Scapand din ghearele vrajitoarei, am esuat la o matusa pe care o intalnisem doar de trei-patru ori in viata si care, in mod evident nemultumita de situatie, a acceptat sa ma gazduiasca “pentru cateva luni cel mult, pana-ti gasesti altceva, ca noi nu suntem obisnuiti sa avem persoane straine in casa”. Noi, adica ea si unchiul, un barbat cu adevarat deosebit, pentru care am mult respect si care mi-a facut viata mai frumoasa cat am stat acolo. In sfarsit, am trecut gratios peste acel “persoane straine”, intrucat situatia in care ma aflam nu mai lasa loc si de orgolii si mi-am adus calabalacul acolo.
“Atat de multe haine ai?” s-a mirat matusa. “Sa vad cum iti fac loc in dulap… “, mai bombani ea, in mod evident coplesita de propria-i generozitate. Generozitate pentru care am platit serios (la propriu), mult mai mult decat la oricare dintre gazdele anterioare. Ca deh, “deranjul”, la care se adauga faptul ca “e din familie, trebuie sa o respectam”, dupa cum mi-au spus ai mei, adaugand ca “nu este o gazda oarecare”. La cat ii plateam, cred si eu ca nu…
Am locuit acolo din septembrie pana in decembrie inclusiv. Interval in care mi-a facut de nenumarate ori nervii franjuri. “Unde pleci la ora asta, acum rastorn mamaliga” (“ora asta” = ora 15:00, sambata, cand ma duceam sa ma vad cu niste prietene, iar matusa nu ma lasa sa-mi iau singura de mancare: “nu stii tu sa umbli in bucatarie”, plescaia ea dispretuitoare, de parca o fi existand vreun manual de tehnici si metodologii in ale tigailor si cratitelor). In afara de chirie, intretinere si lumina, plateam lunar o suma frumusica pentru a manca impreuna cu ei, dat fiind ca realmente nu aveam timp sa gatesc – plecam la 9 dimineata din casa si ajungeam seara in jur de 20-21, in cazul fericit.
In exemplul mentionat, cu rasturnatul mamaligii, am insistat sa mi se permita sa plec (da, stiu cum suna), cu promisiunea ca voi fi acasa pana la ora 19:00, cand „se serveste cina. Si vezi sa nu intarzii!”. S-a cam dus placerea intalnirii cu fetele, ca am stat permanent cu ochii pe ceas...
N-a fost un caz izolat. Mi-a facut teoria chibritului ca stau cu lumina aprinsa cand citesc (“consumi curent!”- asa ca am citit aproape exclusiv la o veioza anemica si chioara, desi contribuiam la plata curentului electric), ca mi-am calcat niste haine punand, pur si simplu, un prosop pe jos (“transpira covorul!”), ca mi-am permis sa ma culc intr-o dupa-amiaza “fara sa te intereseze daca nu am si eu nevoie de ajutor la bucatarie”, ca “faci dus prea tarziu si ne deranjeaza zgomotul apei” (faceam dus cand ajungeam acasa, ca tot omul), ca “vii tarziu si trebuie sa ma scol din pat sa-ti pregatesc cina” – repet, eu nu aveam voie sa ma servesc singura, iar de venit, n-am venit niciodata mai tarziu de ora 22:00, vai de tineretea mea…
Prin noiembrie, s-a intamplat de-am primit salariul cu doua zile intarziere. “Tu cand ai de gand sa-ti platesti chiria?”. Pai intarziere de plata, am luat aseara salariul, azi cumpar dolari si va platesc (nu accepta decat in dolari cumparati de la banca, “sa nu fie falsi”). “Pai de ce nu va da banii la timp?” Da, buna intrebare, as fi vrut si eu sa stiu raspunsul. „Si-asa castigi mai putin decat o taxatoare la metrou“, conchise ea cu acreala. Mai lipsea sa zica “moarte intelectualilor”.
