Un zeu care nu s-a întors pentru că n-a plecat, de fapt, niciodată

Am așteptat concertul susținut pe 2 martie de orchestra Filarmonicii din Berlin cu emoții deopotrivă intense și amestecate... Pe de-o parte, răsuflam ușurată cu fiecare zi care trecea și nu se anunța că Zubin ar fi anulat participarea. Pe de altă parte, aveam o oarecare teamă pentru momentul în care îl voi vedea. Un om care la peste 80 de ani a trecut printr-o operație majoră, urmată de chimio- și radioterapie, nu poate fi într-o formă prea bună, îmi spuneam - și încercam să-mi ”setez” corespunzător așteptările.

Da, am avut emoții, dar cumva diferite față de alte dăți. Nu m-am gândit atât la experiența în sine, la muzica pe care o voi asculta, cât la el, ca om aflat în șah cu sinistrul ”C”. Și după cum am spus-o și cu alte ocazii, pe Zubin l-aș audia oricând cu drag, indiferent ce ar dirija (heavy metal included 🙃), deci aspectul ăsta a trecut acum pe plan secund. 

Nu că m-ar fi încântat în mod deosebit repertoriul, asta ca s-o zic pe-aia dreaptă. 

”Intégrales” de Edgar Varèse (lucrare modernă, pentru 11 suflători și 4 instrumente de percuție);

”Speaking drums” de Peter Eötvös (tot lucrare modernă - percuție solo și orchestră);

”Scheherazade” - suită simfonică de Nikolai Rimsky-Korsakov. 

Despre Zubin citisem nu o dată că promovează muzica modernă (el considerând că asta e una dintre datoriile unui dirijor - aceea de-a aduce la cunoștința publicului și compozițiile de dată mai recentă, nu doar pe cele clasice, cunoscute de majoritatea) și am mai fost la concerte la care parțial am ”numărat oi” așteptând să se termine plicticoșenia modernă, abstractă și, pentru mine, de neînțeles, ca să ajung să ascult adevărata muzică. (Un concert din 2014 e un exemplu în acest sens). Mi-am asumat, așadar, ceea ce urma să fie și mi-am impus să ascult primele două lucrări cu oarecare curiozitate.  

Am fost aproape în pragul lacrimilor când Zubin a intrat pe scenă, pășind ezitant, sprijinindu-se în baston. E slăbit și vizibil marcat de ceea ce i se întâmplă, dar în momentul în care a ridicat bagheta a redevenit olimpian, atent la fiecare detaliu, conducând și creând în același timp. Faptul că a stat pe scaun pe toată durata concertului nu i-a știrbit cu nimic din măreție. 

Captură video din concertul de pe 2 martie, de pe Digital Concert Hall

Lumea l-a primit cu drag și deosebită căldură; cred că n-am mai auzit nicicând aplauze mai puternice. Inițial m-am gândit că ne bucurăm cu toții că s-a întors. Pe parcursul concertului mi-am dat seama că, deși a lipsit de pe scenă un an de zile, n-a plecat, de fapt, niciodată.

”Intégrales” a fost așa cum anticipasem - o înșiruire de sunete ale cărei logică și sens, personal, m-au eludat. Nici nu pot spune că am ascultat foarte atent; îl cercetam cu aviditate pe Zubin, îmi umpleam sufletul de prezența lui și de faptul că am ajuns, iată, să-l audiez din nou în spațiu și timp real. Ceea ce am remarcat este faptul că, spre deosebire de cei mai mulți dintre compozitori, Varèse  nu face apel la percuție pentru a ”colora” sau ”consolida” compoziția, ci o folosește in extenso, recunoscându-i și punându-i în valoare individualitatea. 

Despre ”Speaking drums” pot spune că m-a surprins. Citisem că a fost compusă în anul 2013 și  mai că nu-mi pusesem mâinile-n cap. Să te ții acuma ce aiureală ultramodernă, a se citi ”ce_naiba_o_mai_fi_și_asta” o să ascultăm.... cu atât mai mult cu cât compozitorul fusese impresionat de creația lui Edgar Varèse.

Nu mai văzusem niciodată atâtea instrumente de percuție la un loc și fiecare dintre ele a fost pus în valoare. Martin Grubinger, percuționistul, este într-adevăr... un fenomen, având în vedere ce am văzut și ascultat cred că pot folosi acest cuvânt fără teamă că exagerez. Interesant este că lucrarea ”Speaking Drums” a fost compusă special pentru el și, după cum rezultă din titlu, artistului i se cere nu numai să performeze instrumental, ci și vocal (inclusiv prin strigăte, care, cât or fi fost ele de expresive, pe mine doar m-au agasat și nu am reușit să le înțeleg rostul. Asta e, nu sunt o cunoscătoare atât de rafinată încât să pătrund și abstractul muzicii moderne). Din ce am citit în program, ideea este că percuționistul ”învață” tobele să vorbească 🙄 Fie-mi iertat faptul că nu am perceput ca atare.

Martin Grubinger, la clopoței tubulari (captură video)

Dincolo de asta însă, am asistat la o demonstrație uluitoare de alternanță a sunetului, varietate a timbrului și a perspectivelor, ca într-un fel de caleidoscop de la care nu știi la ce să te aștepți. În program se menționa și capacitatea improvizatorică a percuționistului, dar, necunoscând lucrarea, n-am fost în măsură să identific pasajele improvizate. 

Foarte impresionant a fost bis-ul; practic, dacă n-aș fi văzut cu ochii mei, aș fi zis că un asemenea sincron și o asemenea viteză sunt imposibile unui om.

După aceste două momente moderne și... solicitante, aș spune, a urmat o pauză în care ne-am dres cu un pahar de vin, respectiv un Aperol Spritz (cel din urmă fiind al lui yours truly). Am vorbit despre ceea ce ascultaserăm în prima parte; omul era puternic impresionat de ”Speaking Drums”, iar eu eram, cum am menționat mai sus, surprinsă. Nu știu dacă e corect să spun că mi-a plăcut; în tot cazul, nu m-a lăsat indiferentă.

”Scheherazade” a venit, apoi, ca o poveste frumoasă, ceea ce și este, de fapt 🙂 Aici am putut să-mi permit, în sfârșit, luxul de a mă lăsa învăluită de muzică, amintindu-mi de povestea prințesei și a sultanului Shahrya, pe care o citisem cu vreo două decenii în urmă. Așa că despre ea e mai puțin de scris, pentru că am ascultat-o cu sufletul. E o compoziție melodioasă și seducătoare, pe care ți-ai dori-o interminabilă, aidoma poveștii care a inspirat-o. 

Aplauzele de final au fost pline de entuziasm și de căldură. Nu mi-am mai putut stăpâni lacrimile, în timp ce-l priveam pe Zubin și nu puteam să nu mă întreb dacă o să-l mai văd vreodată. 

Final de concert (captură video)

În baston sau nu, pe scenă sau departe de ea, din tot sufletul sper să fii bine, Maestro...