Părinți, nu vă subestimați copiii și nu le minimalizați izbânzile

Cred că voi inaugura un nou serial intitulat ”Părinți....”, unde punctele de suspensie sunt urmate de vreo recomandare provenită din experiența mea de fost copil. Un prim articol de felul ăsta am scris în decembrie, dintr-o inspirație și-un impuls de moment, fără să fi bănuit atunci că nu va fi singurul de acest gen. 

Dar tot un impuls mă face să scriu și textul din seara asta. Text pe care îl percep a fi extrem de personal, poate chiar mai personal decât posturile în care am povestit despre faptul că nu pot avea copii sau despre terapie. Poate fiindcă atinge un subiect dureros, pe care nici acum, la aproape 36 de ani, nu pot să-l gestionez ca atare: (ne)încrederea în mine însămi.

Știu că se spune că avem tendința să dăm vina pe copilărie pentru orice, inclusiv când suntem căscați și ne dă laptele-n foc. Dar eu am toate motivele să cred că subestimarea și felul în care mă reduc la zero își au rădăcinile fix acolo. 

(Aproape) niciodată ceea ce-am făcut n-a fost suficient de bun, de frumos, de reușit, de cu moț, de fără moț. ”Mda, bun, dar se poate și mai bine”. ”Numai atât?”. ”Mă rog, e cam puțin”. ”Da, ai rezolvat corect problema, dar ce urât ai scris”. ”Premiul 2? Degeaba, dacă n-ai luat coroniță....”. ”Bine c-ai luat zece la citire... dar când ai să iei zece și la matematică?”. Șamd șamd șamd, mereu acel ”dar”, care practic îmi anula reușita și-mi lua toată bucuria și fărâma de mândrie pe care le aveam. 

Nu-i condamn. Așa se înțelegea noțiunea de parenting pe atunci și ei au fost cu siguranță bine intenționați, deși ar fi putut avea mai mult tact. Însă exemple precum cele de mai sus, venite cu siguranță și pe-un fond destul de sensibil (asta ca să nu zic slab), au săpat. Încet și sigur, ca apa-n stâncă. Nici faptul că am intrat la cel mai bun liceu din oraș, la profilul pe care mi-l dorisem, n-a fost suficient. ”Cam mică nota la matematică. Ia uite, la profilul tău ești pe locul 17 din 30. Nici măcar în prima jumătate...”. Nici măcar, da? Nu conta că luasem admiterea și că nimeni n-avea să-și mai aducă aminte de notele alea. ”Nici măcar”.

Și încă n-am spus nimic de comparații.

Ah, comparațiile. Cred că datează încă de la primele amintiri. ”Marius e mai cuminte”. ”Diana se joacă mai frumos”. ”Carmen e mai ascultătoare”. Astea erau la grădiniță și-au evoluat, ca să zic așa, în paralel cu mine. ”Alina lucrează cu plăcere la matematică, tu de ce nu?”. ”Toată ziua stai și citești, de ce nu faci la matematică?”. ”Mihaela merge la olimpiada de matematică, de tine oare ce-o să se aleagă?”. ”Irina cum a putut să ia zece și tu nu?”.

Mereu, mereu, mereu am fost termenul negativ de comparație. Oare aveam și calități? Posibil, dar nu contau. Orice-aș fi fost și orice aș fi făcut, pălea în comparație cu realizările Alinei, cumințenia lui Marius, joaca Dianei, olimpiada Mihaelei, zecele Irinei etc.

Cum mă percepeam eu însămi? Sublim, vă dați seama. O să relatez un singur exemplu, care-mi tot revine în cap. Trecusem în clasa a treia și luasem premiul al doilea. Ai mei nu mă certaseră, dar mocnea nemulțumirea. Într-o zi, ieșind la joacă împreună cu o fetiță din scara vecină, am ajuns să vorbim despre școală. Trecuse și ea tot în clasa a treia. Dar, spre deosebire de mine, luase premiul întâi.
Știți care-a fost primul meu gând? ”Ce mult trebuie s-o iubească părinții ei...”. Nici măcar nu mi se părea trist aspectul; găseam că e normal să fie așa.

Aș mai avea multe, multe povești precum cele de mai sus, dar nu-și au rostul, cred că am exprimat ceea ce-mi propusesem. Niște zeci de ani mai târziu, neîncrederea în mine mă întovărășește în permanență. Orice apreciere sau laudă mă ia prin surprindere și primul meu gând e că interlocutorul încearcă doar să fie amabil. De prea puține ori am curaj să fac lucruri pentru mine. Mi-e frică să am inițiative. Tot timpul mi se pare că, exact, nu sunt destul de bună.

Vise am. Dar n-am și încrederea că le pot împlini. Nu știu nici de unde să încep. Nu cred în mine. Nu știu s-o fac, n-am știut niciodată. Mi-e teamă să nu visez degeaba.