Ieri seară am fost prin oraș. S-au aprins luminile, au început târgurile. Multitudine de culori, cântece vesele, bunătăți, caleidoscop de arome care mai de care mai irezistibile. Am mâncat o clătită cu banane și ciocolată. Era caldă, bună și dulce, dar și ușor sărată. O fi fost de la lacrimile mele.
E un nou an când luminile de Crăciun, departe de a mă bucura, mă întristează. Am stat să mă gândesc de ce și cred că am înțeles.
În primul volum din ceea ce consider a fi una dintre cele mai bune serii fantasy scrise vreodată, Harry Potter și prietenul său, Ron, ajung la un moment dat în fața unei oglinzi cum altfel decât vrăjite 🙂 După cum vor descoperi, oglinda le arăta cele mai fierbinți dorințe ale lor. Astfel, Harry își vedea părinții care muriseră când el avea un an, iar Ron se vedea pe sine ridicând cupa de campion.
Am tot reflectat la asta și m-am întrebat ce aș vedea eu într-o asemenea oglindă.
Pe mine ținând un copil în brațe?
Nu. Trenul ăla, dacă într-adevăr a fost un tren, a trecut demult și nu s-a oprit în gara mea.
Pe mine călătorind în toată lumea și scriind despre asta?
Poate, dar nu neapărat.
Cel mai probabil m-aș vedea pe mine copil, iubită de părinți pentru ceea ce sunt și așa cum sunt.
Nu comparată cu alții, care mereu erau mai buni, mai cuminți, mai pricepuți la matematică.
Nu redusă la tăcere când aveam curiozități infantile.
Nu certată.
Nu disprețuită că nu sunt ”ca a lu' cutare” și că n-am luat în fiecare an premiul I ”cu coroniță”.
Nu lovită.
Nu înjurată.
Nu amenințată că ”te dau la casa de copii”. Aveam vreo 5 ani și chiar credeam că asta mi se va întâmpla. Este un sentiment atât de oribil, că nu găsesc cuvinte pentru a-l descrie.
Nu amenințată că voi fi dată afară din casă pentru că... nu fac ordine în camera mea. ”Îți iei băgăjelul și te duci...”. Expresia asta cu ”îți iei băgăjelul” n-am s-o uit câte zile-oi avea.
Apărată. Crezută pe cuvânt că o anumită profesoară îmi face viața un iad.
Crezută pe cuvânt că mi-e rău și am probleme de sănătate, nu după luni de zile de chinuri, când situația devenise deja foarte serioasă.
Crezută pe cuvânt că mi-e rău și am probleme de sănătate, nu după luni de zile de chinuri, când situația devenise deja foarte serioasă.
N-am fost un geniu, dar nici un copil-problemă. N-am meritat nimic din toate astea.
Nu spun că părinții mei nu m-au iubit, dar felul în care au ales de multe ori să procedeze... 🙄
Nu spun că părinții mei nu m-au iubit, dar felul în care au ales de multe ori să procedeze... 🙄
E adevărat că ar fi putut fi mult mai rău.
Dar ar fi putut fi și un pic mai puțin rău, nu?
Ar fi putut fi chiar bine.
Dar n-a fost.
Luminile de Crăciun îmi aduc mereu aminte de toate cele de mai sus - și de multe altele, care sunt prea grele pentru a le scrie și, mai presus de asta, pentru a mi le reaminti. Și oricâtă iubire aș primi acum din partea singurului om pentru care simt că viața mai merită trăită, nu compensează ce am pierdut - sau ce n-am avut niciodată.
Asta pentru că de-atunci trăiesc permanent - și asta nu e o figură de stil - cu teama că se va întâmpla ceva rău. În privința asta, nici psiholoaga nu m-a putut ajuta. E prea adânc îngropată în mine.
Copil fiind, nu m-am simțit niciodată în siguranță. Iar asta reverberează pe parcursul întregii vieți. În lumina asta, e mai bine că n-am copii. Simpla idee că poate le-aș fi făcut la fel mă îngrozește.