Unchiul a fost cel care mi-a facut sederea acolo mai suportabila si chiar mai placuta, desi se poate spune ca era tinut sub papuc. Un intelectual fin, imi imprumuta carti de citit pe care le comentam apoi impreuna la o cafea, ne uitam la filme si chiar la meciuri, faceam galerie jucatorilor… Matusa boscorodea nemultumita. “Un om destept nu se uita la meci”. “Bine, draga, va trebui sa facem fata realitatii”, ii raspundea unchiul mucalit si apoi imi facea cu ochiul, complice. Daca n-ar fi fost el, mi-ar fi fost infinit mai greu sa stau acolo si, cu toata sinceritatea o spun, nu stiu ce-i tine pe oamenii astia impreuna. Sunt atat de diferiti…
In decembrie mi s-a pus in vedere: in ianuarie trebuie sa ma mut. Eu urma oricum sa inchiriez o garsoniera impreuna cu actualul sot, dar stiam ca asta va fi posibil abia din februarie, in locuinta respectiva - pe care o gasiseram deja - efectuandu-se lucrari de renovare. As putea sa mai stau si in ianuarie? “Nu, noi plecam in America”. Ar fi trebuit sa i se lungeasca nasul, ca n-aveau de gand sa plece nicaieri. Asa incat am vorbit cu fosta mea gazda la care locuisem cinci ani, care a fost de acord sa-mi ofere camera pentru luna ianuarie.
Pe 22 decembrie urma sa plec in concediu. In saptamana dinainte am ajuns in fiecare seara in jur de ora 21 acasa, intrucat aveam enorm de mult de lucru la birou (final de an, deh). Intr-una din zile, matusa ma anunta: “Inainte sa pleci in vacanta, te rog sa-ti strangi toate lucrurile si sa eliberezi camera”. Pai si unde sa le pun? “Pe balcon, draga”, se rasti ea. Bine, domn’le, daca asa e ordinul...
In noaptea dinaintea plecarii in concediu n-am inchis un ochi. Facusem deja bagajul, dar aveam de impachetat tot ce-mi apartinea si de dus in balcon… Chiar daca mai ramasesera 9 zile pana la sfarsitul lunii, zile pe care le platisem in avans, “draga, nu-ti restitui niciun ban, sa stii. A venit mult lumina”. Asta in conditiile in care eu citeam aproape exclusiv la veioza… Nu i-am mai zis nimic. La ce bun, oricum?
Si tot pe mine e suparata nevoie mare ca familia mea nu mai vorbeste cu ea de-atunci, desi au trecut aproape cinci ani…
Va intrebati ce-a urmat, probabil. Un an si jumatate de LINISTE. In sfarsit, binecuvantata liniste, in garsoniera pe care am inchiriat-o impreuna cu viitorul sot. Am savurat independenta, linistea (repet cam des cuvantul asta, stiu, dar cata nevoie avusesem de asa-ceva…), faptul ca puteam sta la televizor pana la ce ora doream, face dus cand simteam nevoia si, mai presus de toate, faptul ca nu mai trebuia sa cer voie, ca dupa atatia ani eram, in sfarsit, libera…
Peripetiile de chirias au fost reluate in Germania. Pentru doar cateva luni, ca ne-am cautat rapid altceva. Pana atunci insa, am avut parte de cateva experiente inedite...
“Atat de multe haine ai?” s-a mirat matusa. “Sa vad cum iti fac loc in dulap… “, mai bombani ea, in mod evident coplesita de propria-i generozitate. Generozitate pentru care am platit serios (la propriu), mult mai mult decat la oricare dintre gazdele anterioare. Ca deh, “deranjul”, la care se adauga faptul ca “e din familie, trebuie sa o respectam”, dupa cum mi-au spus ai mei, adaugand ca “nu este o gazda oarecare”. La cat ii plateam, cred si eu ca nu…
Am locuit acolo din septembrie pana in decembrie inclusiv. Interval in care mi-a facut de nenumarate ori nervii franjuri. “Unde pleci la ora asta, acum rastorn mamaliga” (“ora asta” = ora 15:00, sambata, cand ma duceam sa ma vad cu niste prietene, iar matusa nu ma lasa sa-mi iau singura de mancare: “nu stii tu sa umbli in bucatarie”, plescaia ea dispretuitoare, de parca o fi existand vreun manual de tehnici si metodologii in ale tigailor si cratitelor). In afara de chirie, intretinere si lumina, plateam lunar o suma frumusica pentru a manca impreuna cu ei, dat fiind ca realmente nu aveam timp sa gatesc – plecam la 9 dimineata din casa si ajungeam seara in jur de 20-21, in cazul fericit.
In exemplul mentionat, cu rasturnatul mamaligii, am insistat sa mi se permita sa plec (da, stiu cum suna), cu promisiunea ca voi fi acasa pana la ora 19:00, cand „se serveste cina. Si vezi sa nu intarzii!”. S-a cam dus placerea intalnirii cu fetele, ca am stat permanent cu ochii pe ceas...
