Uneori, alteori

Uneori mă simt neputincioasă.

Alteori simt cum dau năvală peste mine dureri vechi, pe care le credeam vindecate și mă ard focuri pe care le credeam stinse. 

Uneori simt că pierd controlul asupra propriei vieți. 

Alteori mă tem că se va alege praful de visele mele, pe care le ”suspectez” tot mai mult a fi prea înalte, sfidătoare chiar. 

Uneori îmi spun că merit. Că am muncit toată viața cât și cum am putut, că n-am făcut nimănui rău cu bună-știință, că după atâta suferință mi-am câștigat și eu dreptul la fericire și împlinire. 

Alteori îmi spun că, vorba unui banc răsuflat, astrele se *știți-voi-ce* pe ele de râs. Că merit, auzi. Dar cine-s eu, mă rog? 

Uneori îmi spun că oricum, eu nu mai contez și că de viața și dorințele mele s-a ales praful demult, într-un moment în care n-aveam nimic de spus în privința asta. 

Alteori mă scutur ca un ogar și-mi spun că nu s-a sfârșit până nu s-a terminat. 

Uneori îmi spun că-s prea obosită de toate câte le-am trăit și prea bătrână sufletește să mai lupt pentru ce mi-am dorit cândva.

Alteori îmi spun că, what the heck, n-am decât 35 de ani. Ok, aproape 36. Dar orișicât. 

Uneori sunt descurajată. Azi am un moment de uneori.
Dar o să-mi revin. Alteori.