De la Mitsubishi Trium la iPhone 5s

Înainte să intru propriu-zis în subiectul acestui post, trebuie să vă spun despre mine că nu sunt ceea ce s-ar putea numi o persoană pasionată de gadget-uri. Nici pe departe. Pentru mine, sculele trebuie să fie cât mai funcţionale şi uşor de folosit, dar atât. Nu ţin musai să am cutare şi cutare, nici cel mai nou model-de-cutare, nici să-l accesorizez pe eventualul cutare cu cine ştie ce.  Aşa sunt eu, mai de la ţară :))

Prin urmare, e lesne de înţeles că nu am debordat de entuziasm când, prin 2001, m-a cadorisit taică-meu cu primul telefon mobil. Mă descurcam foarte bine şi fără acest obiect, pe care o vreme l-am considerat doar o povară: trebuia să am grijă de el, să plătesc abonamentul şi capac la asta, acum puteam fi găsită oricând şi oriunde. Aspect care nu mă entuziasma din cale-afară.

Era un Mitsubishi Trium care nici nu mi-a plăcut, nici nu mi-a displăcut; pur şi simplu mi-a fost indiferent ca telefon în sine. V-am zis că mă lăsau rece gadget-urile. L-am avut vreo doi ani şi jumătate şi regret s-o spun, n-am nicio amintire legată de el - alta decât faptul că simpla lui existenţă mă enerva, din motivele menţionate mai sus. 

Când am împlinit 23 de ani am primit, tot de la tata, un Alcatel One Touch Easy. De ăsta m-am bucurat întrucâtva, pe de o parte pentru că Trium-ul începuse să tuşească tot mai tare (nu mai rezista bateria nici măcar o zi, în condiţiile în care vorbeam destul de puţin), şi pe de altă parte pentru că, nah, începusem să am nevoie de celular şi măcar să am unul de care să mă pot servi fără să mă tem că se descarcă în mijlocul vreunei discuţii.

Culmea, exact la fel a păţit şi Alcatel-ul - vreun an şi jumătate mai târziu, nu mai puteam vorbi nici măcar o jumătate de oră fără să se închidă. Aşa, pur şi simplu, cu toate că bateria era încărcată. Nu făcea asta mereu, dar când se întâmpla era al naibii de frustrant. Asta cu atât mai mult cu cât mă angajasem la Mediafax ca reporter de teren şi când aveam de transmis ştiri în redacţie, poftim de transmite dacă ai cu ce... 

Era momentul pentru o schimbare, aşa că-n noiembrie 2004 am luat taurul de coarne şi mi-am cumpărat, în rate, un Nokia 3410. Culoarea oului de raţă :))

Ăsta a fost un telefon zdravăn şi serios, care nu mi-a creat niciun fel de probleme. Uşor de folosit, cu meniu prietenos şi ţinea bateria de mă plictiseam eu :))  La o adică, ar avea multe de povestit. Am vorbit zeci, dacă nu chiar sute de ore cu viitorul (pe-atunci) soţ, am pus la cale nenumărate interviuri şi materiale de presă, unele dintre ele de neuitat. 

Am renunţat la el când am primit de la încă-viitorul-soţ un Sony Ericsson 630i, de care-mi aduc aminte că am fost fascinată. Primul meu telefon cu display colorat. Ok, trebuie să admit că asta a fost destul de "wow" chiar şi pentru blazata de mine :))

 

L-am avut destul de mult timp şi pe-ăsta, să tot fi fost vreo 3 ani, cred. Era foarte comod şi deloc dătător de dureri de cap. Nu mai ţin minte de ce l-am schimbat, dar când am făcut-o am rămas la aceeaşi marcă, fiindcă mi se părea că are unul dintre cele mai "user-friendly" meniuri existente (mai cercetasem şi alte mărci). Următorul telefon a fost un Sony Ericsson k800i, varianta pe negru.

Meh. N-a fost mare scofală, de fapt nici nu-mi amintesc dacă, în afara unui display ceva mai mare, mai era vreo diferenţă pozitivă între el şi 630i-ul dinainte. Zic "pozitivă", pentru că o diferenţă negativă cu siguranţă era: bateria ţinea enervant de puţin. Mă agasa destul de tare aspectul, aşa că n-a făcut mulţi purici la mine. Mă gândeam de ceva timp să-l schimb, dar jupânul mi-a luat-o înainte şi, la împlinirea a 31 de ani, mi-a făcut cadou un Sony Ericsson xPeria arc S.

Telefonul ăsta, deşi cel mai performant dintre toate pe care le avusesem până atunci, nu mi s-a lipit deloc de suflet. N-aş şti să spun exact ce mi-a căşunat pe el, dar nu mi-a "spus" nimic şi pace. De făcut treaba cu el mi-am făcut-o, dar nu mai mult de atât. Nu m-am preocupat să-l personalizez, să-mi pun muzică pe el, să caut wallpaper-uri noi şamd. Nu m-a interesat, pur şi simplu. 

Am crezut că de vină o fi cunoscuta mea lipsă de entuziasm pentru gadget-uri în general şi telefoane în special, dar când omul şi-a cumpărat iPhone în 2012, ceva s-a întâmplat şi un declic a avut loc. Mi-a plăcut ca niciun alt telefon de până atunci. Mi se părea desăvârşit şi-mi tot plimbam degetele pe muchiile argintii şi perfect netede, fiind eu însămi uimită de cât de mult poate să mă încânte.

Am ştiut atunci că următorul telefon, când o fi să fie, va fi un iPhone. Nu-mi doream niciun alt model de telefon, nici dacă ar fi fost proiectat să pregătească doradă în crustă de sare (una dintre marile mele iubiri gastronomice). No, Sir. It's iPhone or nothing.

Prilejul s-a ivit recent, când omul şi-a prelungit abonamentul. Compania de telefonie i-a oferit posibilitatea de-a achiziţiona un iPhone 5s la jumătate din preţul normal. Incredibil, nu? Aşa am zis şi noi şi până a primit detaliile pe mail am crezut că e o neînţelegere din categoria "too good to be true". Dar n-a fost cazul, totul e aşa cum i-a spus agentul de la Hotline.

Drept pentru care, începând de alaltăieri, sunt posesoarea unui iPhone 5s gold. Gold, pentru că aşa am vrut eu. Şi adevărul e că nu-i auriu din ăla de-ţi strepezeşte ochii, ci aş spune că are mai degrabă nuanţa şampaniei. 

Comportamentul meu e destul de infantil, bănuiesc, dar adevărul e că la soare mă pot uita, dar la el ba :)) Îmi place foarte mult şi-mi incită curiozitatea. Spre deosebire de oricare altul dintre telefoanele de până acum, abia aştept să-l personalizez, să-mi pun muzică pe el, să-l fac să fie cu adevărat iPhone-ul meu. 

Voi mai ţineţi minte care-a fost primul vostru telefon?