Deși n-am ”bătut” toba pe subiect, era inevitabil să se afle și ”flama” bârfei se răspândește cel mai rapid într-un depozit (asta-i o constatare mai veche și s-a confirmat întotdeauna, deși n-aș putea explica fenomenul). N-am vorbit despre asta pentru că nu-mi place să fiu vreo ”Drama Queen”, dar mulți dintre cei care au aflat au venit să mă întrebe ce și cum.
1) - Deci e-adevărat?, întreabă Sfârfâlică, privindu-mă lung.
- Dap.
- Nu mi-a venit să cred când am auzit. Și când te gândești că voiam să-ți fac o ofertă să revii în departamentul meu.
- Ei, lasă, ai fost superiorul meu aproape 6 ani, să nu ne forțăm norocul.
- Hehe, zici tu așa, dar chiar aveam de gând s-o fac. Voi mai aveți familie, prieteni aici în regiune?
- Nu.
Se uită luuuuung la mine.
- Deci.... n-o să te mai vedem niciodată?
Stop-cadru 🙄
2) - Stai așa, deci cum? 1 Mai sau 31 Mai?
(colegă de la alt departament).
- 31.
- Pfiu, mă și speriasem. Bine că te mai avem măcar câteva săptămâni...
3) - Nu se poate una ca asta. Cum să pleci? Ești aici de-atâta vreme, locul ăsta se identifică oarecum și prin tine...
- Eh... Nimeni nu e de neînlocuit.
- Mda, dar tu... ești tu. Nici nu mă pot gândi cum o să fie aici fără tine.
În secundele următoare, se pune pe plâns. La propriu.
Asta fiind Insipida Somnoroasă 😯
Toate ca toate, dar numărul 3 m-a lăsat paf. Nu că s-a-ntors lumea cu fundu-n sus.
Postări
4 comentarii:
Ei ca ei, dar tu cum te simti la gindul ca-i vei parasi? Cine-ti va lipsi mai mult?
Jual
Pfff... Tocmai Inspida Somnoroasă să plângă?! Așa ceva... :)) E clar că și ție or să-ți lipsească toți (cu bune și cu rele) pentru că vorbim de obișnuință și familiar, dar recunoaște că e super mișto să primești mesaje de apreciere, chiar dacă tardiv ;)
Primele zile după demisie au fost destul de apăsătoare, adică aveam un nod în gât - dar nu din cauza lor, cât a greutății deciziei luate. Simt însă tot mai pregnant că mă despart, emoțional, de ei.
De unii îmi va fi dor, însă cel care mi-ar fi făcut despărțirea teribil de grea ar fi fost Musiu Șarl. El a plecat demult însă, și de nimeni nu sunt așa de atașată cum eram de el... deci cumva asta face să fie mai simplu.
Da, fix ea era cu lacrimi în ochi, de mă uitam și-mi venea să spun ca țăranul care-a văzut girafa la zoo - ”dom'le, așa ceva nu există” :)))
Altfel, a aflat toată firma între timp, mă sună lumea, mă oprește pe culoare să mă întrebe... Pe de o parte mă simt bine, evident - nu mă așteptasem, totuși :) Pe de altă parte, regret că aflu abia acum că nu le-am fost indiferentă :)
Trimiteți un comentariu