Și dă-i și luptă, neicușorule...

... și clopoțeii clinca-clinca 😵‍💫.
Ultimele două săptămâni aproape că m-au transformat într-un candidat pentru ”One Flew Over the Cuckoo's Nest”.

🙈 Zece clienți care vor diverse. Unii pe bună dreptate, alții fiindcă au impresia că eu sunt Aladin și e destul să lustruiască lampa ca să li se împlinească orice dorință, alții fiindcă n-au nici cea mai elementară idee cum funcționează lucrurile în branșă (ceea ce nu-i împiedică să behăie cu spor).
Și alții pentru că pur și simplu așa le e felul. Credeam că le-am văzut pe toate în ultimii ani, dar nu eram pregătită pentru găleata de vitriol pe care mi-a turnat-o în cap unul dintre ei.

🙉 Între astea (sau ăștia) am făcut și backup pentru doi dintre clienții unei colege care e în concediu până săptămâna viitoare. Per total am avut răspunderea a peste 600 de vagoane, care circulă vesele prin toată Europa.
Ca să vă faceți idee, am ajuns la concluzia că la urma-urmei Pandelică e rezonabil. Mda, știu ce-am tot zis despre el (o să mai zic), dar chiar dacă m-a enervat sau pisălogit de nenumărate ori (și-o s-o mai facă, e-n ADN-ul ”pandelististic”), niciodată nu m-a adus în pragul unui atac de panică. Și cunoscându-l de atâția ani, sunt încredințată că nici nu se va întâmpla.
”Greta, respiră adânc. Nu așa, adânc, de parcă te pregătești să sufli în lumânări. Bun, încă o dată. Așa. Acum vreau să iei o pauză de 15 minute, mergi la bucătărie, bea o cafea, deschide fereastra și respiră adânc”.
Asta fiind șefa mea, care-a reușit să mă ajute să-mi țin biscuiții la un loc. Mi-a spus a doua zi că-și făcuse realmente griji, în toți anii de când mă cunoaște nu mă văzuse nici pe departe în asemenea stare. A zis apoi niște chestii care m-au făcut să mă simt mai bine și-a încheiat spunându-mi că-i va răspunde ea la mail-ul pe care mi-l trimisese. (Ceea ce-a și făcut, scurt, factual și sec. Între noi fie vorba nu m-am simțit deloc răzbunată, dar privind lucrurile matur și profesionist, nici n-avea cum să-l târnoșească pe-ăla. Tare mi-ar mai fi plăcut, însă nu e posibil).

În retrospect, concluzionez că horoscopul pe care-l citeam acum vreo două săptămâni și care mă bătea la cap: “in November, you will form a strong and lasting bond with your client” nu se înșela deloc. La momentul respectiv m-am întrebat: ”cu mâinile în jurul gâtului?” 🙄
Și poftim cultură.

🤡 Altcineva mi-a trimis o listă cu pretenții atât de absurde încât reflectam că există un singur răspuns adecvat, și anume cel care se încheie cu ”... and a happy f*ck you! 🤬”. Mă rog, am defulat mormăind colorat în fața calculatorului, așa cum v-am povestit că obișnuiesc. I-am trimis o invitație pentru săptămâna viitoare la o discuție în care vom încerca să-i explicăm că, ahem, nu-i vom face toate mofturile doar fiindcă vrea să economisească niște bani cu zero riscuri în ce-l privește.
Anticipez că va fi o experiență deosebit de interesantă. Mailurile cu o grămadă de ”I am asking you” sunt foarte promițătoare 😏.

Una peste alta, abia aștept să treacă perioada asta fără să mai formez vreun ”long and lasting bond” și ce mai glăsuiesc astrele pe-acolo...

Agenție de PR, recrutăm specialiști și plătim în corcodușe

Și cum îmi răsfoiam eu mail-ul ieri după-amiază în metrou în drum spre casă, văd un mesaj cu un anunț pentru un post care, în urmă cu 15 ani, ar fi fost un vis. Cel mai probabil de neatins la vremea respectivă (eram încă destul de timidă în ceea ce privește germana; făcusem un internship de Relații Publice la o clinică destul de mare, dar nu aveam curaj să vorbesc foarte mult, eram încă în stadiul în care conjugam verbele în gând, evaluam mental dacă e Dativ sau Acuzativ și cum se declină prepoziția în funcție de un caz sau altul... în fine, înțelegeți voi 🙂); oricum, era genul de job pe care mi-l doream atât de intens încât simțeam că-mi arde sufletul.

Ia să vedem ce mai grăiește în ziua de azi un anunț ca ăsta, m-am gândit. Precizare importantă în context: anunțul este pentru un post din Viena. Mă rog, nu mai zic nimic de filtrele site-ului cu pricina, vorba lui Mark Twain: să fim milostivi și să tragem perdeaua...

Teaser: am păstrat nestemata pentru final, desigur 😃. Dar sper să vă placă și cuprinsul.

Nici n-am purces bine să lecturez c-au și început să-mi fileze nervii, ăia mulți și mărunți. Bling-bling.

• ”Suntem o întreprindere inovatoare și aflată în creștere dinamică”.
  I-auzi. Mai știi, poate lumea se gândea că sunteți o întreprindere învechită și aflată în creștere statică, sau ceva 🙄. 
  

• ”La baza filozofiei noastre se află respectul reciproc, atmosfera prietenoasă, climatul plăcut de lucru, sinceritatea, toleranța, dorința de succes și spiritul de echipă”.
  Văleu... ditamai soclul are filozofia ceea a voastră. Sunt electrocutată de respect, așa să știți. Mai ales partea cu toleranța îmi place în mod deosebit. Exact ce anume (sau pe cine) tolerați, feciori? Lăsați, nu-mi răspundeți, că tocmai citesc mai departe cât sunteți de nemaipomenit de ocupați.
  
  
• ”Suntem specializați în Relații Publice, Social Media, Marketing Digital și strategii de comunicare. Din portofoliul nostru fac parte clienți din cele mai diverse domenii precum bunuri de larg consum, comerț, finanțe, prestări servicii, industrie, turism, juridic”.
  Frățiuer, ce borș ați izbutit. Dresaj de prepelițe japoneze vă mai trebuie și le aveți pe toate. Pe sistemul care mai dorește, care mai poftește.

Boon, au isprăvit cu prezentarea generală, neuitând să adauge că au toate categoriile de clienți - concerne internaționale, start up-uri inovative (nici ăștia nu-s învechiți, aplauze) și întreprinderi mijlocii. De toate pentru toți, să fie, să nu trebuiască. 

Casc discret, punându-mi mâna la gură (apropo, văd din ce în ce mai mulți oameni căscând fără să pună mâna la gură, de le poți viziona liniștit amigdalele. Și nu-s copii, ci adulți în toată firea) și citesc mai departe cu nesaț despre profilul candidatului ideal.

