punea și problema cazării... Prin urmare, și-a limitat căutările asupra meciurilor din Hamburg și-a găsit bilete la meciul dintre Cehia și Georgia, care a avut loc sâmbătă începând cu ora 15:00. Ne-am spus că vrem să avem experiența unui meci la Euro, chiar dacă nu e vorba de România sau de echipe ”galonate”.

Cumva, toate s-au potrivit. Tipul care vindea biletele voia să scape de ele cât mai repede pentru a-și cumpăra altele, drept pentru care le-a vândut la prețul de achiziție. Locurile au fost foarte bune și ne-am dus cu multă curiozitate și spumoasă nerăbdare (jupânul mai mult decât mine, la drept vorbind 🤫).

Organizarea a fost ireproșabilă. Foarte multă poliție (desfășurată de la stația de metrou și până la stadion, în jurul acestuia și în interior), precum și numeroși voluntari care îndrumau spectatorii. Multe locuri de unde puteai cumpăra de băut, hot dogs și Brezel, câteva standuri cu suveniruri. Prin urmare, cozile erau scurte și mergeau repede.

Am dat o raită (stadionul este-n așa fel construit încât îl poți înconjura complet fără să ieși din clădire), am luat o Cola și o bere și ne-am ocupat locurile. Mai erau scaune libere, dar stadionul a fost ocupat în proporție de, aș estima, 95% sau chiar puțin peste.

Festivitatea de începere a meciului și momentul imnurilor au fost impresionante. Dacă am fi știut să cântăm și noi cu ei, momentul ar fi fost și mai emoționant de atât.

Să vezi zeci de mii de oameni în picioare, cântând imnul țării tale, trebuie să fie absolut copleșitor. Emoția lor ni se transmitea și nouă și nu o dată ne-am întrebat cum ne-am fi simțit dacă una dintre cele două echipe ar fi fost România.
Galeriile erau oarecum împărțite pe sectoare, dar fanii erau și amestecați - și nu a rezultat niciun incident, toată lumea s-a comportat civilizat, deși în răstimpuri se răcnea cu patos. Mno, la meci ca la meci.

A fost o atmosferă extraordinară. Amândoi eram lost in translation, nu înțelegeam o boabă din ce strigau suporterii, dar nu conta. Era o energie incredibilă și practic nu mai era nevoie de cuvinte.

Chiar fără a fi implicat emoțional, simțeai că te prinde momentul și nu-ți poți lua ochii de la ceea ce se întâmplă pe teren. Tumultul mulțimii era copleșitor. Am ținut cu Georgia, din simpatie pentru că sunt pentru prima dată la un turneu final. Dar i-au călărit cehii tot meciul, mi s-a strâmbat gâtul că mă uitam numai într-o parte fiindcă vreo 70% din timp s-a jucat în jumătatea de teren georgiană. Însă chiar și așa, scorul mi se pare o realizare pentru georgieni. Am aplaudat când au dat gol din penalty de aproape-mi ieșea foc din palme.

Și da, l-am întrebat pe om ”da' de ce penalty, că n-a faultat în careu”. Nu, dar a fost henț în careu, zice. Aaaa, bun, am priceput. (Ăsta ar fi momentul când puteți să-mi admirați elevatele cunoștințe, mulțumesc foarte mult 😀).

Vai, da' chiar așa, cât pe ce să uit să vă povestesc. Țin să vă informez că un fapt nemaipomenit, formidabil, magnific și mai cu seamă uniiiiiic petrecutu-s-a.

Prieteni, am înțeles ce înseamnă ofsaid.
Cu adevărat, am percutat 💡💡💡

Nu de la meciul ăsta mi se trage revelația (aici n-au fost ofsaid-uri), ci de la Scoția-Elveția, de miercurea trecută. Pfiii, mândră mi-s de mine, nici nu pot să vă spun, cred că așa trebuie să se fi simțit Columb după ce-a descoperit America.
Glumesc, silvuple. Și totuși. Sunt ani de zile de când se încearcă din răsputeri a mi se explica. Inclusiv cu desene, inclusiv cu suporturi de pahare pe post de jucători. Nu s-a prins neam. A trebuit s-o comită Ndoye și să se reia faza în relanti ca să se pogoare, în sfârșit, străluminarea ⚡⚡⚡.

Revenind la meciul de sâmbătă. În pauză am vrut să facem un refill de Cola, dar vânzătoarea ne-a spus că nu are voie să pună Cola în paharele cu sigla UEFA, ci doar apă sau bere. Beats me dacă pricep, doar când am cumpărat înainte de începerea meciului mi-a pus Cola-n el fără probleme. De ce nu-l puteau umple a doua oară? Nein, că UEFA așa și pe dincolo 🙄.

Te pomenești că lu' doamna UEFA i-o fi plăcând berea și nu știe cum să spună, am concluzionat noi și am luat bere, ce era să facem. Una era suficientă pentru amândoi (și avea alcoolemie redusă, 2,8%. Cică așa se servește pe stadioane). Am poștit-o cu succes în repriza a doua. Repriză care-ar fi putut să se încheie istoric, dar la ultima fază un jucător georgian a șutat peste poartă. Minimal, însă destul cât să treacă peste și să bage-n boală toți suporterii.

Aceasta a fost experiența noastră la Campionatul European 2024 în spațiu și timp real, una frumoasă, pentru care suntem recunoscători și de care ne vom aduce aminte cu plăcere 🙂.

Nu pot încheia înainte de a-mi încuraja ambele țări.
Hai România! 🇷🇴 Deutschland über alles! 🇩🇪

44 de pahare...

... vorba vine, nu mă luați în serios. Nici de-un pahar nu-s în stare, la o adică. Am stupefiat o mulțime de oameni când le-am povestit că m-am îmbătat și mi-a fost rău de la 4 shot-uri de Jägermeister. Sunt un caz pierdut, vă spun.

