duminică, 3 ianuarie 2016

”The Hateful Eight” (2015)


 (Nu conține spoilere, deci puteți citi fără grijă).

Am devenit Tarantino-addicted după ce-am vizionat următoarele patru filme ale lui: ”Pulp Fiction”, ”Four Rooms”, ”Reservoir Dogs” și ”From Dusk Till Dawn”. Primele trei sunt capodopere în opinia mea, iar cel de-al patrulea, deși mai... ciudat, ca să zic așa, este foarte bun. Multe secvențe din ele aș putea reproduce din memorie și le consider perle rare în materie de dialoguri și portretizarea personajelor.

Ultimele două filme pe care le văzusem, ”Death Proof” și ”Inglorious Basterds”, m-au dezamăgit. Primul  a fost o aberație, ceva atât de stupid încât nici la genericul de final eu nu puteam să cred că asta a fost tot și mă gândeam că, în stilul lui, Tarantino trebuie să mai fi scos vreun iepure din pălărie. N-a scos, iar concluzia mea de-atunci a fost că Tarantino s-a prostit. ”Inglorious Basterds” a fost mai bun (adevăru-i c-ar fi fost aproape imposibil să izbutească un film mai slab decât ”Death Proof”), dar acțiunea a fost prea fracturată și-a pierdut din coerență.
”Django Unchained” n-am văzut și-n continuare refuz să mă uit, deși am auzit că Leonardo DiCaprio face un rol mare. Foarte posibil, dar eu nu mai vreau să văd filme cu sclavi maltratați. Mi-e prea de-ajuns câte-am văzut. Așa cum nici filme despre Holocaust nu mai vreau să văd. Am văzut multe, unele dintre ele adevărate opere de artă, am citit, am vizitat lagărul de la Dachau, dar nu mai suport să văd oameni înghesuiți în camere de gazare. 


Așteptasem cu foarte mare curiozitate cel mai recent film ”made in Tarantino”, intitulat ”The Hateful Eight”. Nerăbdarea alterna cu un oarecare scepticism: de n-ar fi și ăsta o dezamăgire... Distribuția reunește multe dintre numele mari preferate de Tarantino - Kurt Russell, Samuel L. Jackson, Tim Roth, Michael Madsen, așa că puteam spera. 

Filmul e lung (182 de minute), din care mai bine de-o oră se dedică exclusiv prezentării personajelor. Ceea ce, din punctul meu de vedere, se putea rezolva într-o jumătate de oră, dar dialogurile s-au diluat până la limita plictiselii. Și asta s-a menținut pe tot parcursul filmului: mult prea mult s-a vorbit și pălăvrăgit. Personal, cred că ar fi putut fi cel puțin cu vreo 40 de minute mai scurt, fără ca prin asta să se piardă ceva esențial și fără să păcătuiască la capitolul ”atmosferă”.

Într-un ținut acoperit de zăpadă, o trăsură gonește. Pasagerii sunt un vânător de recompense, John Ruth (Kurt Rusell) și prizoniera sa, Daisy Domergue (Jennifer Jason Leigh), căutată pentru omor și pe care el o va preda autorităților, urmând să încaseze recompensa. Pe drum întâlnesc doi oameni rămași fără mijloc de transport, pe care, după nenumărate insistențe și negocieri purtate de John Ruth cu pistolul ațintit asupra lor, îi vor lua cu ei în trăsură, având aceeași destinație.
Viscolul le schimbă planurile și fac popas la un han, unde  sunt întâmpinați nu de proprietară, ci de patru străini. Începe să devină tot mai interesant când aflăm că unul dintre ei este călăul din regiune (adică acela care urma să execute sentința de moarte prin spânzurare a lui Daisy), iar proprietara, Minnie, este plecată să-și viziteze mama. ”Ciudat”, opinează maiorul Maquis Warren, interpretat de Samuel L. Jackson. 


”Unul dintre tipii ăștia... nu e cine susține că e”, spune John Ruth. De-aici încolo, cum mai zic eu câteodată, ”finally, some action”. Evident, n-am să dezvălui ce și cum, însă pot spune că John Ruth a avut dreptate. Cu vârf și îndesat. 

Muzica este extraordinară și nici nu putea fi altfel, având în vedere că a fost compusă de Ennio Morricone. Suspansul, surprizele și scenele sângeroase nu lipsesc, iar la un moment dat filmul devine ceva de tip ”who did it?”. Aspect care nu deranjează, dar nu e ceea ce te-aștepți de la un film al lui Tarantino. Toți actorii joacă foarte bine, iar partitura cea mai interesantă îi revine lui Samuel L. Jackson (care este și actorul cu cele mai multe apariții în filmele lui Tarantino). 

Concluzionând, e un film bun, dar destul de departe de capodoperele menționate la începutul postării. Nu pot spune că-l recomand, dar nici că n-o fac. Mie nu-mi pare rău că l-am văzut, deși n-a fost (nici ăsta) ceea ce am sperat că va fi. 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu