”Beethoven, revoluționarul singuratic”

Am mai spus nu o dată că, dacă Mozart este marea mea dragoste în materie de muzică clasică - și cum să nu iubești creația lui atât de complexă, care străbate toate stările sufletești? - pentru Beethoven simt ceva între pasiune și respect profund. Ceea ce am citit de-a lungul timpului despre el nu-mi mai era suficient și m-am hotărât pentru, probabil, una dintre cele mai complexe biografii care se vor fi scris vreodată  - ”Beethoven - revoluționarul singuratic”, al cărei autor este muzicologul și dirijorul Jan Caeyers.

Este una dintre cele mai ”dense” cărți pe care le-am citit până acum, cu o enormitate de informații structurate cronologic și redactată pe înțelesul tuturor, adică nu e nevoie să ai cunoștințe de teorie muzicală pentru a înțelege anumite referiri de specialitate. Să fac un rezumat ar fi deopotrivă dificil și lipsit de sens, așa încât aleg să detaliez câteva aspecte care mi-au suscitat în mod deosebit interesul. 

Aș începe, așadar, prin a spune că Beethoven nu a fost un copil-minune, sau cel puțin nu în felul în care a fost Mozart. Dar încă de-atunci, iată, exista acest ”parenting” păgubos, bazat pe impunerea de modele și dorința obsesivă a părinților de a-și împlini prin intermediul copiilor ambițiile nerealizate; Jean van Beethoven își dorea un fiu de ”calibrul” lui Amadeus și de aceea nu doar că-l supunea unui epuizant program de studiu, încă din primii ani de viață; organizând primul recital de pian al copilului, l-a prezentat pe afișe ca având 6 ani, deși acesta împlinise deja 8. 

Se impune menționat faptul că, la momentul respectiv, nimic nu prefigura destinul de compozitor al lui Beethoven; aspirațiile și pregătirea aveau în vedere exclusiv o carieră de pianist. Este și motivul pentru care tatăl se enerva de fiecare dată când îl surprindea improvizând la pian. 

Elev al lui Joseph Haydn, inspirat de Mozart, pasionat de muzica lui Bach

Un aspect interesant este că, deși Mozart i-a fost model (în copilărie se spunea despre el că poate deveni ”al doilea Mozart”), iar Haydn - profesor de contrapunct, Beethoven s-a ocupat pe parcursul întregii vieți cu studiul muzicii compuse de Johann Sebastian Bach. În caietele sale de studiu se pot găsi numeroase fragmente din compozițiile lui Bach (în special fugi), însoțite de adnotări.

Beethoven avea 20 de ani când l-a cunoscut pe Haydn și era deja considerat un pianist de succes în Viena. Haydn i-a predat teorie muzicală și l-a încurajat să transcrie compozițiile sale și pe cele ale lui Bach și Mozart, pentru a se familiariza cu principiile fiecăruia și stilul de compoziție. În acea perioadă Beethoven s-a dedicat serios compoziției - probabil și inspirat de cei pe care-i studia - și a avut ocazia să se afle în preajma lui Haydn când acesta compunea Simfonia 99, precum și-o serie de cvartete de coarde. Se pare că a-l ”asista” pe parcursul procesului de creație a fost pentru Beethoven o experiență hotărâtoare pentru destinul său de compozitor, inspirându-l și motivându-l în același timp.

Relația celor doi n-a fost lipsită de suișuri și coborâșuri (în special din cauza temperamentului turbulent al elevului), dar Beethoven i-a dedicat mai târziu lui Haydn 3 sonate pentru pian, gest considerat excepțional (Beethoven nu făcea dedicații colegilor compozitori și, în afară de Haydn, mai făcuse o excepție pentru Antonio Salieri, căruia îi dedicase 3 sonate pentru vioară). Labil din punct de vedere emoțional, Beeethoven a susținut ulterior că studiul său cu Haydn a fost zadarnic, întrucât nu a învățat nimic de la el. Asta a condus la o răcire a relațiilor, dar s-au împăcat cu puțin timp înainte de moartea marelui clasic. 

