Schimbări post emigrare (I)

Citeam zilele trecute nişte articole pe un blog străin şi, din link în link (ştiţi cum se întâmplă), am ajuns la un text despre experienţa emigrării. De fapt, titlul este "17 lucruri care se schimbă pentru totdeauna atunci când locuieşti în străinătate". Aoleu, zic. Aşa de multe sunt? Drept că nu m-am gândit niciodată să fac o listă, şi nici atât de aeriană nu sunt încât să nu realizez că viaţa "de după" nu prea mai seamănă cu viaţa "dinainte", dar... 17?

Aşa că m-am apucat să le iau pe rând, gospodăreşte. Astăzi, prima parte.

1) Adrenalina devine o constantă în viaţa ta.

Mmm, da şi nu. Ok, în primele luni, hai să spunem chiar în primul an, trăiam într-adevăr destul de intens. Totul era nou, învăţam şi acumulam în continuu, căscam ochii pretutindeni, până şi cel mai banal afiş cu "de vânzare / de închiriat" era un subiect de interes. Cu timpul însă, rutina se instalează peste tot şi nici în cazul ăsta nu se fac excepţii. Traiul de zi cu zi nu înseamnă o permanentă stare de agitaţie şi adrenalină, afară de cazul în care eşti pe front.

2) În locul de unde-ai plecat, viaţa merge înainte.

Este adevărat că, în primii ani, mergeam mai des în România şi stăteam mai mult. Aveam şi timp, deh, ocupată pe vremea aceea numai să învăţ limba şi să fac diverse cursuri de integrare. Afară de asta, nu mă "asimilasem" încă. Mă simţeam mai mult de acolo decât de aici. Nu pot spune însă că m-aş fi aşteptat ca lumea să stea pe loc doar fiindcă am plecat eu. Acum lucrurile s-au schimbat pentru mine - în România nu mai este acasă.

3) Îţi înghiţi vorbele, deşi ai avea multe de spus. 

Da, asta cred că mi se aplică şi mie, dar nu cu toată lumea. Când merg în ţară, mă abţin frecvent să povestesc despre cum e "aici". Nu scap de senzaţia că mă laud, sau că vorbesc prea mult neîntrebată. Singurii oameni cărora le povestesc toate cele sunt aceia care mă întreabă. Şi mă întreabă pentru că vor să ştie şi pentru că-i interesează ce fac şi cum îmi merge. Îi iubesc pe oamenii ăia :)

4) Curajul n-a jucat un rol decisiv în decizia de-a emigra.

Aici mă regăsesc 100%. Poate-n alte cazuri a fost vorba de curaj, dar cu siguranţă nu la mine. În ceea ce mă priveşte, pur şi simplu a fost vorba de-a trăi împreună cu omul meu, acolo unde ne putem construi o viaţă mai bună. Nu cred c-am fost curajoasă, ci doar mi-am dorit să fiu cu el şi decizia de-a emigra a fost una firească. Aş fi procedat la fel şi dac-ar fi trebuit să plecăm în Papua Noua Guinee.

5) Simţi  că nimic nu e imposibil.

Adică, din moment ce-ai reuşit să-ţi faci un rost la mii de kilometri distanţă de casă, s-ar putea spune că nimic nu-ţi mai stă în cale. Ei bine, nu sunt atât de idealistă. Sau de inconştientă. Le iau, pur şi simplu, cum vin. Şi-n niciun caz nu cred că totul e posibil. (Ultima frază mi-a adus aminte de-un cântecel din cartea "Aventurile lui Habarnam şi-ale prietenilor săi" - "totu-i posibil de-acum înainte/ Ce bucurie, avem multă minte!". Da' aia era poveste :D).

6) Amesteci cuvintele. 

Nu cred c-o fac, în orice caz nu intenţionat, dar categoric unele chestii mi-ar fi mai uşor să le povestesc în germană - cele care ţin de serviciu, de pildă, pentru că mi-am dezvoltat un vocabular dintr-o nişă pe care n-am cunoscut-o în ţară, ergo habar n-am cum se spune în româneşte la o mulţime de chestii. De asemenea mi se mai întâmplă uneori ca, inconştient, să încep să traduc din germană; cum ar fi, să spun cuiva din România că X şi Y "nu mai vorbesc împreună". Asta e traducerea mot-a-mot a unei expresii care, în contextul respectiv, înseamnă că respectivii nu-şi mai vorbesc unul altuia. 

7) Înveţi să-ţi iei rămas-bun.

Hm, n-am avut niciodată sentimentul ăsta. But then again, n-am plecat peste ocean, cu perspectiva de-a nu mai reveni câţiva ani buni în România. Iar relaţiile de prietenie care s-au rupt după ce-am plecat s-ar fi rupt oricum, mai devreme sau mai târziu.

8) Ai două exemplare din orice.

Poftim? N-am, domnule. Pe căutate. Am un SIM de Cosmote, e adevărat, pe care-l folosesc numai când vin în ţară. Dar atât. N-am două conturi în bancă, n-am două tipuri de bani (lei, respectiv euro), n-am două carduri de la bibliotecă.

9) Normal? Ce e normal?

Sigur că multe lucruri se fac altfel aici şi câteodată pot fi extrem de diferite (unele dintre cele mai mari surprize le-am avut, şi pe alocuri le mai am şi acum, când ajung la vreun cabinet medical); dar asta nu înseamnă că nu e normal. E normalul locului, pur şi simplu, şi cred că "normal" ăsta poate varia şi de la un oraş la altul, nemaivorbind de la o ţară la alta. 

(va urma)