Luminile de Crăciun sunt pentru cei care se pot bucura de ele. Sper că faceți parte dintre aceștia.
Dacă aș crede în miracolele de Crăciun, mi-aș dori să nu-mi mai fie frică.
(Și fără legătură cu ceea ce am scris mai sus, dar pentru că se încadrează tot la ”tristeți în prima zi de iarnă” - azi-noapte a încetat din viață dirijorul Mariss Jansons. Vestea m-a amărât mult. Încă unul din ”granzii” pe care n-am apucat să-i văd într-un concert în spațiu și timp real.
Fie-i somnul liniștit).
(Și fără legătură cu ceea ce am scris mai sus, dar pentru că se încadrează tot la ”tristeți în prima zi de iarnă” - azi-noapte a încetat din viață dirijorul Mariss Jansons. Vestea m-a amărât mult. Încă unul din ”granzii” pe care n-am apucat să-i văd într-un concert în spațiu și timp real.
Fie-i somnul liniștit).
Postări
18 comentarii:
Le imbratisez si pe Greta micuta, copil si pe cea mare, de acum. Ma gandesc cu mult drag.
Carmen
Îmi pare rău, Greta. Cunosc bine sentimentul! Nu ești singura, talentata si curajoasa Greta! Te îmbrățișez cu drag!
Iartă-i! Atât au știut/putut având în vedere vremurile în care ai crescut. O să îți fie și ție mai bine când o să poți ierta. Frica în schimb cred că este undeva în adânc în toți ce au crescut în comunism în România. Și unii învață să treacă peste, alții învață să trăiască cu ea. Și mie îmi e frică când sună telefonul după o anumită ora. Nu pot să mă gândesc decât că s-a întâmplat ceva rău. Și mă îngrijorează viitorul cu toate că știu conștient că nu îl pot controla. Mă ajută mult atitudinea soțului meu care este convins că există rezolvări, că fiecare lucru are timpul lui și că trebuie să luăm totul așa cum vine. Te îmbrățișez!
Draga Greta,
Probabil ca ai aflat pana acum ca ceea ce traiesti tu se cheama script, adica tipar de viata, creat pentru totdeauna in primii 7 ani de catre parintii disfunctionali. Exista o salvare, o anumita terapie (bazata pe analiza tranzactionala) care, pe langa faptul ca iti arata in ce fel ai fost modificata de la drumul cel drept, iti ofera si solutia de a scapa de traume, descifrandu-le si apoi anulandu-le. Terapia cognitiv-comportamentala, pe scheletul emotional al unui copil schizofrenizat de parinti, este apa de ploaie. Pentru ca nu actioneaza la cauze (traume), ci la efecte (cum sa le tii in frau, nu cum sa le vindeci).
Copilul din tine il invinge mereu pe Adultul din tine pentru ca niciodata n-a fost lasat sa creasca si sa se dezvolte in individualitatea cu care a venit pe lume. Inca din primii ani, ai fost modificata in gandire, emotii, decizii, stima de sine pana aproape te-ai anulat. Ai fost parazitata emotional pana la vampirizare totala. Traiesti cu un sine fals, care nu-ti apartine, ci care ti-a fost implantat putin cate putin de catre parintii tai. Acum, la varsta ta, traiesti un perpetuu conflict intre acest sine oribil si samburele de autenticitate care inca mai exista in tine. Tu nu traiesti autentic, nu esti autentica, de aici si marile dureri sufletesti care te macina constant. Simti ca ai putea sa fii altfel, dar nu te poti vedea cu adevarat, nu o poti vedea pe Greta autentica, pentru ca scriptul in care te-ai format e mai puternic decat orice si-ti aminteste mereu ca "nu meriti" si "nu esti buna de nimic"! Tu esti si mama si tatal tau, in loc sa fii doar tu. De-aceea, fara o anumita terapie nu se iese din iad si doar aceea va bandaja ranile Copilului si va permite Adultului sa se dezvolte, in sfarsit.