N-a fost un caz izolat. Mi-a facut teoria chibritului ca stau cu lumina aprinsa cand citesc (“consumi curent!”- asa ca am citit aproape exclusiv la o veioza anemica si chioara, desi contribuiam la plata curentului electric), ca mi-am calcat niste haine punand, pur si simplu, un prosop pe jos (“transpira covorul!”), ca mi-am permis sa ma culc intr-o dupa-amiaza “fara sa te intereseze daca nu am si eu nevoie de ajutor la bucatarie”, ca “faci dus prea tarziu si ne deranjeaza zgomotul apei” (faceam dus cand ajungeam acasa, ca tot omul), ca “vii tarziu si trebuie sa ma scol din pat sa-ti pregatesc cina” – repet, eu nu aveam voie sa ma servesc singura, iar de venit, n-am venit niciodata mai tarziu de ora 22:00, vai de tineretea mea…
Prin noiembrie, s-a intamplat de-am primit salariul cu doua zile intarziere. “Tu cand ai de gand sa-ti platesti chiria?”. Pai intarziere de plata, am luat aseara salariul, azi cumpar dolari si va platesc (nu accepta decat in dolari cumparati de la banca, “sa nu fie falsi”). “Pai de ce nu va da banii la timp?” Da, buna intrebare, as fi vrut si eu sa stiu raspunsul. „Si-asa castigi mai putin decat o taxatoare la metrou“, conchise ea cu acreala. Mai lipsea sa zica “moarte intelectualilor”.
Unchiul a fost cel care mi-a facut sederea acolo mai suportabila si chiar mai placuta, desi se poate spune ca era tinut sub papuc. Un intelectual fin, imi imprumuta carti de citit pe care le comentam apoi impreuna la o cafea, ne uitam la filme si chiar la meciuri, faceam galerie jucatorilor… Matusa boscorodea nemultumita. “Un om destept nu se uita la meci”. “Bine, draga, va trebui sa facem fata realitatii”, ii raspundea unchiul mucalit si apoi imi facea cu ochiul, complice. Daca n-ar fi fost el, mi-ar fi fost infinit mai greu sa stau acolo si, cu toata sinceritatea o spun, nu stiu ce-i tine pe oamenii astia impreuna. Sunt atat de diferiti…
In decembrie mi s-a pus in vedere: in ianuarie trebuie sa ma mut. Eu urma oricum sa inchiriez o garsoniera impreuna cu actualul sot, dar stiam ca asta va fi posibil abia din februarie, in locuinta respectiva - pe care o gasiseram deja - efectuandu-se lucrari de renovare. As putea sa mai stau si in ianuarie? “Nu, noi plecam in America”. Ar fi trebuit sa i se lungeasca nasul, ca n-aveau de gand sa plece nicaieri. Asa incat am vorbit cu fosta mea gazda la care locuisem cinci ani, care a fost de acord sa-mi ofere camera pentru luna ianuarie.
Pe 22 decembrie urma sa plec in concediu. In saptamana dinainte am ajuns in fiecare seara in jur de ora 21 acasa, intrucat aveam enorm de mult de lucru la birou (final de an, deh). Intr-una din zile, matusa ma anunta: “Inainte sa pleci in vacanta, te rog sa-ti strangi toate lucrurile si sa eliberezi camera”. Pai si unde sa le pun? “Pe balcon, draga”, se rasti ea. Bine, domn’le, daca asa e ordinul...
In noaptea dinaintea plecarii in concediu n-am inchis un ochi. Facusem deja bagajul, dar aveam de impachetat tot ce-mi apartinea si de dus in balcon… Chiar daca mai ramasesera 9 zile pana la sfarsitul lunii, zile pe care le platisem in avans, “draga, nu-ti restitui niciun ban, sa stii. A venit mult lumina”. Asta in conditiile in care eu citeam aproape exclusiv la veioza… Nu i-am mai zis nimic. La ce bun, oricum?
Si tot pe mine e suparata nevoie mare ca familia mea nu mai vorbeste cu ea de-atunci, desi au trecut aproape cinci ani…
Va intrebati ce-a urmat, probabil. Un an si jumatate de LINISTE. In sfarsit, binecuvantata liniste, in garsoniera pe care am inchiriat-o impreuna cu viitorul sot. Am savurat independenta, linistea (repet cam des cuvantul asta, stiu, dar cata nevoie avusesem de asa-ceva…), faptul ca puteam sta la televizor pana la ce ora doream, face dus cand simteam nevoia si, mai presus de toate, faptul ca nu mai trebuia sa cer voie, ca dupa atatia ani eram, in sfarsit, libera…
Peripetiile de chirias au fost reluate in Germania. Pentru doar cateva luni, ca ne-am cautat rapid altceva. Pana atunci insa, am avut parte de cateva experiente inedite...
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu