vineri, 6 august 2010

Ea. Rochia mea de mireasa

Asemeni majoritatii femeilor, de-a lungul vietii m-am gandit si eu de multe ori la rochia mea de mireasa. Am trecut prin diferite stadii: rochie "de printesa" in copilarie, cand zanele si craiesele erau eroinele mele de capatai, rochie stil "sirena" in adolescenta, cand - ca mai toti adolescentii - prezentam unele simptome de nonconformism, rochie "clasica" in prima tinerete, "simpla" dupa varsta de 25 de ani, cand descoperisem ca, in foarte multe cazuri, less is more...
Enumerarea asta nu inseamna ca m-am gandit atat de des la ipostaza de mireasa ori ca-mi facusem din asta un scop in sine. A fost un aspect asupra caruia m-am oprit cu gandul cand si cand, asa cum au existat si ani cand eram convinsa ca n-o sa ma casatoresc niciodata pentru ca nu credeam in puterea si valabilitatea unui asemenea angajament.

Bine, cred ca astfel de etape am traversat cu totii la un moment dat, dar majoritatea am reusit sa le depasim. Eu cu siguranta am facut-o si marturie sta certificatul cel roz, pe care l-am primit cu palmele transpirand, dupa ce cu doar cateva clipe mai devreme schimbasem numele de familie si luand stiloul in mana, realizasem ca-n arsita pregatirilor uitasem sa "exersez" o semnatura eleganta si impunatoare, cum imi imaginasem ca voi face, asa incat am semnat simplu, recunoscatoare ca primarul imi amintise-n ultima clipa: "Stiti ca trebuie sa semnati cu noul nume, da?"...

Au trecut trei ani de-atunci. Sau mai bine zis aproape trei, pe care-i vom aniversa in curand si ne pregatim de momentul "se cununa robul cu roaba". Una dintre cele mai frecvente intrebari care mi s-au pus in ultimele luni a fost "ti-ai luat rochie?". Pana in urma cu vreo luna si ceva nu ajunsesem s-o fac, dar nici nu intrasem in panica. De altminteri, cel putin pana in momentul de fata se poate spune ca sunt o viitoare mireasa destul de calma.
In privinta rochiei, daca nu stiam foarte bine ce vreau, stiam in schimb precis ce nu vreau: nu cu spatele gol, nu foarte decoltata, nu stil "litera A", nu foarte incarcata, nu cu bretea dupa gat. Stiu, cam multi de "nu". Va ganditi ca eliminasem o sumedenie de variante si modele, probabil. Ei bine, nici vorba - mai ramasesera destule si, constiincioasa, am cotrobait cu entuziasm si abnegatie cateva saptamani pe site-urile de profil.

Prin aprilie, am zis "evrika, this is the ONE, the ROCHIE". O descoperisem pe site-ul unui magazin si parea, cu adevarat, sa fie ce-mi doream. Mandra de eficienta-mi, am facut o programare la proba si am plecat destul de convinsa ca la intoarcere voi fi rezolvat una din cele mai arzatoare probleme de pe lista.

Magazinul nu era tocmai mic, dar nici mare si un fior de fericita anticipatie a pus stapanire pe mine de cum am pasit inauntru: era prima data cand intram in asemenea locatie. Vanzatoarea m-a rugat sa astept putin si mi-a oferit un pahar de apa. As fi preferat o cafea, dar deh, calul de dar nu era acasa. Putin mai tarziu am fost invitata in cabina, unde ma astepta rochia pe umeras. Am privit-o cu un amestec de timiditate, curiozitate, emotie... Si totusi, aveam sentimentul ca e un "ceva" care parca nu se potrivea. Era si nu era "EA".
In fine, am zis ca-s paranoica si am asteptat cuminte vanzatoarea, care era ocupata cu o alta clienta si care-mi pusese in vedere: "Nu cumva sa incercati sa va imbracati singura!". Precizare inutila, oricum n-as fi indraznit nici sa scot rochia din husa transparenta in care se afla, intr-atat imi parea de neobisnuita, de intimidanta, de... orice altceva decat probasem oricand pana atunci.

"Ati mai purtat vreodata corset?". Am facut ochii mari si am recunoscut, sub privirile gen "cunoastem noi!" ale vanzatoarei, ca nu. M-am lasat impachetata ca un cocon de ceara intr-un corset brodat si elegant, dar parca inutil de gros(olan) si de inabusitor. Abia indrazneam sa respir, nu mai zic de ras ori respirat adanc. Nu-i bai, oricum mireasa mai mult suspina de emotii decat sa rada in hohote. A urmat crinolina (dintr-un material lucios, greoi si dens) si deja parca ma simteam mult prea imbracata.
Rochia era cu 2 numere mai mari decat ce-mi trebuia mie (adica 42, eu purtand cu mandrie 38), asa incat dupa ce-am imbracat-o, parca ma scufundasem intr-un soi de cuva imensa de satin si plina de dantele. "Nu va sta bine". Da, am observat si eu, multumesc foarte mult. Nu se gaseste rochia si pe numere mai mici? 38 e o masura foarte frecventa, deci nu.
Pot vedea si alte modele? "Da, insa 38 nu avem decat 2 modele in acest moment". Ce sa spun, deosebit. Daca tot e o masura frecventa, de ce nu s-or aproviziona mai bine? Ma rog, ce stiu eu.

