duminică, 24 ianuarie 2016

Cum am reabilitat tortul Sacher


Când am fost la Viena acum opt ani și jumătate, eram chitiți să încercăm și noi prăjitura tradițională care din câte știam este și cel mai cunoscut desert austriac, anume tortul Sacher. Eu fiind încă de pe vremea aia relativ snoabă, ne-am hotărât s-o gustăm cel mai ”la ea acasă” posibil, adică la cafeneaua hotelului Sacher. În afară de asta, ne-am gândit că acolo tortul este cu siguranță pregătit după rețeta originală a cofetarului Franz Sacher, adică exact ceea ce ne doream.

Nu știam cum arată, dar ținând cont de renumele pe care-l are, mă așteptasem la ceva impresionant inclusiv din punct de vedere vizual. Drept pentru care am devenit destul de circumspectă când mi s-a pus în față un triunghi din ceva pandișpan îmbrăcat în ciocolată și cu un moț de frișcă alături.

August 2008. Fugit irreparabile tempus...

(Bag seama că încă de-atunci aveam obiceiul să mă trag în poză cu prăjituri celebre, așadar se numește că trecerea anilor nu mi-a adus prea multă minte). Mă rog, tortul nu se vede foarte bine acolo, deci arată cam așa:


Înfig lingurița (adică la propriu o înfig, pandișpanul ăla fusese probabil scos din adâncurile cămării, că era tare și scorțos), gust. Mi se strepezesc dinții, iau o linguriță sănătoasă de frișcă. Tortul era nu dulce, ci dulceag. Un gust de-ăla de-ți rămâne pe gât, ca la prăjiturile de cofetărie nereușite. Mai era și uscat. Stratul de ciocolată era și el tare. N-a ajutat nici gemul de caise care separa blaturile; a făcut ca amestecul să fie de-a dreptul insuportabil de dulce. Mi-am dres gustul cu niște cafea. O gură de tort, două de frișcă, trei sorbituri de cappuccino. Cam așa l-am dus la capăt (că nici de-al naibii n-am vrut să-l las în farfurie :D).

Am plecat boscorodind lugubru. Cum e posibil ca austriecii să fi făcut din uscătura asta dulceagă prăjitura lor națională? Și cum se poate să aibă atâta succes în toată lumea? De neînțeles, am decis noi. Am încheiat atunci socotelile cu tortul Sacher și încheiate am crezut că vor rămâne. 

Numai că ieri, revenind de la cumpărături, omul îmi spune că s-a gândit să mai dăm o șansă Sacher-ului și cumpărase două felii. Cine știe, după atâția ani poate ni se va părea altfel.  

Hmm și iar hmm. Eram foarte sceptică. De ce adică mi s-ar părea altfel? Dimpotrivă, ținând cont de faptul că de-atunci am tot mâncat prăjituri într-adevăr bune, sunt toate șansele să mi se pară de neînghițit de-a dreptul. 
Mă rog, nu era ca și cum m-ar fi obligat cineva s-o mănânc, să-ncercăm deci. De la prima înghițitură mi-am dat seama că e altceva. Da, avea ceva din gustul pe care mi-l aminteam din urmă cu ani, dar în sens pozitiv de data asta. În primul rând, blatul fusese bine însiropat, deci nici pomeneală de uscăciune. În al doilea rând, era tot dulce - ok, foarte dulce - dar un gust bun, aromat, nu unul care să-mi persiste neplăcut pe gât. Stratul de ciocolată nu era atât de tare încât să necesite ”cioplit”, cum ni se întâmplase la Viena. Rezumând, de data asta mi-a plăcut și-acum pot spune că, foarte posibil, o să mai mănânc. Într-adevăr, merge perfect cu frișcă și cafea. 

Concluzia mea? Degeaba lucrează unde lucrează, cofetarii de la hotelul Sacher habar n-au să prepare tortul ăsta :)) Tot nemții, domn'le.

4 comentarii:

  1. :))) daca nici la mama lui acasa nu e perfect.. uoff...
    L-am incercat aici , dar ciocolata e neagra din interior, mi s-a parut dulce tare dar si greu.
    Cris

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Da, asta e cea mai bună descriere: e dulce și greu. Nu prea-ți mai vine să mănânci niciun desert o bucată de vreme după... :))

      Ștergere
  2. este minunat acest dulce, avem intr-o anumita cofetarie in oras!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Da, e bun, acum sunt și eu de acord cu asta :)

      Ștergere