Azi-noapte, undeva în jurul orei 3, s-au împlinit 44 de ani de când am dat buzna pe lumea asta, cu mare tărăboi și mâna dreaptă ridicată în sus. ”Fata asta o să-și caute dreptatea”, i-a zis moașa maică-mii.

Patru decenii și ceva peste mai târziu, nu știu dacă se poate spune despre mine că am făcut așa ceva. Aș zice că mai degrabă nu. Am fost - și pe alocuri încă mai sunt și-acum și-o să fiu probabil câte zile-oi avea - genul de persoană care vrea să facă pe plac și se gândește mai întâi la alții și abia apoi la sine.
Uneori am avut norocul de a da peste oameni care nu au profitat de asta, alteori dimpotrivă. Mno, ca-n viață.

Nu prea simt nimic pe chestia celor 40+, ceea ce nu e nici de bine, nici de rău. It is what it is, vorba ceea. Probabil e adevărat ce se spune, că de la o vârstă încolo nu-ți mai vine a sărbători.
Pe de o parte am senzația aia stupidă de melancolie inefabilă care probabil însoțește aniversările după o anumită vreme. Habar n-am când au trecut anii ăștia.
Pe de altă parte, mi-ar plăcea tare mult ca mesajul din imaginea asta să fie adevărat. If only 🙃.

Ce-mi doresc? Sunt recunoscătoare pentru tot ceea ce am și-mi doresc doar să fim sănătoși. Orice altceva fie va veni de la sine dacă are de venit, fie îl vom face noi să vină dacă ne vom dori asta.

Nu știu cum e aia cu ”viața începe la 40 de ani”, dar mai știi, poate ceva frumos-frumos-frumos e pe drum spre mine 🙂.

Despre biserica evanghelică-luterană, din experiența personală

După cum poate vă veți fi dat seama despre mine, eu sunt un om credincios, dar nu habotnic. Respectiv cred în Dumnezeu, mă rog, dar nu merg cu regularitate la slujbe și nu pun semnul egal între biserică și Dumnezeu. Ca să fie clar cum stau lucrurile, io-s aia care acum vreo 13 ani a oripilat lumea în curtea Mănăstirii Argeșului, când m-am mirat cu glas tare de multitudinea de tarabe unde se vindeau tot felul obiecte zice-se religioase, multe dintre ele de-un kitsch înfiorător (vă mai amintiți ilustratele alea unde se schimba imaginea când le mișcai într-un anumit fel? Chinezești cred că erau, în mare vogă prin anii '80. Eh, inclusiv din astea aveau. Cu Arsenie Boca 🫣). Și nu doar că m-am mirat, ci am și bombănit ”ce-i cu toate astea? Iisus a alungat negustorii din templu...”, de mă țistuia taică-meu, panicat că-l fac de râs sau ceva 🙄.

Duminica trecută l-am însoțit pe omul meu la slujba religioasă, în biserica unde este cantor. Nu merg de regulă, nu am răbdare și nici nu-mi stă în obicei, dar o fac de fiecare dată când susține vreun concert sau are o piesă de teatru ori un musical cu și pentru copii. Sunt minunați piticii, nu încetează să mă surprindă 🙂. 
De data asta, au pus în scenă musicalul ”Daniel în groapa cu lei”. Atât de bine au jucat și cântat ăia mici, iar piesa a fost adaptată pentru ei - de exemplu, ca să le dea ceva de cântat și celor cinci lei 😀, omul meu a făcut o modificare introducând primele versuri din ”The Lion Sleeps Tonight” și au cântat, acompaniați de el la pian.
Nu știu dacă vă amintiți, în decembrie vă povesteam despre spectacolul de Crăciun, în care am făcut referire și la un băiețel care l-a interpretat pe Iosif; puștiul acela mi-a intrat la suflet prin talent, carismă și vocea foarte frumoasă pe care o are. În piesa de duminica trecută, fratele lui (mai mic cu vreo 3 ani) l-a interpretat pe Daniel și dat fiind rolul principal, a avut și două solo-uri.
Doamne, cum a putut cânta și el, ăsta mai mic. Ce voce melodioasă, ce-a mers la inimă... 🙂. După ce s-a încheiat piesa, am schimbat o vorbă cu mama lor. Am felicitat-o, i-am mulțumit pentru ce ne dăruiesc băieții ei (le-aș fi spus lor personal, dar sunt sfioși, se țineau departe de adulți 😊) și am adăugat: ”sper să-i revăd pe amândoi în piesa de Crăciun”.
”Cum să nu”, mi-a răspuns ea, ”s-au trecut primii pe listă!”.

Aici voiam să ajung, de fapt. Până să-mi urmez omul în Germania, nu știam mai nimic despre biserica evanghelică-luterană. Merg ocazional la slujbe (de Crăciun, de Paști sau când sunt evenimente adiacente, precum duminica trecută), ocazional stau de vorbă cu preoții sau cu membri ai parohiei și mi-am făcut idee. Are multe puncte comune cu ceea ce cunosc eu din religia ortodoxă (ca un exemplu, la fiecare slujbă se rostesc Crezul și Tatăl Nostru și predica se întemeiază pe Biblia pe care o cunoaștem și noi), dar îi consider mult mai... cum să spun, mai puțin îndoctrinați, mai deschiși la minte, mai înclinați să accepte binefacerile științei, pe care nu o văd ca pe un rival așa cum fac alte biserici (am fost eu însămi la o slujbă la care preotul, în încheiere, a menționat că Dumnezeu a îngăduit omenirii cunoașterea) și de asemenea, mai puțin aroganți: niciodată n-am auzit preoții spunând că ”religia noastră este cea mai bună”, cum l-am auzit pe un preot ortodox; și-am vorbit cu mai mulți...