• ”Ai cel puțin trei ani de experiență relevantă în domenii precum Relații Publice sau Jurnalism. Ești un comunicator pasionat, cu un excelent simț al comunicării scrise și cu aptitudini excepționale de redactare a unui text. Te familiarizezi imediat cu orice domeniu nou (desigur, să poftească imediat prepelițele) și reușești în cel mai scurt timp să redactezi texte atractive pe orice temă dată. Capacitatea ta de sinteză și cea de a rezolva probleme sunt peste medie. Nimic nu te poate surprinde (ăștia or vrea să-l recruteze pe Dalai Lama și nu știu cum să spună). Abilitățile tale și încrederea în tine sunt mult prea pronunțate pentru a te putea lua ceva prin surprindere și orice problemă devine o provocare. Și pentru că tot suntem la capitolul abilități, se înțelege de la sine că ești fluent(ă) în limba engleză, pachetul MS Office nu are secrete pentru tine și ești un maestru al Social Media”.
  

Aaaaaa! (Asta eram eu care căscam, mulțumesc foarte mult). Pentru numele părților intime ale lui Merlin, ce înșiruire de platitudini, ce risipă de cuvinte goale, ce clișee. Eu dacă aș lucra într-o agenție de PR și aș compune un asemenea text, cred că m-aș da singură afară.

Ia să vedem ce trebuie să facă Dalai Lama 🧐.

• ”La noi te așteaptă un domeniu inedit și plin de provocări (n-au mai zis ”dinamic”, presimt că mă întristez). În calitatea ta de Senior PR Consultant ești responsabil(ă) de consilierea permanentă a clienților, conceperea și implementarea de campanii de Relații publice, elaborarea strategiilor de comunicare și optimizarea rezultatelor. La noi vei fi parte a unei echipe dinamice (pfiu, ce dor îmi fusese de “dinamic”, dragul de el!) și vei avea la dispoziție aparatură modernă specifică branșei (prepelițe high-tech). Vei beneficia de posibilități de avansare și dezvoltare și timp de lucru reglementat (adică ore de lucru fixe. Mizerie, când tot mai multe companii implementează sistemul Flexitime, cum avem și noi de altfel; nu-mi ține nimeni socoteala dacă vin la 8:00 sau la 8:15, respectiv nu-mi zice nimeni nici mac dacă la ora 16:00 decid că mi-a ajuns pe ziua de azi. Tot eu sunt aia care lucrează zece ore când situația o impune. Flexitime este un model foarte apreciat și tot mai mulți angajatori îl adoptă. Bag seama că ăștia se întorc în urmă cu 50 de ani).

Și-am ajuns la nestemată. Pentru o poziție de Senior cu minimum trei ani de experiență, această agenție oferă un salariu de 3.300 de euro (brut). Asta înseamnă un salariu anual de 39.600 de euro, din care se vor deduce impozitele - în condițiile în care, în Viena, venitul mediu anual brut este de circa 50.500 de euro.

Niște lepre. Nu am alt cuvânt pentru ei. Lepre care vor să beneficieze de experiența unor specialiști și să-i remunereze considerabil sub nivelul mediu. Singura parte bună este că salariul a fost comunicat de la bun început, astfel încât eventualii aplicanți sunt avertizați.

Nu pot să vă descriu cât de mult urăsc astfel de nemernici. Nu le doresc decât ceea ce ei înșiși oferă: să aibă parte de angajatori asemeni lor.

Cum se face implozie în 7 pași

Spoiler alert: foarte simplu, așa se face.

Moment T1:
- Un individ scrie undeva după ora 17 să întrebe dacă s-a rezolvat cutare. Locuind într-o țară liberă, plecasem acasă cândva după 16:30, cu treburile terminate și Inbox-ul la zi. Quelle horreur, nu știu cum de mi-am permis să închei ziua de lucru fără să ghicesc în globul de cristal, în cafea, în boabe și-n ce se mai ghicește că Sulicică Împărat va hotărî să întrebe tocmai în ziua respectivă de ”cutare”. Care ”cutare” nu fusese rezolvat, iar rezolvarea depindea în mod direct de niște oameni de pe alte meridiane, care plecaseră și ei acasă (quelle horreur la pătrat).

Moment T2:
- Nu răspund la Email, că nu mai eram în timpul programului, deci Sulicică al meu se așterne pe sunat. Și sună băietul, nu se-ncurcă, aveam 4 apeluri nepreluate în 11 minute (ceea ce am văzut abia a doua zi, că dacă nu fac home office nu-mi iau acasă telefonul de serviciu, quelle horreur la cub).

Moment T3:
- Constatând că nu răspund (e perspicace feciorul, nu așa oricum), purcede la a-mi scrie. Că na, poate am purici și de-aia nu răspund la niciunul din cele 4 apeluri telefonice, dar el nu abandonează speranța că or fi fugit puricii și răspund la al doilea Email. Și-mi scrie așa cum îmi place mie (NOT): roșu, cu bold, sublinieri și multiple semne de exclamație, adică  exact așa: it is very important!!!

Moment T3 plus:
- Ho! 🤨 (asta eram eu, citind a doua zi și văzând apelurile nepreluate).

Moment T4:
- ”Hello Sulicică, am văzut că ai încercat să mă găsești referitor la *cutare*, situația e-n felul următor (și detaliez). De asemenea, te rog să ții cont că de obicei nu mai e niciunul dintre noi la birou după ora 16:30, deci în situația asta voi răspunde în ziua următoare”.
Și mai du-te-n-moașă-ta-cu-crengi, dar asta n-am scris 🤫.

Moment T5:
- ”Hello Greta, înțelegem, dar este necesar să primim răspuns la întrebări inclusiv în cursul serii. Te rog să te ocupi de această solicitare”.

Moment T6:
- Sulicică, ai prizat furnici??? 🤬🤬🤬🤬 Explic, cât de diplomat pot (și pot, chiar dacă fierb de draci, e parte din job description să nu faci moarte de om), că programul de lucru al biroului nostru e ăla deja menționat, dar că-i stau la dispoziție în intervalul 7:45 - 16:30. Ceea ce e rezonabil, consider eu (nici asta n-am scris). Și pentru că-s damă fină asemeni coanei Joițica, îi prezint și niște soluții alternative, despre care știu - din experiențe anterioare, că nu era nimic ieșit din comun ce voia el - că l-ar ajuta până se rezolvă ”cutare”.

Moment T7:
- Sulicică e de altă părere și-mi scrie cerându-mi să găsesc ”o soluție de bun-simț” de a-i sta la dispoziție inclusiv seara. Cu soluțiile mele alternative dă de pereți în juma' de rând: ”nu intenționăm să folosim aceste soluții”.

Și nu, Sulicică nu e Pandelică, în caz că vă-ntrebați. Ceea ce e nasol, că-nseamnă că-s doi 🙄.

PS: nu cred că este o întâmplare că, scriind ulterior un mail altcuiva, am scris ”unsexued” în loc de ”unsecured”. Mintea mea era ocupată cu trimiterea lui Sulicică la origini. Din fericire, Spelling-ul din Outlook și-a făcut datoria înainte să apăs pe Send... 😌.