Tu nu ai fost iubita pentru ca nici parintii tai nu s-au iubit. Cand exista sentimente reale intre parteneri, acestia isi iubesc si ocrotesc instinctiv copilul, fara sa fie nevoie de multe scoli. Dar cum Romania traieste de secole in violenta de toate felurile, s-a transmis de-a lungul generatiilor un mod de viata care a pustiit aproape totul in familiile romanesti.
Si daca aveai un copil, la fel ai fi suferit, pentru ca mintea ta nu poate iesi din scriptul creat in casa parintilor tai in copilarie. Nu lipsa copilului te face nefericita (sunt atatia oameni care aleg sa nu il faca si sunt fericiti si destinsi cu viata lor), ci lipsa iubirii reale. Tu esti intr-o depresie vesnica, de cand ai deschis ochii si ai cerut sa te faci auzita cu vocisoara de copil de 2, 3 ani, iar cei din jur n-au acceptat noua personalitate din casa si au inceput sa loveasca in ea si in independenta si deciziile pe care aveai dreptul sa le iei, indiferent de cat de mic omulet erai. Ai fost umilita, neiubita, neocrotita, abuzata. Ai fost abandonata emotional. "Bagajelul" acela este una dintre sursele anxietatii tale, pentru ca frica de abandon si teroarea asteptarii nu au mai fost rezolvate niciodata de cei care te torturau cu ele. Pentru ca tu sa ierti cu intreaga ratiune si cu tot sufletul, era nevoie de un anumit ritual, in care cei care ti-au facut rau, sa-ti ceara iertare cu regrete adanci. Nu s-a intamplat asta si nici nu mai are cum, probabil, de-aceea ai nevoie de un anumit terapeut care sa-ti dea puterea in mana ta sa faci tu ceea ce trebuia facut de altii.
Pentru ca viata sa fie frumoasa, si nu o povara, trebuie sa ai pasiuni! Macar una, dar puternica! Insa nu confunda telurile si visurile pe care speri sa le indeplinesti intr-o zi, cu ceva pe care sa-l faci zilnic sau extrem de des si care sa-ti aduca implinire sufleteasca. Pasiunile trebuie sa fie vii si permanente in viata ta, sa ti-o coloreze si sa-i dea un sens. Tu nu ai un sens al vietii pentru ca ai fost prea ocupata si obosita sa faci fata traumelor si nu ti-a mai ramas timp si minte limpede sa ti-l descoperi. Iar acesta nu este neaparat un copil, de fapt pentru nimeni n-ar trebui sa fie pentru ca asta ar insemna mai mult ca sigur furtul vietii acelui copil (el vine din iubire, e crescut cu iubire, dar apoi i se dau aripi sa plece). Ar trebui sa fie toate sentimentele, senzatiile, dorintele sinelui tau autentic, adica motorul vietii tale, pe care sa le traiesti zi de zi in magnifica lor originalitate.
Oamenii traumatizati gandesc ca rostul lor pe pamant este sa aiba copii si sa se desavarseasca doar prin copii. Cei mai putin traumatizati, gandesc ca viata alaturi de sufletul pereche este cea fericita. Cei eliberati, stiu ca fericirea autentica este in primul rand cea personala,izvorata dintr-o stare de echilibru emotional, multumire cu sinele si acceptare a acestuia in forma lui originala (si nu deturnata), si abia apoi provenita si de la cei din jur (copil, iubit etc).
Niciodata nu e prea tarziu pentru nimic, de fapt, abia de acum incolo iti poti incepe vindecarea sufletului pentru ca ai maturitate si experienta de viata necesare. Esti o fata frumoasa si inteligenta, de ce sa nu ajungi tu sa te bucuri de viata, de sarbatorile astea magnifice, de zapada, de orice iti poate aduce o fericire cat de mica? Iti doresc sa incerci si alte cai, nu numai cele pe care ai mers pana acum, sa gasesti persoana potrivita care sa te curete de dureri si sa te recladeasca pe sinele tau valoros astfel incat sa incepi sa gusti viata si sa privesti numai in viitor! Iar luna asta decembrie sa incepi sa o savurezi cu toate bunatatile si frumusetile ei!
