Experiente locative (III): fiinta care bea sampon si manca gel de par

Dupa inedita experienta cu bunicuta cea razboinica, mi-am zis ca e timpul sa fiu ceva mai selectiva in ceea ce priveste alegerea persoanei in casa careia voi locui. Pe de o parte, am fost. Pe de alta, numai n-am dat in gropi…. Dar asta aveam sa descopar putin mai tarziu.

Urmand cunoscutul principiu „un prieten are o cunostinta care cunoaste pe cineva care inchiriaza“, am ajuns in apartamentul unei doamne in varsta de aproape 70 de ani. A fost simpatie la prima vedere si, cel putin in privinta ei, s-a dovedit ca instinctul nu ma inselase. Am avut multe de invatat de la ea si mi-o amintesc cu drag. Ce nu stiam atunci era ca avea o fata.... care avea vreo 37 de ani, se numea Corina si, pe scurt – n-are rost sa fac balet de cuvinte - avea un handicap psihic, in sensul ca era oligofrena. In cel mai propriu sens al cuvantului.

Cand am descoperit treaba asta, era deja prea tarziu – imi dusesem bagajele acolo si asezasem toate hainele in dulap, iar anul universitar incepuse deja. Am inghitit in sec si-am hotarat sa-mi asum riscul. Nu va imaginati insa ca am aflat de la mama ei – biata femeie nu a recunoscut niciodata ca fata avea o asemenea problema. Cred ca tragedia pe care o traia ca mama depasea imaginatia. Dar mi-am dat seama imediat ca fiica-sa e usor “plecata cu sorcova”, iar ceva mai tarziu am stiut si diagnosticul.
Interesant e ca perspectiva de-a locui cu o persoana avand astfel de tulburari nu m-a speriat nicio secunda. S-a dovedit ca nici nu aveam de ce, Corina era practic inofensiva. Facea niste chestii iesite din comun, insa… si deosebit de enervante, dar nu aveam alta sansa decat sa o iau asa cum e. De fapt, as putea spune ca, pe undeva, a fost o lectie de viata.

Nu te puteai supara pe ea, pentru ca nu realiza ce face. N-a stiut ca samponul meu cu aroma de caise nu e sirop si a baut jumatate de sticla pana sa-mi dau seama (lua cate putin, pentru ca simtea, cred, ca nu e bine sa-si insuseasca ceva ce nu era al ei). Initial am crezut ca se spala pe cap si-am zis ca asta e, sa se spele, n-o fi foc. Dar mi-a picat fata cand, terminandu-se samponul, o aud ca zice senina: “Greta, nu mai ai sirop de caise?”. Cred c-am facut cea mai aiurita moaca din viata mea. Dar nu atat de aiurita ca atunci cand am observat ca gelul meu de par cu aroma de zmeura se consuma dubios de repede. “Greta, mai cumperi jeleu de zmeura?”

Nu stiu cum de nu i s-a facut rau dupa ce-a mancat asa-ceva – imi imaginez ca natura compensase handicapul psihic printr-un fizic foarte robust. Un an de zile, cat am stat acolo, n-am auzit-o pe fiinta asta nici macar ca o doare capul, nu mai vorbesc de raceli sau alte slabiciuni.
Pe de alta parte, mama ei suferea de ciroza si isi ducea suferinta cu multa demnitate. De multe ori ma impresiona, pentru ca nu se plangea niciodata si singura ei grija era ce se va alege de Corina dupa ce ea n-o sa mai fie. Probabil isi dadea seama ca fata ei are o problema, dar obisnuia sa spuna ca “e imatura”. Cred ca nici in cele mai ascunse ganduri ale ei nu si-a facut loc vreodata cuvantul “handicap”.

In mare parte de dragul ei si pentru a o proteja, ma abtineam sa-i zic vreo doua Corinei cand descopeream ca, de exemplu, mancase tot ce-mi pregatisem eu (ma apucasem de gatit si-mi faceam de obicei pentru doua-trei zile). Veneam de la facultate dupa 8-10 ore de cursuri si seminarii, obosita si flamanda…. “Greta, ti-am spalat oala!” ma anunta victorioasa Corina de cum intram in casa, de parca era gaina care ouase margica. “Aaa…. care oala?” “Oala unde ai avut pilaf!”
Corect: “am avut”, nu mai aveam, pentru ca mancase tot. “Mai era putin, doua-trei linguri!”, argumenta ea, privindu-ma de parca s-ar fi uitat prin sticla. Inutil sa spun ca alea „doua-trei linguri“ insemnau de fapt vreo jumatate de oala sanatoasa. Iar situatia s-a repetat de nenumarate ori.

Manca si foarte mult faptura, cred ca ar fi mancat toata ziua si absolut orice, daca nu-i lua maica-sa farfuria din fata. Se purta ca un copil, de fapt: voia, isi lua. Nu stia sa intrebe sau sa ceara. Cand mi-am luat o Cola, a venit in camera mea (nu batea la usa niciodata, desi ii  tot spusesem), a luat sticla, si-a turnat in pahar si-a plecat. A plecat pentru a se intoarce dupa zece minute sa-si mai puna. Fara sa intrebe, parandu-i-se cel mai firesc lucru din lume. Nu intelegea de “nu”. Iar s-o pun la punct cu duritate, n-aveam inima. Si cred ca ar fi fost si total inutil.

Am locuit un an acolo, interval in care Corina mi-a pus de foarte multe ori nervii la incercare. Dar mama ei era o femeie de isprava, am avut multe discutii interesante cu ea si era genul de om profund, cu care-ti facea placere sa discuti. A murit vreo doi ani mai tarziu, boala a invins. Mi-a parut tare, tare rau. Rudele s-au ocupat sa-i asigure Corinei o pensie de boala si asa am aflat despre ce handicap era vorba. La scurt timp dupa aceea au luat-o cu ele, undeva in provincie si de-atunci nu mai stiu nimic de ea.

Eu m-am mutat – iar – insa de data asta in imediata apropiere. Mai exact, in apartamentul vecin, la o doamna pe care o cunoscusem de-a lungul acelui an. Am stat la ea 5 ani si, cu toate ca am avut si-aici parte de frecusuri, a fost cea mai normala gazda pe care-am avut-o. Pentru ca n-a fost ultima…