Mostre din viața în Germania (16)

La drept vorbind e cam impropriu spus ”mostre”, fiindcă de data asta se referă exclusiv la domeniul medical. (N-am pățit nimic, doar m-am umplut de nervi. Și-o să-mi schimb medicul ginecolog).

🩺 Am mai scris și cu alte ocazii, medicina preventivă a ajuns un fel de glumă. Și una deloc amuzantă. Nu știu cum era acum 25-30 de ani, dar în ziua de azi, ca om sănătos și fără istoric familial încărcat din punct de vedere medical, nu poți face vreo analiză preventivă decât dacă plătești. Ceea ce mi se pare o porcărie, fiindcă sumele respective pot însemna foarte mult pentru o familie (de exemplu 80-90 € o ecografie mamară, 110-120 € un control dermatologic - noi pe vremuri mâncam 3-4 zile cu 100 de euro amândoi, inclusiv cu oarece delicatese și cafea. Banii ăștia pot conta mult). Aaa, dacă te îmbolnăvești, au grijă de tine. Dar am sentimentul că sistemul nu te sprijină cu nimic să nu ajungi în situația asta, să previi. Colegii mei născuți aici spun că nu era așa înainte. Fost-ai lele, sau cum era... 

🩻 Și asta am mai scris: medicina tinde să devină tot mai mult o afacere. Vrei o analiză ca asigurat al Casei de Sănătate? Poftim programare peste 3 luni. Ai asigurare privată sau îți plătești singur investigația? Ce e azi, miercuri? E ok dacă vă programăm vineri dimineață, Herr Otto sau Frau Helga? Păi fmm, scuzați-mi franceza.... 🤬🤬🤬.
Bănuiesc însă că situația se schimbă dacă ești urgență medicală. Dar de ce trebuie să se ajungă până acolo? Nu există resurse? Să fim solemni, e plin de cabinete medicale și clinici care au contract cu asigurările publice de sănătate.

😷 Și, de asemenea, și asta am mai povestit: eu am o coastă de drac. Mă rog, cam nedrept să-i spun așa, că e absolut inofensivă și a fost ”creată” de organism în mod compensator, ca să umple un spațiu rămas gol după intervenția radicală din adolescență. Știu că o am de prin 2009, am cercetat-o cu regularitate la controalele periodice, ne-am salutat și la CT, și de vreo două ori la RMN. E neschimbată și nu mă deranjează cu absolut nimic.
Am avut același medic ginecolog timp de 12 ani; o doamnă doctor cu adevărat deosebită și cu mare drag îmi amintesc de ea. O doctoriță bună, meticuloasă, dedicată, grijulie și foarte apreciată. ”Dar ce mă bucur că ați venit iar să mă vizitați”, îmi zicea când mă vedea la controlul anual, de parcă venisem să sporovăim la o cafea și nu să vorba ceea 🫣.
Mutându-mă la Hamburg acum aproape cinci ani și găsindu-mi alt ginecolog (tot femeie), i-am pus în brațe toate rezultatele celor mai recente analize făcute la ultimul control în Bayreuth. Mhm-hmmm, totul ok, nimic ieșit din comun, a conchis (chestie care m-a surprins oarecum, adică eu chiar am niște particularități care ar trebui să incite măcar curiozitatea unui specialist care mă vede pentru prima dată, dar mi-am zis că asta e, medic într-o metropolă fiind, o fi văzut multe ciudățenii în cariera ei. Mai ales că se apropie de 60 de ani, deci are experiență. A fost și ăsta un criteriu în baza căruia am ales-o).
Am continuat să merg la ea până săptămâna trecută când, la controlul periodic, a dat peste coasta de drac.
- Aveți ceva ciudat, blabla.
- Nu-i nimic ciudat, zic relaxată, e chestia care așa-și-pe-dincolo și de care v-am povestit, cred că ați mai văzut-o, v-am arătat și analizele etc.
- Nein, că nu mi-ați zis, n-o aveați până acum și în analize nu apare.
Hai nu serios! Liebe Frau Doktor, știu de ea de prin 2009 și tot de atunci e documentată. Crezi că la controalele anterioare se juca de-a v-ați ascunselea sau ce?
- Nu apare, n-o aveați, analizele de la fostul medic pe care le-ați adus sunt arhivate și mai bine sunați la cabinetul respectiv să mi le trimită ei să compar.
Splendid! 😠
Mi-a dat trimitere la RMN și mormăia ceva și de investigații suplimentare.
Am lăsat-o să pască și-am plecat plină de nervi. Cum, frate. La controalele precedente unde te uitai? Pe pereți? Și ce dacă analizele sunt arhivate, ți-e lene să le cauți sau ce.
Ajunsă acasă, m-am pus pe căutat cabinete de radiologie sau clinici, pentru RMN. Găsit o mulțime. Dar din mulțimea asta, vreo două treimi nu acceptau decât pacienți cu asigurare privată, sau plătitori. Adică exact ce vă spuneam mai sus.
Până la urmă am reușit să mă programez pe 3 mai, noi fiind în februarie. Magnific.
Între timp am sunat și la cabinetul fostei doctorițe. Ce să vezi, într-un cabinet micuț dintr-un oraș de provincie nu aveau documentele ”arhivate”. Le-au găsit efectiv în 2 minute. Încă un minut ca să le transmită direct la cabinet, ale cărui date le dădusem, și gata.
- Mulțumesc, i-am zis fetei de la telefon, și să știți că niciodată n-aș fi schimbat cabinetul dacă nu m-aș fi mutat din oraș....
A râs, mi-a mulțumit, ne-am dorit reciproc o zi bună și la revedere.
Seara m-a sunat cucoana mea și pentru că nu am răspuns, mi-a lăsat mesaj. Daaaa, am primit analizele de la fostul cabinet și e totul ok, nu e nimic în neregulă, ce aveți e neschimbat și deci inofensiv, nu trebuie să mai faceți niciun RMN, vă aștept data viitoare la control.

Aha, vezi să nu. După o abordare atât de superficială, poți să m-aștepți tu mult și bine.
Am anulat programarea la RMN. Trei luni, auzi tu...

Nicio grabă momentan, dar mă documentez și de data asta caut mai aproape de casă, nu în buricul târgului.
Între un medic la vreo 55-60 de ani, foarte ”galonat” și o doctoriță de vreo 35 de ani, ambii cu sute de recenzii elogioase, voi pe care l-ați alege?

Mostre din viața în Germania (15)

Noiembrie n-a prea fost niciodată o lună glorioasă pentru mine și nici anul ăsta nu face excepție. Sunt atât de surmenată încât aproape am ajuns să-mi doresc un concediu medical. Cel puțin m-aș putea odihni și-aș mai scăpa nițel de frecatul de nervi de care am parte la munci.
(Notiță mentală: musai să ne apucăm amândoi de cura aia de vitamina D, despre care am mai citit și care ne-a fost recomandată de mai multă lume. Nu prea avem parte de soare aici în nord, și ne cam resimțim).