Exista viata dupa traume, exista fericire si pace recuperate! Numai bine, Gretisor!
Ayn
Greta, eu cred ca esti foarte puternica si mai cred ca parintii te-au iubit in felul lor. Nu au stiut sa-si arate dragostea pentru ca la randul lor nu au fost invatati sa faca asta. Nu este ceva caracteristic pentru Romania, natura umana este la fel peste tot in lume.
Te imbratisez,
Laura
Ti-am citit ieri articolul si nu am stiut ce sa iti scriu.
Am revenit pt ca am simtit nevoia.. nu stiu sa o explic.
Nu am avut parinti perfecti, mi-e greu sa spun, mama a facut tot ce a tinut de ea, a fost buna, blanda, a exagerat uneori din nevoia de a ne da tot (asta o vad acum, deci ei nu aveau mult); si categorica de cate ori a putut. Tata.. l-am judecat mult, el a fost si ramane un copil mare cu pretentii, care a ranit cu vorba si cam atat.
Cred ca atat au stiut ei, asa au fost ei educati de vremurile alea; nu vreau si nu pot sa analizez. ci incerc sa fiu o mama buna pt ai mei, sa nu fac greselile alor mei (desi uneori imi recunosc comportamentele copiate de la ai mei si lucrez sa nu duc la capat actiunea fata de ai mei copii).
Nimic nu e usor pe lumea asta din ce vad, eu cred ca destinul tau a fost sa fii tu cu omul tau, si fii fericita pt asta, si recunoscatoare pt tot ce ai.
Cris
Greta mică și Greta mare îți mulțumesc și te îmbrățișează și ele strâns. E bine, e confortabil, e un sentiment bun și alinător :)
Îți mulțumesc Ali, și te îmbrățișez și eu cu tot dragul. Incredibil, cât de bine poate face o îmbrățișare... :)
I-am iertat. Pe mama, cu o săptămână înainte de-a muri, când a devenit clar că nu mai durează mult până se duce. Țin minte și acum, eram la volan, abia vedeam drumul de lacrimi și deodată, am simțit o liniște stranie. Am știut că era semnul iertării.
Pe tata îl am și l-am iertat de asemenea, dar se pare că niște urme, totuși, rămân. Încerc, încerc să lupt cu ele, dar după cum se vede nu-mi reușește întotdeauna.
Te îmbrățișez și eu, și-ți mulțumesc. Pentru... tot :)
Ayn, de unde-ai apărut, de-mi citești atât de bine în suflet? :)
Am parcurs de mai multe ori comentariile tale și cred că o să mă mai întorc de multe ori la ele - ori de câte ori voi avea semne de întrebare, de fapt. M-ai diagnosticat cu precizie și acuratețe și m-ai ajutat să găsesc răspunsul la niște întrebări. Îți mulțumesc și îți sunt foarte recunoscătoare pentru asta. Printre altele, pentru faptul că prin ceea ce mi-ai scris mi-ai reconfirmat că nu sunt o răzgâiată - cum mă gândeam, câteodată, că aș putea fi și că toate sentimentele astea ale mele ar putea izvorî de fapt din autocompătimire.
Am făcut terapie, mai bine de 6 ani. Într-adevăr, nu am trecut prin procesul descris de tine; probabil de asta nici nu m-am vindecat. Nu o învinuiesc totuși, pe psiholoagă, a făcut cât a putut și cât s-a priceput și, având în vedere halul absolut lamentabil în care eram când am ajuns prima dată la ea, se poate spune că a izbutit ceva... sunt funcțională, măcar. Terapia nu o pot relua decât peste aproape 3 ani (așa e sistemul de sănătate german, iar să finanțez singură nu-mi permit, la ce costuri se practică în domeniu).