Îmi place, de asemenea, modul în care sunt concepute slujbele duminicale. Se alege din timp o temă (care i se comunică și cantorului, pentru ca acesta să selecteze cântecele care i se par adecvate; există o carte de cântece și fiecare biserică deține un număr de exemplare, care se distribuie participanților la slujbă), preotul își scrie predica pe care o rostește liber și de fiecare dată, în cadrul predicii se fac și referiri la subiectele de actualitate internă și internațională și interes public. Duminica trecută de exemplu, preoteasa a încheiat predica prin a îndemna lumea, în mod subtil, să iasă la vot.
(Da, preoteasă am zis; și ea nu este soția preotului, ci preoteasă cu studii de Teologie și drepturi depline. O altă diferență față de bisericile ortodoxă și catolică este că aici femeile nu sunt marginalizate, ci sunt tratate la egalitate cu bărbații).
Pe lângă asta, biserica evanghelică se implică în mod activ și transparent în sprijinirea celor în nevoie. Există un comitet ales prin vot care se ocupă (și) de asta.

Apreciez mult felul în care sunt integrați copiii - cor (unde se cântă cântecele pentru copii și cei mici se antrenează în jocuri), piese de teatru, musical-uri, grup voluntar de cercetași care au tot felul de activități în aer liber șamd. Nu sunt aduși cu forța, nu se încearcă îndoctrinarea lor, nu sunt amenințați că ”se supără îngerașul” dacă nu fac aia și nu dreg cealaltă.

Un alt aspect pozitiv este că... aici nu se dă șpagă la preoți, dom'le. În România e ceva de groază. Cei mai mulți cer șpagă și dacă vrei să afli ”cât se dă”, ai o neprețuită sursă de informare în ”doamna de la lumânări”. Că e cununie, botez sau înmormântare, se dau bani nefiscalizați preotului și desigur, să nu uităm de ”domnul dascăl” că nu se face, mă-nțelegi... Și mă rog, dacă unii țin musai să dea, asta e; dar există preoți care condiționează actul religios de suma de bani primită, iar asta mi se pare odios de-a dreptul.
Aici s-a reglementat simplu și clar: contribuabilii plătesc impozit bisericii. În mod cât se poate de legal și transparent, adică li se reține din salariu. Sistemul este folosit și de biserica catolică. Dar mulți oameni aleg să părăsească biserica, fiindcă nu vor să mai plătească impozit. Eu nu sunt membru contribuabil și nu știu exact ce consecințe ar avea la o adică, însă ce-i drept nici nu m-a preocupat aspectul.

Dacă ar fi să menționez și ceva care... nu că nu-mi place, dar în care nu mă regăsesc, este faptul că bisericile au construcții foarte moderne, în care personal nu-mi regăsesc deloc latura spirituală. Nu au icoane așa cum le știu din bisericile ortodoxe; de Paști spun și ei ”Hristos a înviat, Adevărat a înviat” (Christus ist auferstanden, Er ist wahrhaftig auferstanden), dar nu au cântarea ”Hristos a înviat din morți” și nu regăsesc sentimentul acela de profundă spiritualitate din biserica ortodoxă... Ar mai fi câteva exemple din categoria asta, dar ține de particularitatea acestei biserici și, oricum, eu Îl regăsesc pe Dumnezeu în suflet.

Panseluțele și marea flocăială

Pentru azi vă pregătisem o salată bunicică, dar Social Media fierbe cu bulbuci și nu rezist ispitei de-a mă exprima și eu pe subiect. Așa că am băgat salata la frigider și hai să trecem la arzătorul subiect al momentului: huiduiala de aseară, de pe Arena Națională.

Ca să fie clar din capul locului cum stau lucrurile: eu sunt familiarizată cu formația Coldplay în sensul că... am auzit de ei, știu că sunt englezi, cântă pop-rock și solistul a fost însurat cu Gwyneth Paltrow. Aici se opresc cunoștințele mele despre această trupă. Nu am ascultat niciodată vreo melodie, habar n-am cum cântă și nici curioasă nu sunt; prin urmare, nici la concert nu m-aș fi dus. Dar, dacă m-aș fi dus și m-aș fi pomenit cu un invitat special care interpretează manele în mijlocul spectacolului, nu aș fi huiduit. Din principiu și educație, nu din alt motiv. Mi s-ar fi strepezit dinții și mi s-ar fi revoltat urechile, dar nu m-aș fi manifestat în niciun fel.

Aseară însă, când artistul invitat să susțină un moment muzical în timpul concertului Coldplay a început a slobozi trilurile de mai jos, o bună parte dintre cei aproximativ 50.000 de spectatori prezenți la concert a ales să nu se cenzureze.

”Oo, oo, la tine-am abonament
Oo, oo, să te iubesc permanent
Oo, oo, dragoste cu gust de Cola
Mi-ai dat peste cap busola
Să te mănânc ca pe Ola.

Ale, ale-le-le, tu ești fix pe placul meu
Și oricât mi-ar fi de greu, te vreau mereu, gen
Ale, aleleu, se-anunță mare ștabor
Că în neam de Spoitori să te-nsori nu e ușor”.

Deci nu-mi vine să cred că am pus porcăria asta pe blog, dar se impunea s-o fac pentru a-mi explica punctul de vedere în legătură cu principalul motiv al bocetelor de astăzi: ”ce s-a întâmplat cu Vlad Babasha a fost rasiiiiiiiiism, buhuhu!”. Și dă-i și zbuciumă-te și jelește ”acest tânăr artist supus unor violente atacuri de rasism”, de plângea și moțu' de la bască.

(Să se consemneze că până aseară habar n-avusesem de viața și opera mai sus-menționatului și existența nu-mi era absolut deloc tulburată de această neștiință).

Cum spuneam. Huiduielile au fost o reacție absolut deplasată, dar nu au avut nimic de-a face cu etnia interpretului (habar n-am dacă e de etnie romă sau nu și mă îndoiesc că toți care l-au fluierat aseară știau cine e. S-a amendat mizeria aia de piesă, dacă poate fi numită așa, iar dacă mă uit la versuri, concluzionez că oricine ar fi fost pe scenă ar fi avut parte de exact aceeași reacție din partea publicului).