În aceeași notă, nici noutățile de pe plan local/ național nu arată din cale-afară de încurajator.
(Imaginea de mai jos se vrea a fi un factor motivațional, sau chelcășoz. Vorbă să fie 🙄).

🚂 Sindicatul Mecanicilor de Locomotivă amenință cu greve masive în perioada următoare, dacă nu li se îndeplinesc cerințele. Ei solicită majorări salariale, bonus compensatoriu pentru inflație și reducerea săptămânii de lucru de la 38 la 35 de ore.
Dacă primele două cerințe au fost deja acceptate și se vor găsi soluții, la cea din urmă negocierile s-au împotmolit.  Îndeplinirea acestei cerințe ar presupune suplimentarea cu 10% a personalului, ceea ce înseamnă vreo 2.000 de noi angajați - și acest lucru efectiv nu este posibil, fiindcă mecanicii de locomotivă nu cresc pe marginea drumului și n-ai de unde găsi atât de mult personal calificat, într-un interval atât de scurt de timp. ”Este foarte posibil să organizăm greve inclusiv în perioada sărbătorilor, când oamenii vor călători mai mult ca de obicei”, a amenințat liderul sindical. Nu știu ce-l face să creadă că dacă pune atâta presiune (afectând oameni care n-au nicio influență în certurile sindicale cu statul), s-ar putea organiza instantaneu o pepinieră de mecanici de locomotivă.
Acestea fiind zise, ne pregătim mental pentru greve. Doar dacă nu răsar de undeva vreo 2.000 de mecanici dispuși să se angajeze imediat la Deutsche Bahn 😒.

🤑 Citeam, într-un articol publicat în ”Frankfurter Allgemeine Zeitung”, faptul că ajutorul social va crește, începând cu anul viitor, cu 12 procente. De asemenea, se au în vedere o serie de ”reforme al căror scop este să pună mai puțină presiune pe asistații social”, ca de exemplu nu vor mai fi imediat sancționați dacă nu se prezintă la programări la biroul de șomaj.
Bugetul pentru anul în curs a fost deja depășit cu 2,1 miliarde de euro, ajungând la 25,9 miliarde - sumă care s-a stabilit a fi insuficientă, prin urmare bugetul pentru 2024 a ajuns la 27 de miliarde de euro. Deocamdată.
Acum, să ne înțelegem.  După cum am mai povestit aici, în urmă cu 14-15 ani am fost și noi în această ingrată situație. Era la puțin timp după criză, situația pieței de muncă era dezastruoasă și am ajuns în această foarte dificilă postură. Știm cum este și în niciun caz nu generalizăm și nu judecăm cu ușurință sau superficialitate pe cei care beneficiază de această formă de suport.
Dar. Una este să fii cum eram noi: disperat să muncești, oricum și orice numai să reînnozi firul și să ieși din marasmul în care înoți. Și alta este, de exemplu, să fii cum am văzut într-un filmuleț dat publicității: o familie de refugiați sirieni care au venit în Germania acum câțiva ani, au învățat limba (vorbeau bine), dar refuză să aplice pentru permis de muncă și să-și caute de lucru fiindcă ”noi avem un anumit nivel, nu putem munci orice, ne așteptăm ca statul să ne susțină să urmăm cursurile unui masterat”. Au zis asta cu seninătate, uitându-se direct la cameră. ”Eu oricum sunt foarte ocupată cu gospodăria și copiii, nu aș avea timp de serviciu”, a adăugat muierea. Asta-n timp ce statul le plătește apartamentul în care stau, alocații pentru copii și asigurări medicale - toate acestea, separat de suma care se achită lunar pentru întreținere.
Apăi să nu te-apuce toți dracii? Am ajuns să cred că, deși intențiile Angelei Merkel au fost dintre cele mai onorabile, rezultatul per ansamblu  este de fapt un eșec. Iar asta nu mai e vina ei; era normal ca la început să-i sprijini să învețe limba, să le dai casă, să-i ajuți să se integreze. Dar ar trebui să existe niște limite. Nu văd absolut niciun motiv pentru care niște indivizi precum cei din exemplul de mai sus să nu fie trimiși la muncă. Li s-au creat absolut toate condițiile. Depozitele Amazon recrutează permanent, de pildă.
Și nu numai despre refugiați este vorba. Am cunoscut noi înșine români care nu mai locuiesc demult în Germania, dar continuă să încaseze ajutorul social, bazându-se pe faptul că ”oricum nu-i trimite nimeni la muncă”. Și chiar așa și era, nu-i întreba nimeni cu lunile despre ce fac în mod concret și ce demersuri întreprind pentru a-și găsi de lucru. Cred că funcționarii sunt efectiv copleșiți de numărul mare de asistați pe care trebuie să îl administreze și nu mai apucă să monitorizeze pe toată lumea.
Între timp angajatorii se plâng de lipsa personalului, oferă calificări la locul de muncă, unele companii au anunțat reducerea perioadei de probă de la șase la trei luni, doar-doar. Oameni s-ar găsi, doar cu cheful de muncă stau mai prost. Și cine plătește toate astea? Păi în bună măsură noi, ăștia care muncim. Noi, ăștia pe care ne impozitează de ne îndoaie, pur și simplu. Că doar de ce nu. 

😷 Probabil e o situație temporară sau vreo neînțelegere, dar eu nu reușesc să-mi fac o programare pentru mamografie. N-am făcut așa ceva până acum (doar ecografii), însă am 43 de ani, n-am fost niciodată însărcinată, am și oarece ”background” pe partea ginecologică, în fine - recomandarea ar fi să fac una la fiecare doi ani. Statul nu decontează mamografiile dacă n-ai 50 de ani împliniți și ecografia e curată, deci aș plăti. Nu-i problemă, îmi asum.
Ei bine, nu reușesc nici așa.
Medicul ginecolog zise: ”nu vă pot da trimitere, că n-aveți 50 de ani și nici n-au apărut suspiciuni la ecografie. Sunați la oricare centru de radiologie (și-mi dă câteva sugestii) și vă programați”.
Sun.
- Aveți trimitere?
N-am, și explic motivele enumerate de medic.
- Ne pare rău, fără trimitere nu vă putem programa.
Dar plătesc, liebe Frau.
- Nu e vorba de asta, trebuie trimitere, nu vă putem programa, la revedere.
Sun la ginecolog, iote ce zic ăștia.
”Probabil n-au înțeles, eu nu vă pot da trimitere, dar se face și fără, dacă plătiți”.
Ei bine, au (și am) înțeles foarte bine. NU se face. Sau ei nu vor să facă, dintr-un motiv care mă eludează.
Sunt atât de capsată încât cred că următorul pas va fi să sun la asigurări și să întreb cum se poate proceda, totuși? Că doar n-oi fi singura în situația asta. Arrggghhh.

Așa, deci mâine e luni și mai e și 13, un cântec vesel să cântăm 🥳.

Libertatea ta de exprimare e să faci glume despre moartea Reginei. A mea e să-ți spun că ești un bou.