A doua rochie avea decolteu "barcuta" si maneci lungi, ceea ce contrazicea flagrant ideea mea de rochie de mireasa. Dar sa ne aratam deschisi, nu-i asa? Am dezbracat rochia pe care-o crezusem a fi "the ONE" si iata-ma de doua ori mai infofolita. Ca deh, acum aveam si maneci.
De frumoasa, era frumoasa. Si eu in ea, trebuie sa recunosc. Dar, unu la mana, nici pe asta n-o simteam a fi "EA" si doi la mana, era cam stramta la bust. Probabil si uriasul corset o fi avut un rol in treaba asta, cert e ca nu puteam ridica bratele decat cel mult pana la nivelul umerilor. Si asta simtind cum cusaturile sunt suprasolicitate si ma "taie" la axile. Instantaneu m-am intrebat: "cum o sa joc eu Brasoveanca?"
Se poate modifica? Vanzatoarea m-a privit cu asprime. "Nu, dar este masura dumneavoastra". Imbatabil argument, dar stiti, e cam stramta la bust si la maneci... "Pai si ce vreti sa faceti cu mainile pe sus?!". Mda, chiar asa. Doar e o rochie pe care-o port intr-una din cele mai speciale nopti ale vietii mele, de ce-oi avea pretentia sa fie confortabila?

Am probat si ultima rochie 38 existenta in magazin. Pentru asta chiar n-a trebuit sa stau prea mult pe ganduri: parca eram intr-un furou suprarealist. Unul accesorizat cu crinolina si corset. Thanks, but no thanks.

Dupa experienta asta am devenit ceva mai putin entuziasta. Cateva saptamani mai tarziu, am descins cu sotul intr-un centru comercial destinat exclusiv mireselor, despre care citisem ca are "peste 1.000 de modele disponibile". Ei, poate aici se ascunde rochia mea si eu o cautam bezmetica la vreo 100 de kilometri distanta.

Inauntru, liniste si racoare. Cateva manechine razlete, imbracate in rochii de mireasa extraordinar de inzorzonate si in culori tari, aproape apocaliptice. Hmmm. Unde sunt cele peste 1000 de modele? Si, mai important, unde e vanzatoarea?
Iat-o. O femeie inalta, blonda, cu ochelari, amabila. Imi pune in fata niste cataloage cu rochii frumoase, ce-i drept, dar cu niste preturi de ma ia ameteala. Zici ca-s numere de telefon.
Imi dreg vocea. "Stiti, m-ar interesa ceva in stilul cutare, cu pretul in jur de...". Zambetul ei se cam strepezeste. "Sa vedem ce putem gasi".
A "putut" gasi cateva modele chiar interesante. Iar ma sufoc in corset si aflu lucruri noi: "Daca luati rochie, corsetul e obligatoriu!". Vai de mine. Oare toate miresele din lume trec prin asa-ceva?
Una dintre rochii e chiar pe sufletul meu, parca n-as mai da-o jos, in ciuda antipaticului corset. Pretul e accesibil, dar calculand modificarile inerente, corsetul, crinolina (si aia e obligatorie, evident), pantofii si voalul, costurile concureaza lejer cu numerele de telefon de care ziceam mai sus.

As putea reflecta pana maine si rochia sa fie pusa deoparte 24 de ore? Nu se poate, ramane la vanzare, daca se cumpara, asta e... Multumim pentru (mai) nimic. Vanzatoarea insista sa probez si o rochie cu bretea dupa gat, desi ii spusesem clar ca nu vreau asa-ceva. "Incercati-o, nu se stie cum va vine". Ba eu stiam. Nu mi-a placut.

Am plecat destul de indoita si cu gandul la rochia care-mi ramasese in suflet. A doua zi planuiam sa incercam la un magazin din oras si daca nu gaseam ceva care sa "bata" rochia aia, eram hotarata sa o cumpar no matter what. Era deja sfarsit de iunie, nunta e in septembrie si printre zambete cu dintii cam stransi, a doua vanzatoare imi pusese in vedere ca, daca nu gasesc in magazin ceva potrivit, trebuie sa comand. Iar o comanda inseamna minimum trei-patru luni. N-am intrebat si de maximum.