În ceea ce privește manelele, este istorie veche. Și neschimbată, aș adăuga. Dacă nu-ți plac, ești imediat etichetat drept rasist și suspectat de snobism și elitism, când tu de fapt ”te ridici și începi să dai din fund de fiecare dată când auzi manele”, am încheiat citatul unei doamne degrabă ultragiate. Personal mă-ntreb când și unde mi-a văzut ea fundul bâțâindu-se, de era atât de convinsă de ceea ce spunea. Dar să nu ne împiedicăm de amănunte.

Panseluțele care au flocăit toată ziua cu spor tema rasismului omit câteva aspecte:

- Cultura romilor nu are nicio treabă cu manelele. Dacă ilustrul interpret ar fi cântat o piesă autentic țigănească, ar fi primit furtuni de aplauze. Chiar scriind chestia asta mi-am amintit de coloana sonoră din ”Șatra” (chiar, știți filmul cu Zobar și Rada? 🙂). Ce minunăție de muzică... 
Manelele sunt o copie de prost-gust a muzicii lăutărești. Nu există nicio legătură între muzica țigănească și mizeria parțial citată mai sus. Absolut niciuna. Vorba regretatului Johnny Răducanu, ”manelele sunt o molimă”.

- În domeniul muzical n-a fost niciodată vorba de rasism: Aura Urziceanu, Mirabela Dauer, Damian Drăghici, Mădălin Voicu (fiul și tatăl), Gheorghe Zamfir, Johnny Răducanu, Cornelia Catanga, ConnectR, Pepe, chiar și Clejanii stau mărturie în acest sens. Deloc întâmplător, oamenii ăștia au făcut și fac muzică, nu mocirlă.

- Lumea detestă manelele pentru că sunt asociate cu interlopii, șmecheria, ”dușmanii-mi poartă pică, n-are valoarea mea”. Ar putea fi interpretate de oricine, reacția foarte multor oameni tot de respingere ar fi. A nu-ți plăcea manelele nu te face rasist, dar bocitorii tocmai asta susțin.

- Event-managerul formației ar trebui să se apuce de dresat girafe, din moment ce singura lui documentare referitor la artistul local care va cânta a fost criteriul ”cine are cele mai multe vizualizări pe Youtube”. O formație românească de pop-rock ce avea? 

În final, ce pot să mai zic. S-au cântat manele la Tiff, premiile Gopo, Neversea și Untold, acum și la un concert rock. Probabil nu mai durează mult până vor deveni obligatorii, în numele incluziunii și al unei corectitudini politice greșit înțelese.
Partea tristă este că asemenea flocăieli duc în derizoriu problema reală a rasismului, așa cum se întâmplă și cu depresia, care riscă să nu mai fie luată în serios drept un real pericol (ceea ce și este) fiindcă tot felul de snow flakes declară că sunt depresivi inclusiv când dă laptele-n foc.

Ar fi putut fi altfel. Ce bine că n-a fost 🙂

Zilele trecute mi-am adus aminte că pe 2 iunie s-au împlinit 20 de ani din ziua care-ar fi putut da un curs cu totul diferit vieții mele.
Ce bine că n-a făcut-o 🙂.

Cunoașteți, probabil, expresia ”când Dumnezeu închide o ușă, deschide undeva o fereastră”. Esențial, aș spune eu, este să vedem acea fereastră și să nu ne încăpățânăm să batem la ușa închisă. Dacă s-a închis, înseamnă că orice ar fi dincolo de ea, nu era pentru tine. Este cum nu se poate mai adevărat.

Fusesem acceptată pentru un masterat la un colegiu din Statele Unite. Trec peste detalii, procedura aplicației, testul TOEFL (pentru care am avut niște emoții crâncene, mi se părea că întreaga mea viață depinde de rezultatul ăla) șamd. Aplicasem pentru viză de student, desigur, însă urma să locuiesc la rudele mele din California. Cine știe, poate exact ăsta a fost elementul care l-a determinat pe ofițerul consular să-mi respingă solicitarea, după interviul susținut pe 2 iunie. N-o să știu niciodată, pentru că nu-ți spune nimeni care este motivul. Dar, cu adevărat, nu mai contează.

Nu știu cum ar fi arătat viața mea dacă aș fi plecat, dacă mi-ar fi fost bine sau dimpotrivă, dar în tot cazul ar fi fost cu totul diferită. Însă nici asta nu contează.
Perioada care-a urmat a fost una dificilă, pe toate planurile. M-am despărțit de prietenul de atunci și, cu toate că nu fusese mare amor între noi, pentru mine a fost încă un ghiont în ficați. La scurt timp după, am avut parte de ceea ce astăzi poartă numele #metoo. O poveste sordidă, care-mi încrețește și-acum pielea pe mine. După care am avut și un eșec pe linie profesională.

Dar între toate astea, s-a deschis fereastra de care spuneam.
L-am cunoscut pe omul meu.
Mi-am găsit un alt serviciu, care mi-a plăcut enorm și unde am rămas până la plecarea în Germania, trei ani mai târziu. Abia după ce am început lucrul acolo mi-am dat cu adevărat seama cât de toxic fusese fostul loc de muncă.
Sigur, toate astea nu s-au întâmplat imediat, respectiv mi-a fost necesară o bucată de vreme pentru a nu-mi mai boci eșecurile și pentru a mă uita mai îndeaproape la ceea ce mi se dăruise.

Sunt atât de recunoscătoare pentru tot ceea ce mi s-a întâmplat după acel 2 iunie de-acum 20 de ani 🙂. Mbine, de #metoo chiar m-aș fi lipsit, dar a fost și aici o lecție de învățat.

Când planetele joacă țonțoroiul

Nu știu ce au planetele săptămâna asta, da' le sfătuiesc prietenește să-și bage mințile-n cap. Ieri și azi nu mi-a ieșit mai nimic din ce-am încercat să înfăptuiesc.