În 1795 își încheiase studiile de teorie cu Haydn și începea să devină tot mai curajos în ceea ce privește compoziția. Inspirat în mare măsură de două cvartete de coarde compuse de Mozart (nr. 14 și nr. 18), Beethoven a compus o serie de 6 cvartete, pentru care i-au fost necesari mai bine de doi ani. În perioada respectivă mai lucrase și la alte compoziții (Simfonia I, printre altele), dar acest interval neobișnuit de lung de timp se explica mai ales prin stilul său de a corecta, re-corecta, rescrie și iar a corecta lucrările, deseori solicitând să-i fie trimise înapoi de la editură. N-a renunțat niciodată la acest obicei, nici măcar atunci când - ca urmare a întârzierii predării - a pierdut sume considerabile de bani.

”Iubirea nemuritoare”

Parțial din cauza firii sale timide și retrase, parțial din cauza unui fizic mai nefericit, Beethoven nu a fost niciodată ceea ce s-ar numi ”un bărbat cu succes la femei”. Cu toate acestea, viața lui sentimentală constituie unul dintre marile mistere din istoria muzicii. Cine este destinatara scrisorii de dragoste scrise de Beethoven în 1812 și niciodată expediate, pe care compozitorul o numea ”iubirea nemuritoare”? (cel puțin așa aș traduce eu ”Unsterbliche Geliebte”, în engleză ”immortal beloved”; ”iubita nemuritoare” mi se pare o exprimare mai puțin elocventă). Există mai multe ”candidate”, dintre care favoritele sunt Antonie Brentano și Josephine Brunsvik. 

Prima pagină a scrisorii pentru ”Immortal Beloved”

Antonie Brentano era deja căsătorită când a cunoscut-o Beethoven și însărcinată cu al șaselea copil; nu există nicio dovadă că relația dintre ei ar fi depășit granița platonică. Beethoven i-a dedicat o compoziție și s-a mulțumit să o admire în secret. 

Cu totul altfel stau lucrurile cu Josephine Brunsvik, despre care există numeroase dovezi că a avut o relație amoroasă cu Beethoven - inclusiv după ce, la presiunea familiei, se căsătorise cu altcineva. Beethoven nu era considerat o partidă, nefiind nici înstărit, nici din neam de nobili. Cei doi s-au iubit ani de zile, și-au scris scrisori, s-au ascuns de ochii lumii și există o bănuială - ce-i drept, neconfirmată - că Beethoven ar fi fost tatăl Minonei, fetița născută de Josephine în 1813, la circa 9 luni după ce ea și Beethoven se văzuseră pentru cea din urmă oară. Muzicologilor li s-a părut, printre altele, semnificativ faptul că anagrama numelui Minona este ”Anonim”. 

”Ewig mein, ewig dein, ewig uns” - cu aceste cuvinte se încheie scrisoarea. ”Pentru totdeauna a mea, pentru totdeauna al tău, pentru totdeauna noi”. Este, în opinia mea, una dintre cele mai frumoase declarații de dragoste din toate timpurile.

Simfonia a III-a, ”Eroica” - piatra de la hotarul dintre clasicism și romantism

Simfonia aceasta era cea mai lungă din câte se compuseseră până atunci și a fost inspirată de admirația pentru Revoluția Franceză și-n special pentru exponentul ei, Napoleon Bonaparte. Când însă Bonaparte s-a încoronat ca împărat, Beethoven a fost foarte scandalizat (se spune că ar fi strigat ”Cine se crede? Nu e decât un om ca toți oamenii, va deveni un tiran care va călca drepturile tuturor în picioare!”), și-a răzuit dedicația de pe pagina de titlu cu gesturi atât de violente, încât hârtia s-a rupt. Beethoven a făcut toată pagina bucățele, pe care le-a aruncat pe podea. Desigur, titlul inițial, ”Simfonia Bonaparte”, nu a mai fost păstrat, preferându-se cel de ”Eroica”.

Premiera a fost dirijată de Beethoven însuși, dar lucrarea nu a fost foarte bine primită, fiind considerată ”prea lungă, prea grea”. Se spune că cineva din public ar fi exclamat ”aș plăti un creițar în plus, numai să se termine acum”. Doar o mică parte din auditoriu s-a arătat încântată. Beethoven a fost foarte dezamăgit de aplauzele slabe de la final și a părăsit scena fără să salute publicul. 