Așa că până atunci, trebuie să mă descurc singură. O să reușesc, încerc să-mi insuflu încredere :)
Încă o dată, mulțumesc. Îmi este de mare ajutor ceea ce mi-ai scris :)
Niciodată n-am fost de părere că un copil ar putea ”umple goluri”; mi se pare o abordare cumplit de egoistă... Am pasiuni care-mi umplu sufletul de bucurie, doar că ele nu-mi sunt mereu de ajuns.
Îți dau dreptate întru totul: un copil desăvârșește un tablou, nu-l desenează de la zero. Ar fi extrem de nedrept să i se pretindă lui, așa ceva.
Încă o dată, mii de mulțumiri :) Mă ajută foarte mult ceea ce mi-ai scris.
Exact, Laura, asta mi-am zis și eu și numai așa i-am putut ierta: m-au iubit în felul lor. Chiar dacă nu a fost felul de care aș fi avut eu nevoie, chiar dacă de multe ori nu i-am simțit aproape, chiar dacă... toate cele din text și multe altele...
Dar puternică? Nu știu, nu cred că mai sunt. Mă tem că am fost și că mi-au secat resursele.
Te îmbrățișez și eu, tare bine e :)
Sunt recunoscătoare, Cris, pe cuvântul meu că sunt! Îmi pare rău dacă am lăsat impresia că mă lamentez. Sunt foarte recunoscătoare că-l am pe om, el e rațiunea mea de a fi și datorită lui simt că viața merită trăită.
Doar cu fericirea stau mai prost, dar asta în mare parte numai pentru că mi-e teamă să fiu fericită și rar de tot îmi dau voie s-o fac...
Ok, Greta, daca nu se poate cu specialisti, deocamdata, atunci incepe cu cartea aceasta: "Ce spui dupa buna ziua", de Eric Berne. Daca ai citit-o, spune-mi si o sa-ti recomand altele. Daca nu, pana o vei cumpara (pentru ca e obligatoriu sa o ai in casa), descarc-o de pe net (scrie pe google titlul, autorul si ia-o de pe site-ul scorillo.files.wordpress.com).
De ce spun ca fara analiza tranzactionala nici un om traumatizat nu se va putea vindeca? Pentru ca acest tip de terapie este modalitatea prin care sunt demascate, descifrate si apoi rezolvate traumele din familia disfunctionala! Este terapia care ajunge la cauza, si nu la efect, nu cosmetizeaza efectul, ci vindeca victima, dezvaluindu-i acesteia cauza suferintelor sale si modalitatile prin care i-au fost deturnate de la parcursul firesc al dezvoltarii sinele, psihicul, sufletul, reperele corecte de viata.
In familiile disfunctionale, mama poate fi victima tatalui, dar agresorul copilului. Parintii tai s-au agresat unul pe altul, dar impreuna te-au agresat pe tine. Daca ai fost copil unic, agresiunea a fost majora, covarsitoare, pentru ca nu s-a impartit cu un alt frate.
Un tip pervers de abuz emotional, care va isi va face efectul inclusiv dupa moartea abuzatorului (mai ales dupa moarte!), este pedepsirea copilului prin abandon emotional. "O sa vezi tu cand n-oi mai fi eu! O sa vezi ce greu o sa-ti fie fara mine si cum o sa-mi duci dorul! O sa plangi dupa mine in fiecare zi!", spune mama abuziva.