🥸 A început destul de nevinovat, cu un apel de la unul dintre inginerii noștri, cu care lucrez îndeaproape la un proiect pentru un client elvețian. (Paranteză: v-am mai spus că nu există clienți mai dificili, mai aroganți și mai misecuveniști decât elvețienii. Să considerăm că mai zic o dată. De două ori. De zece ori și cine_vascrisu_mă-sii_se_cred_ăștiaaaaaaa 😡).
- Bună, Greta, ce mai faci, se lansă colegul.
- Mmm, deocamdată bine, deși e luni. Te poftesc să nu-mi strici Zen-ul.
- N-aș vrea să fac una ca asta. Așa că n-o să-ți spun că a sunat atelierul X... și piesele livrate vineri au fost deteriorate în timpul transportului...
Nu mi-a spus, da? Deci nu m-am enervat dup-aia, n-am scris celor de la Logistică, n-am informat clientul că testele X și probele Y se amână, n-am mormăit ceva care începe cu ”ba pe-a” și se termină cu ”mă-tii” când mi-a replicat elvețianul că vai, dar cum e posibil așa ceva, dar să se ia măsuri, să se facă, să se dreagă.

🤬 Șefa șefei mele are idei. Bruște și subite, scuzați pleonasmul. Și le vrea implementate ”asap”, că doar unde-ar mai fi distracția altminteri.
🤬🤬 Atelierele dau chix, își cer scuze, promit că repară gratuit ce-au bușit tot ei - și chiar o fac, da-ntre timp ai de calmat clienți isterici, pentru care este absolut irelevant că au la dispoziție alte 79 de mașinuțe în perfectă stare de funcționare cu care se pot juca zi de vară până-n seară - ei vor fix singura mașinuță momentan indisponibilă.
🤬🤬🤬 IT-ul a dezvoltat o aplicație despre care ni s-a explicat de optsuteoptzecișiopt de ori că nu ne va trebui pentru activitatea zilnică. Dar dacă totuși avem nevoie, putem să apelăm cu toată încrederea la domnii Pat și Patachon, despre care vă povesteam anul trecut (sunt la fel de mirobolanți și de inutili, apropo). Oricum, de bine ce nu vom avea nevoie de această aplicație (și pentru că, dacă s-ar întâmpla cine știe cum să avem nevoie putem apela oricând la domnii Pat și Patachon), suntem obligați să luăm parte la un training care va dura câteva ore, ca s-o învățăm. ”Just to be sure”.

☎️ Azi am fost cel mai aproape de a-i închide telefonul în nas unui client. Că veni vorba, în anumite momente duc dorul telefoanelor vechi, alea de le puteai trânti receptoarele cu sete, să simți că exorcizezi dracii din tine. La astea moderne ce să trântești? Pe ele, eventual, da' riști să le faci firimituri. Nu te mai poți descărca nervos, dom'le.

În fine, deci eram plină de nervi, că aveam senzația că discut cu un copil care se dă cu fundul de pământ că el vrea unicorn, deși i-am explicat și răs-para-explicat că nu există unicorni și numa' desene nu i-am făcut (mai știi, poate de-aia n-o fi înțeles). Închei conversația și pufnesc sonor.
- Arghhhh, îmi vine să m-apuc iar de fumat!!!
- Asta nu, ar fi păcat de sănătatea ta. Mai bine omoară-l.
Vedeți? Niciodată să nu puneți la îndoială simțul practic al nemților 🤓.

Off topic: între noi fie vorba, niciodată n-am înțeles expresia asta cu băgatul minților în cap. Unde altundeva poți să ți le bagi, dacă nu în cap?

”Falcone”. O carte-monument

”La ora 17, 56 de minute și 48 de secunde autostrada Palermo-Mazara del Vallo se despică într-o explozie violentă, căscându-se o groapă asemeni unui crater lunar. La peste 100 de kilometri distanță, seismografele din Observatorul Geografic din Monte Cammarata înregistrează unda de șoc, pe care specialiștii o atribuie unui cutremur puternic. Se încep demersurile necesare activării mecanismului de protecție civilă.
(...) un șuvoi de pietriș se prăvălește peste mașina din față și o îngroapă (...). Impactul îi zgâlțâie ca pe niște frunze în derivă într-o furtună de flăcări, cioburi de sticlă, așchii ascuțite de metal și bucăți de carne. Totul se sfărâmă. Geamurile, caroseria, oasele lor. Corpurile lor. Furia exploziei este copleșitoare. Nimic nu este cruțat în această capcană de metal nimicit. Capota se deschide asemeni unei conserve; un amalgam de țevi de metal și cabluri electrice se topește împreună cu asfaltul. Cerul însuși se topește laolaltă cu pământul”.
(Roberto Saviano - fragment din carte. Traducerea din germană, asumată ca fiind stângace, îmi aparține).

Joia trecută, pe 23 mai, s-au împlinit 32 de ani de când mașina condusă de judecătorul Giovanni Falcone a sărit în aer pe autostradă într-unul dintre cele mai terifiante și sfidătoare atentate, pentru care au fost detonate cinci sute de kilograme de dinamită și care a fost ordonat de Salvatore ”Toto” Riina, Capo di tutti capi al grupării mafiote Cosa Nostra.
Împreună cu el a murit și soția sa, Francesca, precum și trei agenți de poliție.

Roberto Saviano a scris această carte dintr-o imensă admirație pentru Falcone, care l-a inspirat intelectual și emoțional, dar și pentru că în multe privințe se regăsește în destinul acestuia. El însuși trăiește sub protecția poliției din anul 2006, când a publicat romanul ”Gomora” - o radiografie a Camorrei (mafia napoletană).
Izolarea. Viața trăită sub o permanentă amenințare. Conștientizarea acută a faptului că fiecare zi poate fi ultima; singura întrebare este ”când”.
”Nu vreau să las orfani”, spunea Falcone, ca răspuns la dorința soției de-a avea copii și cea mai mare speranță a lui nu era de-a scăpa - știa că așa ceva este imposibil - ci de a nu-i nenoroci și pe alții.

