Culmea penibilului

Credeam că am trăit-o atunci când Musiu Şarl ne-a îndemnat, textual, să ardem cu pasiune pentru firmă.

Sau când am avut întrunirea cu tema "împreună pentru o lume mai bună", salvăm focile, balenele albastre şi alte vieţuitoare, în compania vajnicului Viezure Corporatist. 

Sau când l-am audiat timp de vreo două ceasuri pe Porcuşorul Vizionar, care ne-a comunicat că împreună vom implementa un sistem în care nu vom mai primi ordine de la şef, vom munci de plăcere şi nu pentru c-ar trebui (şi evident că salariul va fi ca atare - "banii nu aduc fericirea, importantă e pasiunea!") şi a încheiat poruncindu-ne ca în loc de muncă, să ne jucăm. Bambilici, aş adăuga eu.

Dar, cu toate că situaţiile de mai sus au fost una mai ridicolă ca alta, niciuna nu se compară cu întâmplarea de astăzi. 

De dimineaţă, mare fierbere.... la ora 11:00, tot norodul să se-adune, vine unul dintre cei trei directori executivi să ne comunice un fapt de covârşitoare importanţă. Ni s-a tot repetat să nu care cumva să uităm, directorul, da, ora 11:00, aţi reţinut, da, neapărat, da? Nu, n-am reţinut, mai explicaţi-ne o dată :))

În fine, se face ora 11, ne adunăm, vine directorul. Nu e un individ pe care-l întâlnim prea des, pentru bunul motiv că rar i se întâmplă să coboare în lumea muritorilor de rând. E un tip înalt, slăbănog, cu un nas care te duce cu gândul la un roman al lui Sadoveanu ("Baltagul", desigur, că doar nu "Creanga de aur") şi cu părul rar. Uşor adus de spate, mie îmi evocă un supradimensionat semn de întrebare. Era însoţit de un Pişpirel de la departamentul de Relaţii Publice.

Discursul a început în nota obişnuită - mă bucur să vă reîntâlnesc, bla-bla, sunt foarte mulţumit de munca dumneavoastră (mai taci bre că habar n-ai, noi nu muncim, ne jucăm), vă mulţumesc pentru eforturile depuse şi vă rog să o ţineţi tot aşa, din nou bla-bla. În timpul ăsta, Pişpirelul trudea la câteva cutii, din care se iţeau nişte pliante. E clar, m-am gândit, iar au dat o căruţă de bani pe maculatură. 

"Am nişte cadouri pentru dumneavoastră", a zis Semnul de Întrebare, momentan în postura de Moş Crăciun la andropauză. Pasămite firma aniversează anul acesta zece ani de la înfiinţare (de la începutul anului ne tot căpiază cu mesaje, mail-uri, postere şi broşuri entuziaste). "Vă ofer mai întâi cadourile şi după aceea v-am pregătit încă o surpriză!".

Hait, ne dă o primă, am cugetat eu, într-un elan de optimism deşănţat. Semnul de Întrebare a purces, împreună cu Pişpirelul, să ne distribuie cadourile: câte un pliant lucios despre ceva legat de firmă şi măreţele realizări, precum şi o inimă din turtă dulce, pe care fusese scris cu glazură de zahăr "La mulţi ani - zece ani!". Inimioarele aveau şi şnur, aşa că ni le-am atârnat conştiincioşi la gât şi-am clipit cuminţi, aşteptând "încă o surpriză". 

Care nu s-a lăsat aşteptată.

- După cum ştiţi, aniversăm anul acesta un deceniu de la înfiinţare (neah, nu ştiam, norocul nostru că te-ai găsit tu să ne spui), aşa că să-i cântăm împreună firmei "Happy Birthday"!

A fost, într-adevăr o surpriză. Cea mai penibilă de până acum. M-aş fi fofilat, dar nu prea aveam cum - mă postasem ca bou' în faţă, aşa că eram sub nasul ascuţit al individului. Prin urmare, m-am străduit să lălăi. La sfârşit, la îndemnul Semnului de Întrebare, am aplaudat cu to(n)ţii şi gata, spor la muncă, tovarăşi.

Exact.... "tovarăşi". Întâmplarea de azi a fost expresia vie a comunismului. 

PS:  inimioara de turtă dulce a fost ok.  Am devorat-o imediat, cred că de draci :))