Jacques și societatea secretă care m-a luat prizonieră

(Dacă nici titlul ăsta nu-i cliffhanger, nu știu ce mai e 😃)

Când am fost la Paris luna trecută în team building am avut parte de o experiență inedită, despre care mai auzisem, dar pe care nu avusesem până atunci ocazia să o trăiesc eu însămi: un escape room. Probabil știți ce este: în principiu, un joc pentru oameni mari în cadrul căruia trebuie să rezolvi o enigmă și/ sau să soluționezi o ghicitoare împreună cu echipa ta, într-un interval de timp dat. 

Pentru un team building ideea n-a fost rea, fiindcă ne-a adus în situația de-a lucra împreună, foarte intens și concentrat, timp de 90 de minute. Mă rog, eu m-am simțit nițel trasă pe sfoară, pentru că înțelesesem că vom face ”o incursiune în Vechiul Paris” și eram teribil de încântată. În fapt, singura legătură cu Vechiul Paris era că acolo se afla locația; dar incursiunea a fost cu totul altfel decât îmi imaginasem eu. Ceva de genul ”m-ați chemat să mănânc pere și de fapt mi-ați dat nuci”. Nu mai rău, doar altceva decât mă așteptasem.

Pe scurt, iată cum a fost:

- ajunși acolo, ne-a luat în primire gazda noastră, un tip tânăr îmbrăcat cu o robă neagră și purtând o mască venețiană prin care nu i se vedeau decât ochii. Pe un ton sumbru, ne-a informat că numele său este Jacques, din acel moment suntem prizonierii lui și, pentru că ne-am făcut vinovați de păcatul de a viola n-am-înțeles-ce-cod-străvechi, suntem condamnați la moarte. 

Poftim cultură. 

- avem, totuși, o șansă, a cuvântat mai departe Jacques. O șansă unică, pe care-am face bine să n-o irosim, fiindcă alta nu mai pupăm (hait 🙄). Pasămite avem 90 de minute la dispoziție pentru a rezolva o serie de ghicitori și enigme, urmând ca rezultatul final să fie numele societății secrete care ne ține prizonieri. Dacă nu reușim, vom fi siliți să bem o cupă de otravă, pe care ne-a și fluturat-o amenințător în fața ochilor. În ea clipocea un lichid roșu-aprins.

”Deci ar urma să murim ca Socrate”, am mormăit eu și preț de câteva momente mi-am imaginat cum ar fi ca jocul să fie cât se poate de serios. Așa, ca-ntr-un film absurd (și musai american, fiindcă numai acolo vezi aiureli de-astea, sanchi răsturnări de situație). 

- ni s-au distribuit robe negre și măști, pe care ni le-am pus (ochelariștii au avut inițial ceva probleme cu măștile, dar am reușit să le punem într-un oarecare echilibru). Apoi Jacques ne-a împărțit pe echipe și ne-a condus la mese, într-o încăpere luminată numai cu făclii fixate în perete. Efectul era destul de convingător, pot să spun. 

- pe masă am găsit două cufere încuiate, niște lumânări electrice, pixuri și chestia aia din mijloc, care era mobilă (avea un mecanism prin care se putea deschide trăgând de margini), în mijloc fiind niște coli de hârtie cu desene, diagrame și ghicitori logice de tipul celor care se dau la testele de inteligență. Rezolvând ghicitorile urma să putem deschide cele două cufere care conțineau, și ele, alte indicii.

- am purces la treabă, foarte motivați. Fă notițe, scheme, calculează, mormăia fiecare în legea lui, apoi cu glas tare, dar atenți să nu ne audă celelalte echipe. Jacques se plimba printre noi ca un fel de spectru chipurile sinistru, fără să rostească un cuvânt. Când ne-a văzut că nu reușeam să ne punem de acord asupra unei soluții, a zis printre dinți ”ați identificat numerele corecte; dar succesiunea e greșită”. Indiciul s-a dovedit foarte prețios. Am observat că-i mai ajuta, discret, și pe alții - cred că voia să facă economie de otravă 🤔

- în încăpere se aflau ascunse indicii în diferite locuri - în niște panouri cu simboluri, bunăoară sau în rama unei oglinzi. Mă simțeam exact ca într-un roman de Dan Brown, cu atât mai mult cu cât în cufărul mic din stânga imaginii de mai sus era un criptex care, de asemenea, avea un cod. (Off topic: am înțeles că Dănuț lucrează la o nouă carte, în care acțiunea se va petrece la Praga. Splendidă locație și-a ales. Pentru numele lui Merlin, sper să izbutească o poveste mai bună decât ”Origini”). 

Criptex

- ”thi isa sev en”, a bolborosit o colegă, notând frenetic rezultatul unei ghicitori. Apoi s-a enervat: ”chestia asta n-are niciun sens!” Cum n-are, zisei eu simțindu-mă ca Sophie din ”Codul lui Da Vinci”, uite ce spune: this is a seven. Seven. Cifra 7!

Colega a chiuit de fericire și ne-am reluat truda. Pe măsură ce avansam eram tot mai motivați și încercam să facem abstracție de uralele colegilor de la alte mese, care izbutiseră să soluționeze enigma deja.

- m-aș fi bucurat să spun că echipa noastră a reușit să rezolve ghicitoarea și să ghicească numele societății secrete în intervalul de timp alocat, dar n-a fost cazul. Ne-ar mai fi trebuit vreo 10 minute ca să ghicim toate numerele (din nouă, identificaserăm șapte) și apoi să recompunem, tot pe baza unei ghicitori alcătuite din numerele respective, numele societății (se intitula Alpha, apropo).

După cum se vede, Jacques ne-a grațiat pe toți. Foarte drăguț din partea lui, dacă mi se permite observația. Mi-a plăcut conceptul și, de când am aflat că există și escape room-uri inspirate din ”Harry Potter”, îmi doresc să experimentez și una din asta într-o bună zi. Cred că m-aș distra pe cinste 🙂