Emigrarea, începutul unei noi vieţi

Nu ştiu dacă din cauza inconştienţei sau ca urmare a faptului că pentru mine şi pentru noi era calea optimă de urmat, fapt este că eu nu am perceput emigrarea drept o decizie de căpătâi sau o piatră de hotar a destinului meu. Cu toate că aşa trebuie să fi fost, dar a venit practic de la sine şi a fost cel mai bun lucru pe care-l puteam face pentru noi: soţul avea un "avans" de câţiva ani în Germania şi, cum zice o vorbă, un cheag făcut, în timp ce eu nu aveam mare lucru în România în afara unui serviciu care, ce e drept, îmi plăcea, dar care nu putea constitui un argument serios în defavoarea emigrării. 

Aşa stând lucrurile, nu am experimentat  niciun moment ceea ce mulţi emigranţi au trăit sub denumirea de "drama dezrădăcinării". Asta chiar dacă eram într-o lume nouă, unde nu cunoşteam pe nimeni în afara soţului, într-o ţară a cărei limbă nu o ştiam nici cât să cumpăr pătrunjel. Poate am fost inconştientă, dar n-am fost deloc stresată că nu mă voi adapta. Sau poate a fost nebunia tinereţii, un aspect la care voi reveni un pic mai la vale.

Am început să învăţ limba germană la aproape 28 de ani (vreo şase luni au durat formalităţile de înscriere la şcoală, că deh, nemţii cunosc două viteze: încet şi încetişor) şi după un curs intensiv de şase luni, mă descurcam foaaarte aproximativ. Despre experienţa cursului am povestit mai demult pe blog. După terminarea cursului am început să citesc tot mai mult în germană ca să-mi îmbogăţesc vocabularul, dar găsirea unui serviciu s-a dovedit foarte dificilă. Perioada când am început să caut se nimerise deosebit de prost (2009, taman se instalase şi aici criza în toată splendoarea ei) şi au durat doi ani până am reuşit să găsesc serviciul actual. 

Asta a fost, de fapt, cel mai cumplit pentru mine: faptul că nu-mi găseam de lucru şi lipsa de perspective. Am trimis sute de aplicaţii şi-am primit sute de refuzuri politicoase şi impersonale, pe care le resimţeam de fiecare dată ca un ghiont în ficat. Din fericire pentru sănătatea mea mentală, au apărut şi câteva invitaţii la interviu, în urma cărora am făcut două stagii de internship. Chiar şi aşa însă, eram la limita depresiei, nu mai vedeam nicio ieşire din mlaştina în care mă afundam tot mai mult cu fiecare nou refuz primit. Job-ul a fost o mană cerească, deşi n-a fost uşor şi, pe alocuri, nici acum nu este. Dar din momentul acela m-am simţit din nou om.

Retrospectiv, eu sunt de părere că reuşita integrării depinde în principal de următoarele aspecte:

1) Vârsta la care pleci din ţară. Cu cât eşti mai tânăr, cu atât mai bine. Disponibilitatea emoţională de a te integra, de a învăţa o limbă străină, de a-ţi face noi prieteni şi de a deprinde obiceiurile este cu atât mai mare cu cât eşti mai tânăr. Ceea ce nu înseamnă că nu există şi excepţii: cunosc personal cazuri reuşite de integrare după vârsta de 40 de ani, peste ocean.

2) Ambiţia şi dorinţa reală de-a te integra. Cu alte cuvinte şi chiar dacă poate sună dur... a se lăsa în urmă nostalgiile. Nu spune nimeni să uităm de unde-am plecat şi ce-am lăsat după noi, dar emigrarea presupune o viaţă nouă, deci a se lua ca atare. Găsisem mai demult pe undeva un citat interesant - "ţara de care ţi-e dor există numai în sufletul, inima şi imaginaţia ta", realitatea fiind că nimeni n-a plecat de trai bun. Cine vrea cu adevărat să se integreze, o va face - chiar dacă asta se întâmplă într-un an, în doi sau trei, sau în mai mulţi.

3) Curiozitatea, dispoziţia de-a lua asta ca pe-o aventură şi o doză serioasă de optimism (care optimism poate trece niţel şi-n zona inconştienţei - dacă nu se depăşesc limitele e chiar indicat). În primul an, eu m-am simţit ca un copil scăpat la bâlci. Deloc întâmplător, în 3 luni am luat vreo 5 kilograme, pe motiv de Ritter Sport şi iaurt Almighurt :D Probabil a fost un factor care-a atenuat serios şocul plecării. Pe lângă asta însă, ceea ce m-a ajutat a fost uriaşul contrast dintre "aici" şi "dincolo" - începând de la contactul cu funcţionarii publici, continuând cu sistemul medical şi alte aspecte asemănătoare din viaţa de zi cu zi.

4) Motivaţia. Aici cred că ajută foarte mult contrastul de care vorbeam la punctul trei. Pentru mine cel puţin, asta a fost un impuls considerabil; amabilitatea funcţionarilor, serviabilitatea angajaţilor din sistemul administrativ, abordarea din cabinetele medicale au constituit tot atâţia factori motivaţionali. Pentru emigranţii care au copii, presupun că motivaţia vine şi mai uşor - e vorba de-a le asigura lor un start mai bun în viaţă.

5) Ultima, dar nu cea din urmă: răbdarea. Integrarea e un proces complex (pardon de platitudine, dar nu ştiu cum s-o zic altfel) şi presupune timp. Aveţi răbdare şi nu cereţi prea mult de la voi dintr-odată. "Schritt für Schritt", îmi repeta mai pe la începuturi o cunoştinţă de aici, adică "pas cu pas". Şi asta e ceva care sună banal, dar pentru mine a funcţionat ca o mantră.

Ceea ce-am scris mai sus reprezintă experienţa mea, după aproape şapte ani de când am plecat. Răbdare, putere de-a lupta şi ambiţie, astea mi se par mie "ingredientele" principale pentru reuşita integrării în altă ţară. Dar asta nu înseamnă că le-aş şti pe toate, păcatele mele, departe de mine gândul :)) Sunt, prin urmare, dornică să citesc părerile şi experienţele voastre, pentru că niciodată nu încetăm să învăţăm :)