Realitatea este că lumea nu era pregătită pentru o lucrare atât de complexă și inovativă. Cu ”Eroica”, Beethoven a făcut primii pași spre ieșirea din clasicism, respectiv intrarea în romantism și a introdus un stil cu totul necunoscut până la acea dată. Era pe deplin conștient că ”pretinde” mult publicului său, dar n-a vrut să facă rabat de la ceea ce-și propusese.  Spre deosebire de toți înaintașii lui, Beethoven nu căuta idei pentru a ”umple” anumite forme prestabilite, ci era în căutarea unor forme potrivite pentru noile sale idei. Era un mod original de a stabili regulile compoziției, un paradox care-i permitea o libertate de creație mult mai mare decât cea de care avuseseră parte ceilalți doi mari clasici, Mozart și Haydn. Muzicologii consideră că această simfonie a avut un important rol călăuzitor pentru Schumann, Brahms, Tchaikovsky și Mahler. 

Pierderea auzului

Nu voi scrie prea mult despre tragedia vieții lui Beethoven. Posibilii factori declanșatori au fost îndelung cercetați, în măsura în care documentele medicale găsite au permis-o, dar nu se cunoaște cu precizie cauza medicală. Cea mai plauzibilă explicație ar consta într-un efect întârziat al tifosului de care Beethoven suferise cu ani buni înainte de apariția problemelor de auz. 

Cert este că pierderea auzului reprezintă, cu siguranță, cel mai cumplit paradox al vieții lui Beethoven. El nu avusese intenția să-și facă o carieră din compoziție, ci să se concentreze în principal pe activitatea concertistică și să compună doar în subsidiar. Devenindu-i însă clar că foarte curând nu va mai fi în măsură să susțină concerte, s-a concentrat asupra activității componistice. 

Dacă nu s-ar fi întâmplat asta, foarte probabil o bună parte din monumentala sa creație nu ar fi existat. A fost modul lui de a-și sfida soarta și, având în vedere că nu mai putea auzi decât interior, în mintea sa, a dezvoltat practic fără să vrea un limbaj muzical inedit, pe care l-a numit ”noul drum” și care a impus noi direcții în principiile de compoziție. 

Tot surzeniei se ”datorează” existența a numeroase caiete de conversație pe care Beethoven le folosea pentru a comunica și care constituie tot atâtea documente istorice. Din păcate, o mare parte din ele s-a pierdut (erau numerotate și astfel s-a putut stabili cu ușurință că lipsesc multe dintre ele).

De ce ”revoluționarul singuratic”?

Răspunsul se află, practic, în tot acest articol - care-a ieșit mult mai lung decât mi-aș fi propus, dar asta e exact în stilul lui Beethoven, ca și faptul că nu l-am scris dintr-o suflare, ci l-am tot editat și reeditat 🙂

Muzica lui Beethoven a fost considerată surprinzătoare, ”grea”, tulburătoare și răscolitoare de sentimente. Nu se mai pomenise așa ceva până atunci. Nu de puține ori refăcea pasaje întregi după ce lucrarea era deja tipărită, pentru că o ascultase într-o interpretare care-i dăduse noi idei. Richard Strauss compara asta cu  maturarea unui vin de calitate - ”o compoziție a lui Beethoven e foarte bună încă de la început, dar pe măsură ce trec anii devine tot mai frumoasă, tot mai seducătoare”. 

Improvizator pasionat, Beethoven a căutat mereu să testeze noi posibilități, să împingă tot mai mult limitele și de aceea, multe dintre compozițiile sale pentru pian se află undeva la granița dintre sonată și fantezie. Puțini pianiști se aventurau să le interpreteze, pentru că erau foarte solicitante. Un exemplu edificator ar fi Sonata nr. 29, dedicată Arhiducelui Rudolf și care, din punct de vedere tehnic, este considerată a fi cea mai elaborată și dificilă lucrare pentru pian care s-a compus vreodată. Deloc întâmplător, primul care-a avut curajul s-o interpreteze în public a fost nimeni altul decât Franz Liszt. 

Dacă ați ajuns până aici cu lectura a ceea ce cred că e cel mai lung articol de pe acest blog, vă recomand să ascultați Simfonia a IX-a, despre care nu am mai scris, dar pe care o consider cea mai grandioasă creație nu doar a lui Beethoven, ci a tuturor timpurilor. Și să beți un pahar de vin în cinstea lui Ludwig van Beethoven. 

Anul viitor se împlinesc 250 de ani de la nașterea lui. Omenirea ar fi fost atât de săracă fără el 🙂