Pe langa monstruozitatea mesajului ("fara mine viata ta va fi distrusa complet, tu nu vei mai putea fi fericit niciodata"), mai exista un efect care se produce pe tot parcursul vietii: desi moartea pare iminenta, ea nu se produce decat peste ani, insa victima (copilul, devenit intre timp adult) asteapta in fiecare clipa sa se produca deznodamantul promis, decesul mamei. Nu se intampla multa vreme, insa produce pagube ingrozitoare, pentru ca toti acesti ani pana sa moara mama, copilul (adultul) traieste cu spaima disparitiei in fiecare zi si noapte. Adica o plange ca si cum ar fi in fata sicriului de n ori. (cand auzi pe cineva ca ii este frica de moarte si are anxietate, desi nu are motive pentru ca este tanar si sanatos fizic, sa te gandesti ca in spatele acelei fiinte sta una agresoare, care a parazitat-o si contaminat-o cu ideea de abandon si moarte ani de zile, intr-un mod ascuns si greu de interpretat de un copil)
Aceasta este o trauma ascunsa, nedescifrata, dar prezenta permanent in viata victimei, care ajunge sa simta la paroxism o frica ce se transforma rapid in anxietate. Pentru ca nu are cunostinte de psihologie, pentru ca nu are alte repere decat parintii si educatia lor disfunctionala, pentru ca nu a iesit din script (scenariul de viata trasat din primii ani) si ruleaza in subconstient viziunea gresita despre sine si despre viata provenita de la parinti, victima traieste cu un sentiment atroce de vinovatie (doar din cauza ei moare mama, nu?) si frica, adica un chin nesfarsit de angoase si anxietati. Se gandeste nu numai la moartea iminenta a mamei (care nu mai vine), dar incepe sa isi condimenteze inclusiv propria viata cu moartea pana ajunge sa se gandeasca aproape fara incetare la aceasta! Gandurile, si-asa contaminate de-o viata de parazitarile parintilor disfunctionali, devin si mai negre, si mai sumbre, existenta si mai apasatoare, frica si mai intensa, astfel incat la un moment dat pica epuizata si se da pe mana psihiatriei, adica a medicamentelor psihotrope.
Cand mama moare, previziunile ei certe despre cat de nefericita va fi fiica fara ea rod fara incetare in sufletul, mintea si psihicul acesteia si ajung pana la urma la rezultatul pronosticat: victima sufera cumplit, iar viata ii este un cosmar. Numai ca nu se opreste totul aici, trauma roade mai departe si-si duce la bun sfarsit misiunea: intr-un final, victima e atat de extenuata de anxietati, doruri, vinovatii, incat ajunge sa isi doreasca sa moara pentru ca viata i se pare fara sens, fara bucurii, nepretioasa.
Crima morala se petrece de 2 ori: o data in timpul vietii mamei, cand victima traieste moartea acesteia (fara incetare si fara sa o linisteasca cineva), desi mama e sanatoasa si pe picioarele ei, si a doua oara dupa moartea ei, cand victima ramane captiva definitiv in blestemul ei si nu se mai poate bucura de viata fara aceasta.
Daca se mai adauga la acest declansator al anxietatii (promisiunea ca fara ea, mama, viata victimei va fi o nenorocire) si alte sute si mii de abuzuri verbale (nici nu le amintesc pe cele nonverbale sau fizice), se va contura o imagine mai clara a cauzei suferintelor psihice ale victimelor (depresie, anxietate si toata gama de boli psihice, pana la cele mai grave).
Bagajelul" face si el parte din acest tip traumatizant de abuz pentru ca victima se simte in insecuritate emotionala (ori ea depinde de parinti cat e mica, iar ruperea de acestia inseamna in mintea sa chiar moartea) si traieste frica de abandon in fiecare clipa. Un copil nu mai exista fara parintii sai, ei sunt singurul sau univers, si de aceea abuzul acesta prin abandon este mosntruos pentru ca este echivalent cu moartea psihica a copilului! Si cum copilul nu e adult, sa poata vedea minciuna agresiunii, dezvolta mecanisme de aparare care ii distorsioneaza perceptia corecta asupra realitatii si care-i va influenta negativ tot restul vietii (daca nu iese din script).