Giovanni Falcone a fost numit judecător în anul 1964 și timp de 14 ani a activat ca magistrat districtual. În 1978 a fost detașat la Palermo, iar la începutul anilor '80 s-a alăturat departamentului de investigații din cadrul Biroului Procuraturii.
Era o perioadă haotică; șeful departamentului, judecătorul Cesare Terranova, tocmai fusese asasinat. Atunci a început practic și lupta lui Falcone cu Mafia, într-unul dintre cele mai întunecate momente ale istoriei Italiei contemporane - cel de-al doilea război al clanurilor mafiote, desfășurat în perioada 1981-1984, care a lăsat în urmă peste o mie de morți.

Era un magistrat deosebit de inteligent și foarte meticulos. Și avea cunoștințe aprofundate de economie. A instituit un sistem de colaborare internațională cu judecătorii din alte țări și a emis mandate prin care băncile erau obligate să pună la dispoziția justiției documente revelatoare pentru, după cum se va dovedi ulterior, tranzacții cu sume considerabile provenite din traficul cu heroină. Pentru a centraliza datele și-a avea o imagine de ansamblu, a petrecut - spre stupefacția colegilor săi, care nu puteau înțelege cum de un singur om își asumă asemenea volum de muncă - zile și nopți în șir transcriind de mână datele de pe extrasele bancare. Și fumând. Fuma enorm. Una dintre posturile sale clasice era cu stiloul în mâna dreaptă și țigara în stânga.
Investigația, care a dovedit că Sicilia devenise poarta principală de rafinare și export a heroinei în Statele Unite, a inclus și o colaborare cu Departamentul American de Justiție și s-a încheiat aproape doi ani mai târziu, cu un proces la finalul căruia s-au pronunțat 74 de condamnări.

Dar cea mai grandioasă realizare profesională a lui Giovanni Falcone, opera vieții sale, a fost Procesul Maxi. A coordonat investigațiile, a audiat sute de acuzați și de martori, a coroborat dovezile și a condus echipa de procurori. Își petrecea majoritatea timpului lucrând într-un buncăr alături de judecătorul Paolo Borsellino, care i-a fost partener în instrumentarea procesului.

Un moment de relaxare: Falcone (stânga) și Borsellino

Unul dintre numeroasele aspecte fascinante ale acestei cărți este acela că, deși practic este o biografie, e redactată în structura unui roman polițist istoric. Din interviurile autorului, din presa vremii și din jurnalele care s-au putut recupera a fost creat un univers de sine stătător.
Scriitura lui Saviano e atât de autentică, de reală, de vie.

O ieșire a judecătorului Falcone cu soția la un anume restaurant din Mondello, unde comandau de fiecare dată același lucru: spaghete cu arici de mare.
Dialoguri amicale. Dezbateri. Glume, în parte menite să alunge spectrul morții.
O discuție cu comisarul Antonino (Ninni) Cassarà, prieten și colaborator apropiat al lui Giovanni Falcone.
O întrevedere cu generalul Carlo Alberto Dalla Chiesa, prefectul orașului Palermo timp de cinci luni.
O șuetă la câteva țigări și un păhărel de Grappa cu judecătorul Rocco Chinnici, fondatorul ”Antimafia Pool”, o grupare neoficială din care făceau parte mai mulți judecători și procurori care investigau grupările mafiote. ”Antimafia Pool” a fost fundația pe care s-a construit ulterior Procesul Maxi. Scopul ei era să dilueze responsabilitatea individuală a fiecăruia, cu alte cuvinte să evite situația în care toate reflectoarele erau asupra unuia singur. Se gândeau că nu-i pot omorî pe toți, sau nu atât de repede. ”Măcar pe unul dintre ei dacă l-aș mai putea arunca în spatele gratiilor”, își spunea judecătorul Chinnici. ”Măcar un kilogram dacă aș mai confisca. Asta ar salva câteva sute de vieți. Măcar un gram”.
Comisarul Boris Giuliano. Se specializase în investigații care țineau de traficul de heroină și spălarea de bani.
Politicianul Piersanti Mattarella (fratele actualului președinte al Italiei, Sergio Mattarella). Voia să scuture cuibul de șerpi al contractelor publice de care beneficia Cosa Nostra, adoptând o lege care să impună aceleași standarde de construcție folosite în restul Italiei și făcând astfel ilegale schemele de construcție ale Mafiei. ”Voi sfârși într-un bloc de ciment din cauza asta”, obișnuia el să glumească.
Pio La Torre, de asemenea politician.  A inițiat o lege care a introdus o nouă infracțiune în sistemul juridic italian, conspirația mafiotă, și a extins puterea instanțelor de a sechestra și confisca bunurile persoanelor care fac parte dintr-o asociație de tip mafiot.
Antonino Saetta, judecător care a instrumentat o serie de cazuri împotriva unor membri ai Mafiei - inclusiv împotriva lui Michele Greco, unul dintre capii Cosa Nostra.
Și desigur, prietenul de o viață (copilăriseră împreună), judecătorul Paolo Borsellino.

Comisarul Ninni Cassarà a fost împușcat pe treptele propriei locuințe. Soția și fiica lui au văzut totul de la fereastră, unde stăteau și-l așteptau să se întoarcă acasă.
Generalul Carlo Alberto Dalla Chiesa a fost împușcat în mașină, împreună cu soția lui.
Judecătorul Rocco Chinnici a murit într-o explozie, în mașina în care i se pusese o bombă.
Comisarul Boris Giuliano a fost împușcat.
Politicianul Piersanti Mattarella a fost împușcat și a murit în brațele fratelui său, viitorul președinte.
Politicianul Pio La Torre a fost prins într-o ambuscadă și împușcat.
Judecătorul Antonino Saetta a fost ciuruit cu 47 de gloanțe, împreună cu fiul său.
Judecătorul Paolo Borsellino a murit într-un atentat cu o mașină-capcană.