Am ”pritocit” articolul ăsta în metrou în timp ce mă întorceam de la serviciu și preconizasem un text la metru, dar acum îmi dau seama că de fapt nu are de ce să fie un articol lung. Sentimentul pe care-l am în clipa asta e că-n acest fel le-aș conferi legitimitate unora care nu merită decât să se zbată în sucul propriei nemernicii și ignoranțe.

Fie vorba-ntre noi, mare mi-ar fi fost mirarea ca românii să nu-și dea în petec la moartea Reginei. I-am văzut în acțiune anul trecut când a murit Ducele de Edinburgh și mai recent când s-a publicat știrea, ulterior infirmată, a decesului lui Florin Salam. Glume ”nostime”, meme-uri cu Iliescu, hahaha și hihihi și să te ferească Aghiuță să le fi zis ceva, că imediat începeau cu ”libertatea de exprimare” și cu îndelung trâmbițatul citat ”Voi lupta până la ultima mea picătură de sânge ca tu să ai dreptul să nu fii de acord cu mine” - atribuit lui Ion Rațiu, dar care de fapt îi aparține lui Voltaire.

Așa stând lucrurile, nu m-a surprins deloc avalanșa de mitocănii împopoțonate cu titlul de ”glumă” care s-au rostogolit în Social Media în primele 24 de ore care-au trecut de la anunțul oficial al decesului suveranei. Hlizeli deșănțate pe tema vârstei Reginei, meme-uri cu Iliescu (da, iar), ”God shave the Queen”, referiri la ea cu apelativul ”Lizuca” sau ”Veta” (că doar, nu-i așa, ați păscut curcile împreună pe domeniul Windsor 🙄), imprecații precum ”babă imperialistă”.... Un nătărău se rățoia că ”ne-a vândut la ruși în 1945!”, în condițiile în care de la momentul respectiv urmau să mai treacă 7 ani până avea să devină regină. Asta ca să ne facem idee de nivel, nu că n-ar fi fost clar deja...

Mi-am ”primenit” lista de prieteni și mi-am văzut de treabă. Însă cu adevărat m-am enervat când unii oameni, pe care de altminteri îi respect, au început să peroreze despre libertatea de exprimare. Că de ce le punem pumnul în gură celor care fac glume grobiene, că doar au dreptul să spună ce vor, că libera exprimare, că e părerea lor, că...
Bun. Așa stând lucrurile, fix în același fel îmi exercit și eu libertatea de exprimare prin a le spune celor de mai sus că sunt niște dobitoci, care-și pot băga libertatea de exprimare unde nu pătrunde lumina, dacă ăsta e modul în care înțeleg să o folosească.

Și nu putem invoca nici simțul umorului. Da, Regina avea umor, chiar unul savuros; însă cu tot respectul, ”God shave the Queen” și altele din aceeași categorie nu se încadrează la umor, oricât de open minded ar pretinde autorii acestor nemernicii că sunt.

Cum spunea cineva: este reprezentativă scena din ”Gaițele”, când una dintre surori, uitându-se pe fereastră și văzând o procesiune mortuară, le strigă pe celelalte: “Țațo! Trece mortu’!” și alea dau fuga să vadă. Fix ăștia sunt cei despre care am scris în acest text. Niște ciocli a căror bucurie este când moare un om - cu cât mai cunoscut, cu atât mai bine, fiindcă le dă ocazia de-a face meme-uri și ”glume” de care râd ei singuri și cei (din păcate, mulți) asemenea lor.

Nici gunoiul să nu-l dai afară lunea, că se împrăștie găinile

Știați proverbul din titlu? Eu acum l-am descoperit, căutând ceva reprezentativ pentru a exemplifica ziua de azi, care-a fost din categoria ”duce-te-ai să te duci”. 

🤯 În primul rând a fost luni, fapt care nu era deloc de natură să mi-o facă mai simpatică. Dar singurul mod de-a o încheia era de-a o începe (pfff, debordez de înțelepciune 🙄) - așa că biscuiți, boierii mei. Pregătit, pornit, luat metroul ușor ca de obicei, nimic ieșit din comun.
După vreo 4 stații însă, ne oprim - și cu negrăit interes aflăm, de la mecanic, faptul că circulația pe întreg tronsonul este ”întreruptă pe termen nedeterminat”, ca urmare a faptului că la vreo câteva stații mai în față au găsit o persoană fără adăpost dormind pe calea ferată (într-un tunel), deci au sistat absolut toate trenurile până la sosirea poliției și ambulanței.
Chestia asta cu persoanele neautorizate circulând brambura pe linii se întâmplă frecvent - dar după cum se vede, nu s-a găsit nicio soluție fezabilă, care să nu atragă după sine întârzieri masive. În fine, mestecăm mătrăgună, pufnim, ne pregătim de așteptare.
”Toți călătorii sunt rugați să coboare, acest tren se retrage la depou”, fornăie dintr-odată mecanicul. Vorba lui Bridget Jones, of, afurisenia dracului și p*zda mă-sii. Ne revărsăm pe peron, eu realizez că nu cunosc deloc stația respectivă, cercetez după autobuze dar nicio variantă nu pare prea convenabilă, (adică n-aș ajunge la birou decât în vreo oră și jumătate), mai stăm, ne mai învârtim, după ceva timp aflăm că se reia circulația, dar va decurge mult mai lent ca de obicei - fiindcă toate trenurile trebuie să se aștepte unul pe altul și să lase spațiu între ele. 
Cu întârziere de fix o oră, sosesc în fine la birou. Trăiască Flexitime-ul, hai că poate s-a spart ghinionul.

🤯 Vezi să nu. Din Inbox mă sfidează diverse vești proaste. Aia nu merge, ailaltă nu iese, reparația aia nu s-a putut face, vagonul cutare a fost scos din garnitură pentru că are ”x” defecțiune, piesa ailaltă nu se poate suda și nicinuavemcumsăoînlocuimdecimaidurează, grmmppfffff!!! 🤦‍♀️
Ziua continuă cu un Email expediat de un grangurel la ora 15:30, în care ne aduce la cunoștință că trebuie să trimitem niște anume date clienților noștri, ”obligatoriu înainte de sfârșitul lunii în curs”. Bravo, Pătrățel! Te-ai uitat în calendar? Știi în ce zi suntem azi? Te-ai uitat și la ceas?
Las baltă ceea ce făceam, mă ocup de cerința lui Pătrățel, după o bucată de vreme decid că-mi ajunge și trebuie să rup cercul vicios al unei zile din categoria ”Avântul Prăbușirea”, așa că orvoar.