Cum ar trebui sa sune mesajul verbal al unei mame care iubeste neconditionat copilul si nu-l abuzeaza? "Fata mea/fiul meu, dupa ce eu nu voi mai fi, viata ta sa continue si sa o traiesti la cotele ei maxime, sa te bucuri de orice, sa iubesti si sa fii iubita, sa nu suferi, sa nu-mi duci dorul, pentru ca eu sunt cu tine mereu. Viata e frumoasa si trebuie traita cu bucurie si veselie, sa nu se opreasca totul odata cu disparitia mea. Iar tu sa continui sa-ti implinesti visurile si pasiunile pana la sfarsit!"
Terapia prin analiza tranzactionala iti ia valul de pe ochi pentru ca te invata despre poruncile parentale (injonctiuni), interdictii sau ordine negative din partea unui parinte, permisiuni, pattern-ul dupa care te orientezi in viata, programare parentala, triunghiul dramei (victima - salvator - persecutor), jocurile adultilor, jocurile manipularii, comunicarea disociata, ambivalenta, reparentaj (intreruperea programarii parentale si inlocuirea ei cu un program nou) etc.
Un alt concept extraordinar al analizei tranzactionale este acela al celor 4 repere esentiale ale unui om, care ii contureaza o viata frumoasa si implinita:
1) profesia
2) familia (partener, cu sau fara copii)
3) prietenii si oamenii cu care socializeaza si care ii produc placere si stare de bine
4) pasiunile
In primul investesti energie, iar din ultimele 3, primesti. Daca lipseste unul, poti fi functional, daca lipsesc doua, deja suferi, daca lipsesc trei, esti pe marginea prapastiei (mai ales daca il ai doar pe primul, care te lasa fara energie), iar daca nu ai nici unul, ori te spanzuri, ori sfarsesti internat la psihiatrie.
Draga Greta, stii care a fost sansa ta (din cate am citit aici)? Ca ai plecat la 19 ani de acasa, departe! In felul acesta, agresiunile s-au mai diminuat, desi ele pot provoca traume si la distanta, prin telefon (uneori mai puternice decat cele fata in fata pentru ca la un conflict/interdictie/abuz, ti se tranteste telefonul in nas si nu mai ai posibilitatea de a riposta sau de a te apara, ramanand cu frustrari care genereaza alte traume). Daca ai fi continuat sa traiesti cu parintii tai in aceeasi casa, ori nu mai ajungeai la varsta aceasta, ori erai deja diagnosticata psihiatric, cu parafa, tratamente, internari si tot tacamul.
Tu trebuie sa-ti rescrii scenariul de viata (scriptul) care a fost elaborat de mintea ta asa cum ai perceput tu realitatea cand erai mica (si avand in vedere familia disfunctionala si abuzurile, realitatea a fost si este distorsionata). Ai modificat-o ca sa poti supravietui atacurilor, abandonului, depersonalizarii, abuzurilor verbale si nonverbale, interdictiilor etc. A fost tactica subconstientului tau de a rezista intr-o lume ostila. Au fost decizii luate sub influenta mecanismelor de aparare dezvoltate in mediul malign in care traiai, decizii gresite, neconforme cu realitatea, si care te urmasc inclusiv acum, in viata de adult.