Am ales doar câteva nume, să spunem ceva mai cunoscute dată fiind expunerea de care avuseseră parte, dar au fost mulți, mult mai mulți. Îi regăsim pe toți în carte și povestea este (și) despre fiecare dintre ei. A citi dialogurile și interacțiunile lor este o experiență cumva... suprarealistă. E cu siguranță și efectul scriiturii excelente, însă cred că este și spiritul fiecăruia dintre ei. Oamenii aceștia au fost uciși, dar niciunul dintre ei nu a murit. Și chiar dacă romanul se numește ”Falcone”, povestea nu este numai despre el, ci despre toți cei care s-au reunit într-o luptă pe care fiecare știa, în adâncul sufletului, că nu are șanse să o câștige.

Să revenim însă la Procesul Maxi, care și-n ziua de azi este cel mai amplu proces intentat vreodată Mafiei. A durat șase ani (inclusiv apelul și recursul). Rechizitoriul a avut aproape 8.000 de pagini. La final s-au pronunțat 346 de verdicte de vinovăție, cu sentințe însumând 2.265 de ani de închisoare - iar aici nu sunt incluse cele 19 condamnări pe viață pronunțate împotriva liderilor. O parte dintre sentințe au fost anulate la apel de către un judecător corupt, dar reconfirmate ulterior la recursul de la Curtea Supremă - și toți cei care fuseseră eliberați s-au întors la închisoarea Ucciardone.
Nimic din toate acestea n-ar fi fost posibil fără mărturia lui Tommaso Buscetta, primul mafiot sicilian devenit informator, pe care Falcone l-a convins, cu dificultate, să vorbească. Timp de 45 de zile s-au reunit amândoi în ședințe zilnice, ore în șir. Falcone și-a notat absolut totul. Un singur lucru a refuzat să-i dezvăluie, în ciuda insistențelor: despre legăturile Mafiei cu politica de la vârf. ”Lumea nu este pregătită să afle aceste lucruri”, spunea Buscetta.
Procesul a fost lung și epuizant. Mărturiile au fost pe alocuri cumplite: pe un ton obișnuit, conversațional, martorul (un ”pentito”, adică un colaborator care acceptase să vorbească în schimbul reducerii pedepsei) povestea cum erau torturate victimele sau cum erau topite cadavrele în acid. ”Odată n-am avut suficient acid și în lighean mai rămăseră bucăți netopite, așa că a trebuit să ne ducem să mai facem rost”, a zis el relaxat, de parcă povestea că i s-a terminat vopseaua când își renova casa...
Avocații apărării au recurs la tot felul de tertipuri - de exemplu, au solicitat să se dea citire tuturor capetelor de acuzare, cu glas tare, de către judecător. Ar fi fost nevoie de vreo 12 ani numai pentru asta. S-a cerut în regim de urgență și s-a obținut, în Parlament, o moțiune care a permis desfășurarea legală a procesului fără acest demers.
Verdictul a fost anunțat pe 16 decembrie 1987. Giovanni Falcone, Paolo Borsellino  și câțiva colaboratori apropiați au urmărit momentul din altă încăpere, pe un televizor cu circuit închis. Pentru prima dată, în sala de tribunal domnește o tăcere absolută. Acuzații, care făcuseră tărăboi pe tot parcursul desfășurării procesului, acum au amuțit.

Judecătorul încă nu terminase de citit toate condamnările când Falcone, Borsellino și ceilalți au sărit în picioare și s-au îmbrățișat. Fără cuvinte, doar s-au strâns îndelung în brațe. În acea zi mohorâtă de iarnă, justiția a triumfat, în sfârșit.

În mod paradoxal - și dramatic, aș adăuga - după proces, judecătorul Falcone a căzut în dizgrația foarte multora dintre colegii săi. Se poate să fi fost invidia pentru succesul fără precedent pe care tocmai îl avusese, sau poate frica de-a nu se ”contamina” de pericolul care-l pândea pe el. Cert este că i-a fost boicotat orice demers pentru a obține un post superior în sistemul juridic și i se desemnau zeci de dosare cu infracțiuni minore, care-i blocau absolut tot timpul. În felul acesta, nu mai avea posibilitatea să se ocupe de proiecte ce țineau de legislația antimafie și de localizarea capilor mafiei care fuseseră condamnați in absentia la închisoare pe viață în Procesul Maxi (printre ei, inclusiv Riina, care deja hotărâse că Falcone trebuie să fie omorât).

Giovanni Falcone alături de soția sa, Francesca

Lesne de anticipat, boicotul acesta a avut efecte mult mai grave și mai extinse. Falcone își depusese candidatura pentru postul de director al departamentului de investigații din cadrul Biroului Procuraturii din Palermo (care se desemna prin vot) și fusese asigurat de suportul celor mai mulți dintre membrii Consiliului Superior al Magistraturii. Când s-au publicat rezultatele el a avut 10 voturi, iar contracandidatul său 14. Acesta din urmă nu avea absolut deloc experiență legată de instrumentarea cazurilor împotriva Mafiei și nu considera asta ca fiind  o prioritate. Începând din acel moment gruparea ”Antimafia Pool” a fost trasă pe linie moartă, până când s-a dizolvat.
Acesta a fost numai un exemplu de situație din cele multe în care Falcone a fost trădat de către colegii săi. Așa cum se menționează inclusiv în documentarul ”Uomini Soli” din 2012, de absolut fiecare dată când a aplicat pentru un post pentru care în mod evident era cel mai bun candidat cu putință, a fost boicotat. Inclusiv postul de Înalt Comisar pentru departamentul de combatere a Mafiei i-a fost refuzat.

