”Cel care mă așteaptă”

Aceasta este prima carte despre lumea Orientului pe care o citesc și, de îndată ce am terminat-o, am deschis editorul de text să scriu. Și asta nu neapărat pentru că m-ar fi impresionat atât de mult, ci mai ales pentru a-mi exprima furia, ciuda, enervarea, frustrarea.
Cred că nicio altă carte nu m-a scos din minți așa cum a făcut-o romanul interzis de două ori în Iran al scriitoarei Parinoush Saniee.

Cartea ”Cel care mă așteaptă” ar putea fi descrisă printr-o singură frază aparținând personajului principal, Masumeh: ”Tot ceea ce îmi doream am obținut în ziua în care nu mi-am mai dorit”. 

Masumeh este o adolescentă în vârstă de 13 ani, căreia îi place să citească, își dorește să studieze și care se îndrăgostește la prima vedere de un tânăr farmacist. Nimic mai normal la vârsta ei, dar are ghinionul de-a face parte dintr-o familie tradiționalistă (ca să nu zic ”încuiată”) din Teheran. Descoperindu-i-se idila (de altminteri, una absolut nevinovată), este bătută crunt de frații ei, jignită de mamă și renegată de tată. Numai câteva săptămâni mai târziu este măritată cu forța, mama ei trebuind s-o scoată de sub pat trăgând-o de păr pentru a o determina să fie prezentă la ceremonie. 

”Mama avea în mână un smoc din părul meu... îi uram pe toți...”. Ce mai zi a nunții, nu-i așa? Dar Masumeh are, totuși, un dram de noroc. Proaspătul ei soț, Hamid, se dovedește a fi foarte înțelegător și deschis la dorința ei de-a studia, familia lui o apreciază și o respectă, ea însăși ajunge să prindă cu timpul drag de el, așadar soarele pare să fi răsărit pentru Masumeh. Nu pentru multă vreme, însă. Hamid, un pasional și înfocat activist politic și ia parte la tot felul de activități împotriva regimului, care-l țin departe de casă. Nu se implică în viața de familie și nu este prezent la nașterea primului său copil. Masumeh este nevoită să se descurce singură, continuă să studieze, între timp apare și al doilea copil, dar nenorocirea îi pândește: Hamid este arestat pentru activitățile sale ilegale și condamnat la 15 ani de închisoare. 

Literar vorbind, stilul lasă mult de dorit; se prea poate ca de vină să fie și traducerea, însă nu pot spune că m-ar fi impresionat din punctul ăsta de vedere. Chiar și așa însă, imaginile care ne sunt aduse în fața ochilor sunt absolut sfâșietoare; ce poate fi mai groaznic decât să primești la spălat hainele pătate de sânge ale soțului tău, torturat în închisoare? ”Cu timpul am început să înțeleg, după petele de pe haine, unde îi erau aplicate loviturile și cât fuseseră de dure și să știu să disting o rană gravă de cele care erau deja pe cale de vindecare”. 

Firul epic se aseamănă cu un fel de carusel; acum ne saltă, acum ne trântește, pentru a ne sălta iar peste câteva zeci de pagini, în așteptarea unei noi prăbușiri. Hamid este eliberat mult mai devreme din închisoare și își revine treptat, în familia lor se naște și o fetiță, Masumeh are un serviciu unde este apreciată, viața e din nou senină. 

Până când, apropo de caruselul de care spuneam? Hamid este din nou arestat, Masumeh se vede iarăși în situația de-a se descurca singură și-n curând o lovește o nouă tragedie. Ca și cum n-ar fi fost de-ajuns, fiul ei cel mare se implică și el în tot felul de activități politice ilegale și este arestat. Masumeh agonizează până la eliberarea lui, crescându-i între timp pe ceilalți doi copii și dedicându-se în totalitate lor. 

Practic, întreg romanul vorbește despre soarta de eternă sacrificată a eroinei. Ba în numele onoarei, ba din considerație pentru soț și familie, ba din grijă pentru copii. Niciodată n-a fost timpul ei. Nici studiile nu și le-a putut finaliza la momentul potrivit, ca urmare a condamnării soțului și fiului; devenise o proscrisă. 

Iar în final, când în sfârșit soarta pare să-i fi surâs și-i este dat să cunoască adevăratul gust al fericirii, se întâmplă ceva atât de stupid, de nedrept, și-n același timp de previzibil, încât nu-ți dorești decât să poți intra tu însăți în poveste și să aplici niște binemeritate scatoalce unor anumite personaje. Dar cred că așa se întâmplă în viață de multe ori; asta însă nu m-a enervat deloc mai puțin. 

Dacă nu ați citit cartea, v-o recomand. Veți suferi, veți ofta ușurați, veți surâde și veți plânge împreună cu Masumeh și veți întoarce paginile cu febrilitate, sperând într-un deznodământ fericit. Și sunt convinsă că vă va plăcea, chiar dacă veți ajunge, probabil, la aceeași concluzie ca și mine: sacrificiul este de prea puține ori apreciat ca atare de cei care beneficiază de pe urma acestuia, cel mai adesea fiind considerat un bun de la sine cuvenit.