🤯 Ajung în stație numai pentru a vedea cum tocmai îmi pleacă metroul de sub nas, aștept vreo 8 minute, vine următorul, mă aburc. Mergem două stații, după care încetinește, asta nu-i a bună, se oprește între stații, stăm. Câteva scaune mai încolo, un cetățean cu evidente tulburări începe să se certe de unul singur. Pornim agale. Târ-târ, târ-târ, mecanicul ne informează că la vreo câteva stații mai în față s-au identificat ”persoane neautorizate pe linia ferată și din acest motiv circulația tuturor trenurilor este întreruptă”, aloooo, ce-i asta, glumă proastă??? 😳😳😳
Proastă o fi fost, dar glumă nu era. Iată-ne stând din nou pe loc, zeci de minute în șir. Cetățeanul continua să (se) admonesteze și la un moment dat începuse să plângă. Un vaiet care mi-a cam strâns inima, trebuie să recunosc. Cine știe ce demoni îl tulburau... O doamnă i-a oferit un pachet de șervețele.
Într-un final ne-am urnit, iar la următoarea stație a urcat o mamă cu un copil aprig-urlător. Vă spun, aveam senzația că-mi râcâie creierii cu șpaclul.
Am ajuns la capăt de linie (unde trebuia să schimb metroul, urmând să mai merg încă 2 stații) și afișajul indica 17 minute de așteptare. Deh, urmările circulației întrerupte... Formidabil. Însă cu adevărat superb a devenit când am observat că cele 5 minute care mai rămăseseră au devenit 6, apoi 8, apoi 7, apoi din nou 8.... Cu totul, cred că am stat vreo 25 de minute pe un peron unde vântul se resimțea din plin.

Ajungând acasă, rebegită de frig, am calculat că astăzi am petrecut 4 ore în metrouri. Acum beau un vin fiert și-l ascult pe Luciano Pavarotti cu ”Nessun Dorma”. La pupitru, cine altul decât dragul meu Zubin. Mi-e leac de ani de zile și continuă să-mi fie.

Mâine va fi mai bine.

Rant: despre nemernicie, lașitate și habarnism

(Avertisment: urmează o postare în care, foarte probabil, o să mă rostogolesc destul de tare - fapt care cred că-i evident încă din titlu... ).

Adevărul este că nu mai am răbdare. M-am săturat până-n gât de ignoranță, victimizare aiurea-n tramvai, exagerări, miștouri de duzină, ”fentat” regulile și răgete împotriva a orice ne-ar putea ajuta să reducem rata de infectare: vaccin, mască, restricții. Și pentru a nu mi se reproșa părtinirea, primii pe care-i sorcovesc sunt nemții.

După cum probabil știți, la ora actuală Germania e-n fruntea plutonului ca număr de cazuri. Niciodată, în 2 ani de când a început pandemia, n-au fost cifrele astea. Mortalitatea se menține încă redusă, pentru că sistemul medical german este unul din cele mai bune din lume, dar nu poți să nu te întrebi ce va urma.
Cum de s-a ajuns aici, vă întrebați? Păi în primul rând, ca urmare a 33% nevaccinați. Din ăia cu DREPTURI, care ”au citit ei pe net” și au auzit ei de ”o cunoștință a prietenei cumnatei vecinei surorii colegei mele de serviciu” care a pățit și căreia după vaccin i s-a întâmplat, și ”nu mă obligă ei pe mine”. Desigur, faptul că nu s-au vaccinat nu i-a împiedicat să hălăduiască pe te-miri-unde și să se-nghesuie cu unii la fel de deștepți ca ei fiindcă, desigur, DREPTURI.
În al doilea rând, pentru că autoritățile germane au găsit de cuviință să închidă o mulțime de centre de testare și de vaccinare și-acum se tot frăsunesc de-amboulea cu măsuri insuficiente și stupide, în loc să-și scoată vata din pantaloni și să-și regăsească ouăle chircite pentru a lua niște măsuri dure, dar absolut necesare în condițiile actuale (gen Austria, de par egzample). Bunăoară - în Germania, începând de luni nu mai ai voie la sălile de fitness și la saloanele de tatuaj fără certificat de vaccinare sau de trecere prin boală, dar te poți duce mulțumesc-bine la coafor. Că doar acolo nu e apropiere fizică, ce mama lu' proces verbal (paranteză: știe cineva de unde provine expresia asta? Mi-a venit acum în minte, dar habar n-am care i-ar putea fi originile. Mulțumesc, ne întoarcem la boscorodit).

Nu-mi pot imagina ce așteaptă, pe cuvânt. Să-nceapă să moară oameni ca anul trecut în Italia?

Între timp, unul dintre cele mai mari târguri de Crăciun europene (de la München) a fost anulat. Ce fac ticăloșii cu DREPTURI, în comentariile de la articolul care anunță asta? Se hlizesc, oameni buni. Asta fac. Râd, ca niște nemernici proști ce sunt și scriu că ”s-au speriat degeaba, dar paguba lor, eu îmi voi cheltui altundeva banii”. Dacă-mi permiți o sugestie, ai putea să ți-i bagi în fund pe ei, pe bani. Și dacă nu-mi permiți, tot ai putea. Na.

Și-acum, trecem la nobila nație românească. Aici suntem deja la next level; s-a depășit momentul cu ”nu mă vaccinez că am DREPTURI”. E fumată de luni de zile deja. Acum se conjugă verbe complexe și discutăm istorie, frățiuer. O discutăm de praf o facem, nu ne-ncurcăm noi cu howdoyoudo.

Ziceam mai sus de Austria, unde - cu începere de alaltăieri - s-a instituit un fel de lockdown pentru nevaccinați. Pot merge la serviciu, la școală (vizați fiind copiii cu vârsta de minim 12 ani, care sunt eligibili pentru vaccinare), la supermarket, la medic, la farmacie și la bancă. Atât. Nu  pot merge la restaurant, la mall, la fitness etc.
Eeee, dar nu dădu strechea-n români la auzul acestor noutăți? Păi, dădu!

”Restricțiile astea sunt ca steaua galbenă! Nevaccinații sunt marcați ca evreii!”.
(Adevăru-i că dacă te duci la un supermarket îi identifici din prima pe nevaccinați, cum îi identificai pe evrei în vremurile de tragică amintire, după steaua pe care erau obligați să o poarte. Sau stai, că parcă nu-i așa... Încă nu m-a lămurit nimeni cum îi ochești pe nevaccinați și-n ce fel sunt ”marcați”, dar nu-i bai, mai aștept).
”Nazism, fascism! Vi se pare că e o coincidență că Hitler era austriac?”
(Ăsta-i și cult, cacumarveni 🙄. Dacă-i ceri să-ți definească nazismul și fascismul cu propriile sale cuvinte, se uită la tine cu deștu-n gură).
”Ce urmează? Lagăre de concentrare pentru nevaccinați?”
(La asta nu m-am putut abține și i-am replicat: ”Da. Cu pâine mucegăită, apă și bătaie la tălpi de 436748646 de ori pe zi”.)
”Au voie la muncă... ce exprimare sinistră!”
(fie vorba-ntre noi, chiar pari a fi genul de om căruia a merge la muncă i se pare sinistru).
”Îi sechestrează! Vor să-i lase să moară de foame!”.
(Hai nu serios? Cum? Merg la serviciu, își fac cumpărăturile la supermarket, merg la medic, la nevoie își iau tratamentul de la farmacie, exact cum sunt ”sechestrați” și cum ”vor muri de foame”?).