Nicio clipă nu și-a pierdut curajul, nici umorul și nu a abdicat de la principiile sale. ”Ce fel de oameni ai legii am mai fi?”, a întrebat el retoric atunci când i s-a prezentat cazul unor polițiști care, înnebuniți de furie și de amărăciunea de a-și fi pierdut un coleg, îl bătuseră până la moarte pe cel care-l asasinase. Falcone a fost întrebat, mai mult sau mai puțin direct, dacă ar trebui să se mușamalizeze cazul. ”Au omorât un om. Era un criminal, dar mai înainte de toate era un om. Ce au făcut ei tot o crimă este. Aici nu se pune problema dacă ei trebuie să meargă la închisoare; dacă ne gândim să facem așa ceva, locul nostru este de asemenea în închisoare”.

Nu-i plăcea să vorbească despre sine și de obicei refuza interviurile. Dar criticii săi deveniseră atât de vehemenți în acuzațiile lor că Falcone ar fi ”îmbătat de glorie” și ar căuta atenția publică, încât au mers până la a-l acuza că atentatul eșuat de la Addaura a fost înscenat de el. Addaura este un sat din apropiere de Palermo, unde Falcone petrecea o scurtă vacanță cu soția și, absolut întâmplător, trei polițiști vigilenți descoperiseră la câteva zeci de metri de casa închiriată de cei doi o bombă amorsată care urma să fie acționată prin telecomandă.

”Am devenit un cadavru umblător”, i-a spus judecătorul surorii sale, la scurt timp după această întâmplare. Dar în niciun moment nu a permis fricii să pună stăpânire pe el.

Și într-o după-amiază senină de mai, la cinci zile după ce-și aniversase alături de soție și de câțiva apropiați împlinirea a 53 de ani, a venit sfârșitul.

Dincolo de amploarea dezastrului, ceea ce m-a șocat cel mai tare a fost cât de ușor ar fi putut fi evitată această tragedie. De acord, probabil n-ar fi fost decât o amânare a inevitabilului; îl urau prea mult pentru a-l lăsa să scape. Dar principalul motiv pentru care atentatul a avut îngrozitorul succes pe care l-a avut a fost predictibilitatea mișcărilor lui Falcone. Era foarte atent, avea escortă și circula numai în mașină blindată; paradoxal, rutina de la care nu se abătea l-a condus la moarte.

L-au urmărit săptămâni în șir. Ținând cont de rutina de care spuneam, le-a fost ușor să-i stabilească mișcările. Din păcate, Falcone și echipa lui nu făceau nicio schimbare.
Mereu același zbor săptămânal Roma-Palermo și retur.
Aproape întotdeauna același zbor, care ateriza la Palermo după-amiază.
Mereu aceeași mașină, cu care mergea spre și de la aeroport.
Mereu același șofer.
Mereu aceeași viteză - 150-160 km/h.
Mereu cu trei mașini - în prima și ultima sunt escortele, Falcone se află întotdeauna în mașina din mijloc.
Mereu pe banda a doua.

Asasinii au urmărit mașinile, cum spuneam, săptămâni la rând. Se instalau pe un deal din imediata apropiere și așteptau să apară. Au procurat dinamita. Au căutat locul perfect pentru a plasa explozibilul. Au cronometrat viteza. Au făcut calcule prin care au stabilit nu numai punctul exact unde trebuia să aibă loc explozia, ci și unde trebuia să se afle mașina lui Falcone în momentul în care se acționează detonatorul (deflagrația avea loc la cinci secunde după apăsarea butonului). Inclusiv locul acesta a fost marcat; au pus pe marginea autostrăzii un frigider vechi, chipurile abandonat (nu era ceva neobișnuit, mulți oameni făceau asta și nu atrăgea cu nimic atenția). Au simulat de zeci de ori.

Și apoi s-au instalat în punctul de observație pe care și-l amenajaseră și l-au așteptat să vină spre moarte.

Locul de unde a fost activat detonatorul, pe care a fost pictat ulterior ”No Mafia”

Nimic din toate acestea n-ar fi fost posibil dacă mișcările lui Giovanni Falcone n-ar fi fost atât de previzibile.
Dar așa a fost să fie.

”Amuni”, a spus unul dintre asasini, făcându-i atenți pe ceilalți. Un cuvânt în dialectul sicilian, care s-ar traduce ”haideți”. Venise momentul.

”Zgomotul a fost asurzitor și terifiant. Ploua cu bucăți de asfalt și pietriș încins. Era ca și cum s-ar fi deschis iadul”, își amintește un martor ocular care lucra la o fermă din apropiere, adăugând ”se căscase un crater cu diametru de aproximativ 50 de metri. Am alergat cât am putut de repede să văd cum pot ajuta. Mașina (Fiat Croma, în care se aflau judecătorul, soția lui și o parte din escortă) era ruptă în două și acoperită cu pietriș. Am scos afară un corp care nu mai avea picioare și stomacul îi era sfâșiat”.
Martorul nu știa atunci, însă o ținuse în brațe pe Francesca. Încă era în viață, dar a murit la spital cinci ore mai târziu.

Epava mașinii în care a murit Giovanni Falcone

Giovanni Falcone era la volan. Nu conducea de obicei, dar probabil în ziua aceea își dorise asta.
Corpul îi fusese rupt în bucăți, volanul îi străpunsese sternul și chipul îi era atât de brăzdat de tăieturi, încât pe moment nu l-a recunoscut nimeni. Printr-o forță supraomenească, mai trăia și încă era conștient. Un alt martor ocular își amintește că a schițat un surâs trist și resemnat. ”Ați reușit, în cele din urmă”, par să spună ochii lui.

În final, după cum judecătorul Giovanni Falconi spunea, curajul este întotdeauna singur.

Notă de final: este cel mai lung articol pe care l-am scris în aproape 14 ani de când există acest blog. Nu l-aș fi putut, însă, scrie mai pe scurt. Admirația pe care o am pentru judecătorul Giovanni Falcone este dincolo de cuvinte, mai ales de când am vizitat Palermo și Corleone și am ajuns inclusiv la mormântul lui (am povestit aici despre asta).
Dacă ați ajuns până aici cu lectura, vă mulțumesc din tot sufletul pentru răbdare.