Cat despre al treilea magazin... Agatha Christie are o vorba: "Intotdeauna, a treia oara se arata dreptatea". Perfect valabil de data asta.
Ne-a intampinat patroana, o doamna in varsta si foarte prietenoasa. Mai trecusem prin aprilie pe-acolo in scop informativ si si-a adus aminte de mine. Am selectat impreuna niste rochii (avea mai multe masura 38, cu toate ca era un magazin incomparabil mai mic decat cel la care-am fost prima oara), barbatu-meu a pus si el mana pe una si trecem la probe.
Ma pregatisem moral pentru a ma sufoca iar in corset, dar surpriza: "nu va trebuie corset, rochiile au oricum un dublaj la bust si daca stau bine, nu mai e nevoie". Stateau foarte bine. Si cum ramane cu obligativitatea corsetului? Doamna surade in cunostinta de cauza. "Pai, corsetul ala nu inseamna tot vanzare?". Drept, la asta nu ma gandisem.
Prima rochie e aproximativ ok, imi place, sta bine, partial ma regasesc in ea. O punem deoparte cu gandul ca, daca nu dau de ceva care sa-mi placa mai mult, ea e. Deja nu prea ma mai gandeam la "the ONE", timpul devenise o problema, voiam doar sa am o rochie in care sa ma simt o mireasa frumoasa si cu asta basta.
Urmatoarea probata e cea aleasa de sot. O imbrac si constat ca seamana in foarte mare masura cu rochia care-mi placuse cu o zi inainte in cealalta locatie. Dar pretul e mult mai convenabil. Ma sucesc, ma foiesc, ma invart pe piedestalul din fata oglinzii, oftez adanc (de proba, si ce bine ofteaza omul fara corset!), ma aplec usor. E confortabila. E usoara ca o spuma, ca un vis. E frumoasa. E a mea. E "THE ONE". E EA.

Are nevoie de cateva mici modificari, dar doamna ma asigura ca e vorba de chestii simple, pe care le vom rezolva la sfarsit de august impreuna cu croitoreasa. Ma studiaza cu atentie, vine cu idei, imi da cateva ponturi. Si daca tot m-am apucat de-o treaba, am luat si voalul. In doua straturi, pana la talie si cu un mic pieptene discret in partea de sus, deci se va pune foarte simplu.
Bun, de corset am scapat, crinolina trebuie sa cumpar insa, altfel nu sta rochia cum trebuie. "V-o imprumut, va costa doar vreo 10 euro curatatul". Ma uit la doamna asta maruntica si atat de inimoasa si ma gandesc la primele doua vanzatoare. Reflectez ca in vanzari nu e suficient sa ai inclinatii si sa crezi tu insati in produs; trebuie sa ai si suflet. Si nu e vorba de pretul crinolinei in sine (care-i mult mai ieftina decat corsetul, apropo), ci de gest.

Facem factura. Rochia ramane in custodie la magazin pana dupa efectuarea modificarilor. Mie-mi convine, e mult mai in siguranta in depozit, ambalata in husa si cu numele meu scris pe eticheta. Doamna dispare cateva secunde si se intoarce cu 3 jartiere albastre, din care ma invita sa-mi aleg una. "E cadoul meu pentru dumneavoastra". Sunt surprinsa si dintr-odata simt nevoia s-o imbratisez. Again, va dati seama ca nu de pretul jartierei era vorba. Ci de altceva, care nu se poate cumpara cu toti banii din lume. Nici daca iei cea mai scumpa rochie si zece corsete pe langa.
Rochia mea vine "la pachet" cu multa caldura sufleteasca. Si asta-mi umple sufletul de bucurie.

Nu-i asa ca nu va suparati ca nu pun poze cu ea? E inca numai a mea, dupa nunta va fi intr-o oarecare masura si a tuturor celor care vor fi alaturi de noi. Si-atunci fagaduiesc fotografii :)

6 comentarii:

  1. Faina poveste! Nu am fost si nu-mi doresc sa fiu mireasa, dar ma cam lua asa ...cu emotii, parca o cautam eu!
    Te iert cu rochia, dar vreau poze cu mireasa, din toate unghiurile, sa vaza ochiu' meu rochia "the one".

    RăspundețiȘtergere
  2. Multumesc :) Vor fi poze, am promis. Cu mine, cu rochia si cu visele pe care le poarta in ea :)

    RăspundețiȘtergere
  3. Offff :) Ador cand aud povesti din astea. Pentru ca si eu patesc uneori sa mai intalnesc oameni cu O mare, care imi demonstreaza ca nu, nu toti suntem animale fara suflet. :)


    Ah I'm looking forward for the wedding :D

    RăspundețiȘtergere
  4. Cris, toate sansele sa prinzi buchetul ;) Care inca nu stiu din ce flori va fi, da' cica trebuie sa se asorteze cu cravata sau camasa barbatului. Care barbat inca nu stie ce culoare o sa aiba astea doua, ca de-aia e barbat. Tot e bine ca si-a luat costum... :D

    RăspundețiȘtergere