Și tooot așa. Asocierea situației actuale cu ororile Holocaustului mi se pare atât de mizerabilă, că nici nu am cuvinte să descriu. Și nu, asta nu este numai ignoranță. Este ignoranță, este habarnism, dar este și o ticăloșie imensă, la care nu mi-aș fi imaginat că voi fi martoră.

Deloc întâmplător, cred eu, cei mai mulți dintre cei care au ales să nu se vaccineze răcnesc de 2 ani în continuu, împotriva a orice. Masca le pute, restricțiile le put, vaccinul e Ucigă-l Toaca. Așa cum foarte inspirat a zis cineva la un moment dat, ăștia sunt precum copiii mici când plouă:

- Vreți afară cu umbrelă?

- Nuuuuuuu!

- Vreți să ieșiți să vă jucați în ploaie și noroi?

- Nuuuuuuu!

- Vreți să stăm în casă și să ne jucăm?

- Nuuuuuuu!

- Dar CE vreți, totuși?

- Vrem să nu mai plouă, uaaaaaa!

My 2 cents: m-am vaccinat imediat ce am avut posibilitatea, o să fac și booster-ul după ce se vor fi împlinit 6 luni în cap de la al doilea vaccin, nici după vaccinare nu am exagerat cu ”socializarea” știind că vaccinul nu mă poate proteja în totalitate, anul ăsta nu am călătorit în vacanță decât în România ca să-mi văd familia și consider că toate drepturile vin la pachet și cu obligații. Așa funcționează lumea normală. Bag seama însă că atunci când e vorba de obligații, ăstora nu le place. Au conspectat doar capitolul despre ”Drepturi”.

Și ca să răspund și la întrebarea tot mai des repetată de nevaccinați: ”cu ce te deranjează pe tine, care ești vaccinată, că eu nu mă vaccinez?”: păi, Pandelică/Marghiolițo, mă deranjează următoarele:

- cu cât mai mulți nevaccinați, cu atât mai mare riscul ca virusul să muteze într-o variantă care să facă vaccinurile actuale apă de ploaie și să fim iar la fel de descoperiți ca anul trecut pe vremea asta. Speranța biologilor că virusul va slăbi nu s-a confirmat, de doi ani încoace;
- cu cât mai mulți nevaccinați, cu atât mai departe de normalitate va fi viața de zi cu zi (inclusiv a mea ca vaccinat, da);
- cu cât mai mulți nevaccinați, cu atât mai mare e riscul să nu pot fi tratată în spital pentru altă eventuală afecțiune, din cauză că spitalele sunt tot mai pline de Pandelici și Marghiolițe cu DREPTURI.

 

Gata! Măcar m-am descărcat. Dacă ați ajuns până aici cu cititul, vă mulțumesc pentru răbdare și sper că nu v-ați schimbat părerea despre mine.

Sănătate, asta vă doresc din tot sufletul, vouă și celor dragi. Să fim bine, să ne fim. Doamne, că multă mizerie și nemernicie a scos la iveală pandemia asta...

Despre client service, așa cum NU ar trebui să fie

Am niște zile proaste și o stare direct proporțională, iar experiența de azi nu m-a ajutat deloc.

Acum ceva mai mult de două luni mi se pusese pata pe ramele ochelarilor pe care-i am de vreo 4 ani - pasămite începuseră să se decoloreze, evident neuniform. Am investigat la magazinul de optică de unde-i cumpărasem (Fielmann, un lanț foarte mare, deținând în prezent 605 filiale în Germania) și m-am bosumflat aflând că modelul acesta de ramă a fost scos din sortiment și singura soluție ar fi să-mi fac ochelari noi, de la zero. Cum lentilele sunt în stare foarte bună, iar dioptriilor le-a venit în sfârșit mintea la cap și nu s-au mai modificat de ani de zile, am decis că între a da o gălăgie de bani pentru o chestie pur estetică și a-ncerca să rezolv strict problema, aleg deocamdată varianta a doua. Asta mai ales fiindcă-mi plac în mod deosebit ramele actuale.

Mai mult, hai să-ncurajăm producătorii locali, am zis eu într-un puseu de ”să mai terminăm, dom'le, cu îmbuibatul marilor lanțuri de magazine” și m-am dus la un optician local din imediata vecinătate. Patroana a opinat cam lipsită de entuziasm că daaa, are o soluție, dar pentru asta ar trebui să las ochelarii la ea câteva zile, să-i trimită la un atelier unde se va reaplica stratul metalizat de la zero. 

La miopie de -6,5 nu pot să stau fără ochelari nicio oră fără să mă transform într-o cârtiță, așa că pasul următor a fost să-mi comand o pereche de ochelari pe asigurare, de la Fielmann (pentru zece euro pe an, se poate încheia o asigurare de care nu-ți dai seama cât de utilă e, până ajungi în situația de-a trebui să te lipsești de ochelarii tăi uzuali pentru o perioadă). Mai avusesem o pereche, dar o uitasem cândva în România, deci am fost la ei și am comandat alții, zicându-mi că oricum e util să am o soluție alternativă. Sunt gratuiți, cu lentile având fix aceleași dioptrii, doar că fără alte briz-brizuri gen indice de subțiere, heliomat sau strat de protecție pentru lucrul la calculator. Pentru că mi-a plăcut mult o anume ramă, am dat 35 de euro pe ea (ce mi-ar fi oferit ei din sortimentul gratuit nu mă încânta defel) și după vreo zece zile au fost gata ochelarii de rezervă. Yey, en avant spre opticianul local!

Prima dubioșenie la cucoană a fost că n-am primit niciun document care să menționeze că am lăsat ochelarii în custodia ei. Am întrebat și-a cuvântat vag ofensată că nu poate oferi așa ceva, dar nu-i nimic, a scris cu pixul pe o hârtie numele meu, adresa, numărul de telefon și a făcut o poză hârtiei, alături de care pusese ochelarii. Asta era dovada mea 🙄

Știu, știu. Ar fi trebuit s-o dau în moașă-sa încă de-atunci. Dar antemenționatul puseu de mărinimie nu mă părăsise, deci am zis că trebuie să fie serioasă, are sediu central și recenzii bune pe Internet, e de-aici din zonă, ce spanac. ”Vă sun peste câteva zile”, a zis ea.

Greu s-au scurs zilele alea. Ochelarii de rezervă își făceau treaba din punct de vedere al acuității vizuale, însă neavând strat de protecție pentru calculator, după câteva ore de lucru simțeam că-mi ard ochii în cap. Mai erau și destul de greoi, lentilele fiind groase, dar am strâns din dinți și-am zis că asta e, până mi-i primesc pe ceilalți înapoi. 

După o săptămână încă niciun semn, deci am sunat să întreb. Aaaa, mai durează, știți. Afurisenia dracului și p*** mă-sii, vorba lu' Bridget Jones. ”Vă sun eu”. Fi-ți-ar de râs...