Multe dintre ele dau nastere unor rezultate proaste. Sa-ti dau un exemplu. Cand te-ai mutat in noul oras, te-ai grabit sa te angajezi si ai facut compromisuri. Nu era ce iti doreai. Acest compromis s-ar putea sa iti influenteze negativ tot parcursul vietii pentru ca s-ar putea sa nu mai ai curajul sa-ti schimbi profesia sau locul de munca din cauza anxietatii, a insecuritatii pe care o simti, dar care nu stii de unde vine, a nesigurantei si a fricii. Fara sa doresc sa iti creez nici cel mai mic disconfort sufletesc (si daca gresesc, sa ma ierti!), daca in relatia ta te-ai fi simtit ocrotita si protejata pana la cer si inapoi, nu te-ai fi grabit sa accepti acest job. Ai fi fost incurajata, iubita si linistita sa iti aloci cat timp doresti si ai realmente nevoie pentru a gasi ceva ce te multumeste cu adevarat. Daca banii pe care trebuia sa-i aduci si tu acasa, ca sa fie chiria, utilitatile si cheltuilile mai usor de dus in carca, au fost motivul grabirii tale, atunci subconstientul tau stie realitatea si nu fuge de ea. Fugi doar tu, insa pana la urma ciocnirea tot va avea loc si asta se va traduce prin anxietate, nemultumire si nefericire. Adaugate la cele vechi si extrem de vechi ale tale, te mai mira apoi lipsa poftei de viata si gandurile de disparitie? Care este sfatul meu, daca mi l-ai permite? In ceea ce priveste job-ul, fa-ti o analiza profunda, in conformitate cu aptitudinile tale, dar mai ales cu aspiratiile tale, si intreaba-te ce ti-ai dori sa fii tu cu adevarat in viata asta. Nu ce te-au programat parintii sau mediul sa fii, ci ce ti-ai dori cu ardoare sa fii si sa faci!
Daca iti vei urma scriptul ca la carte, atunci realitatea pe care ti-ai construit-o de mica si care a fost decisa de abuzurile si traumele traite va fi in continuare una falsa, neconforma cu sufletul tau, dorintele interioare si capacitatile pe care le ai si care, odata eliberate si lasate sa preia fraiele, te-ar conduce catre o viata implinita. De-aceea iti spuneam ca nu esti autentica, pentru ca pe de o parte esti imaginea in oglinda a parintilor tai si a parazitarilor prin care te-au vrut copia lor, reprimandu-ti toate incercarile de orginalitate, personalitate si libertate, pe de alta parte, din scenariul de viata pe care ti l-ai creat inca din copilarie si pe care iti desfasori tu acum in viata de adult, ai eliminat originalitatea si dorintele sufletului.
Tu urmezi poruncile parentale sa fii (cum isi doresc altii sa fii), sa faci (ce isi doresc altii sa indeplinesti), sa fii mereu perfecta (adica sa-ti prajesti creierii la un moment dat, pentru ca o fiinta vie trebuie sa aiba dreptul la greseala si la experienta nemaipomenita de a invata din greseseli), sa faci placere (altora si nu propriului suflet). Daca vei face terapia bazata pe analiza tranzactionala, dupa ce vei descoperi modul ascuns in care traumele ti-au manipulat sufletul si psihicul, deci dupa ce te vei elibera de demonii trecutului, abia atunci vei putea recladi pe o structura noua, nevirusata, o alta Greta, de data asta cea originala! Si vei descoperi ca multe dintre cele ce ti-au placut pana acum n-au fost ale tale, iar ale tale, cele autentice, vor putea, in sfarsit, sa fie scoase la suprafata si lasate sa se exprime. Vei mai descoperi ca drumul pe care te afli acum nu e ce ti-ai dorit, si-atunci vei avea ochii limpezi sa ti-l recuperezi (ceea ce va duce inclusiv la o schimbare majora de profesie), si vei mai intelege ca a-ti lasa una dintre pasiuni, scrisul, sa lancezeasca si sa se piarda (cu speranta ca o vei dezvolta la pensie), este una dintre greselile vietii tale. Tu ai 1 1/2 dintre cei 4 piloni ai unei vieti frumoase: profesia (nu pe cea dorita) si familia (sotul tau). Practic te sprijini aproape doar pe un pilon (sotul), ceea ce echivaleaza cu o tragedie in pending. Cand fiinta umana ramane doar intr-unul, o asteapta colapsul.
Tu trebuie sa te eliberezi de scenariu si sa-ti acorzi singura permisiuni (spre deosebire de viata actuala, care se desfasoara dupa permisiunile/conditionarile altora). Si asta o faci numai prin terapie, cu o autoritate care sa te investeasca cu putere.
Empatizez cu suferinta ta, chiar daca nu te cunosc, si te imbratisez cu multa caldura!
Ayn
Trimiteți un comentariu