Mai trece o săptămână, sun iar, hotărâtă să fac scandal. ”Chiar acum voiam să vă sun, au venit, puteți trece să-i luați!”. Ete ce să vezi, chiar acu' voia să mă sune, sunt impresionată de nu mai pot. M-am dus, arătau ce-i drept foarte bine, am achitat 50 de euro pentru refacerea stratului metalizat și i-am luat. Am primit și garanție de un an pentru reparație.
Hai c-am făcut o afacere bună, am conchis eu mândră de mine: pentru 85 de euro (calculând și rama celor de rezervă) am ochelari practic aproape noi. Unde mai pui c-am susținut producătorul local, pupa-m-aș pe frunte să mă pup.

Asta a fost pe 6 mai. Mândria și entuziasmul au durat până zilele trecute, când, uitându-mă în oglindă, am observat o sclipire ciudată. Am cercetat și numai că nu m-am luat cu mâinile de cap.

După cum indică săgeata, stratul metalizat a început să se șteargă - dar spre deosebire de data trecută, când decolorarea a fost progresivă și oricum mai puțin stridentă, asta deja se vede și din avion. Pare nu că se șterge, ci mai degrabă că se desprinde. Na Greto, producător local ți-a trebuit, am bombănit cu năduf, așa că am făcut programare și m-am dus azi peste ea s-o sorcovesc.

Intru, Gututentag-ul tău azișimâineșicinedracum-ofipussămăcompliccutine, explic problema. Aveam, desigur, și certificatul de garanție.

- Aaaa, dar asta a fost pe 6 mai.
Și dac-a fost pe 6 mai, ce? Erau aliniate prost planetele pentru a recondiționa rame de ochelari? 

- Trebuie să-i trimit iar la atelier și să văd ce spun cei de acolo.
Anticipasem asta, dar tot mi s-a suit sângele la cap.

- Frau, uitați care-i problema. Nu sunt deloc încântată de ideea de-a mă lipsi de ei pentru alte două săptămâni. Am garanție un an de zile pentru reparație. Fie le faceți ceva aici pe loc, fie îmi returnați banii, pentru un serviciu nesatisfăcător.
S-a uitat la mine împăiată.
- Nu pot să fac nimic aici. Și nici nu vă pot da banii înapoi, că nu e reparația mea.

Da' a cui e? Eu ție ți i-am predat. Afacerile tale cu atelierul, cu flota sau cu orice altceva nu mă interesează. N-ai decât să te socotești cu ăia.
- E responsabilitatea atelierului, nu a mea. Și oricum, asta pare mai degrabă o zgârietură. 

Splendid. Nu numai că-i spui clientului că te cam 3,14-3,14, vorba aia, pe banii pe care i-a plătit, da-l mai și acuzi. 

- Zgârietură? Cucoană, ochelarii sunt pe nasul meu de când mă trezesc și până mă duc la culcare, iar în timpul nopții stau pe noptieră. Lentila, după cum se vede, e intactă. Exact în ce fel se presupune c-aș fi putut izbuti o zgârietură ca asta?

- Nu știu, atelierul va spune.

Ăsta a fost client service-ul ei. ”Nu e responsabilitatea mea. Nu pot. Nu știu”.

- Dar dacă-i aduceți luni, o să discut cu atelierul să-i trimită înapoi cât mai repede. 

Oh, da. Foarte multă bază mi-ai demonstrat că se poate pune pe promisiunile tale. 

Evident, n-o să-i duc luni la ea și nici n-o să-i mai calc vreodată pragul. I-am dat o binemeritată recenzie de o stea pe Google și cu asta basta.
Deocamdată sunt în expectativă. Dacă ștersătura aia nu se extinde, mai aștept o vreme înainte de-a mă duce la Fielmann pentru ochelari noi. Dacă da, mă duc de îndată și cu asta basta. 

85 de euro în total, bine cheltuiți. Numai că nu.

Să ne înțelegem: știu ce presupune client service. Dacă ești serviciu de intermediere și tricoul clientului care-a comandat la tine s-a decolorat după câteva săptămâni, nu-l pui să plătească unul nou. Și nici nu-i spui că-l suspectezi de-a fi scăpat tricoul în clor.

Acestea fiind zise, am terminat cu producătorii locali. Din partea mea n-au decât să dea faliment, dacă așa înțeleg să-și trateze clienții. Lanțurile de magazine să trăiască. Nu o fi serviciu ”cu inimă și suflet” (cum are slogan cucoana asta), dar așa impersonal și pur comercial cum e, măcar e profesionist și cu respect față de client. 

Fractură de logică nemțească

Edit 24 Martie:

Au revenit asupra deciziei și au schimbat modificarea, vorba ceea. Ziua de joi va fi zi normală de lucru. Mi se pare firesc, degringolada ar fi fost prea mare și inclusiv epidemiologii au spus că n-ar face nicio diferență; în tot cazul, nu în bine.
Angela Merkel și-a cerut scuze, într-o declarație care mie mi-a reamintit că trăiesc într-o țară unde politicienilor LE PASĂ. Nu tuturor, ce-i drept; dar celor mai mulți dintre ei, le pasă. De aceea respect țara asta, de aceea mă simt în siguranță aici, în ciuda poticnelilor și stângăciilor survenite în gestionarea procesului de vaccinare.
Și inclusiv de aceea sunt încredințată că până la urmă, va fi bine.
Redau declarația în engleză, sursa fiind ABC News:

“The idea of an Easter shutdown was drawn up with the best intentions, because we must urgently manage to slow and reverse the third wave of the pandemic,” Merkel said. “However, the idea ... was a mistake — there were good reasons for it but it could not be implemented well enough in this short time.”

“This mistake is my mistake alone, because in the end I bear ultimate responsibility for everything,” she told reporters. “A mistake must be called a mistake, and above all it must be corrected — and if possible, that has to happen in time.”

“At the same time, of course I know that this whole matter triggers more uncertainty — I regret that deeply and I apologize to all citizens,” she said.

 ***

Care-o mai pricepe ceva din strategia de lockdown a Germaniei, tac-su-i Einstein. Am zis! 🤬

Așadar. După aproape 3 luni de lockdown sever, în care n-au fost deschise decât supermarket-urile, băncile și farmaciile, au început ”primele măsuri de relaxare”. S-o facem în etape, treptat, înceeeet, au decretat autoritățile. De bunele lor intenții s-a ales praful încă din prima săptămână, când prostimea a dat buzna pe străzi, în mall-uri și-n parcuri, purtând masca de cele mai multe ori după chef, adică la mișto sau deloc. Prin urmare, incidența a crescut rapid la 108 cazuri/100.000 de locuitori, așa că vorba bancului, pauza s-a terminat, capul la fund.

Cel mai mare semn de întrebare era legat de perioada Paștelui (care anul acesta va fi pe 4 aprilie, adică duminica viitoare). Măsuri severe! au zbierat autoritățile, închidem tot de joi 1 Aprilie, până marți 5 aprilie. Tot însemnând tot - inclusiv supermarketuri, brutării, mezelării, farmacii, pe scurt: absolut tot. Ele ar fi fost oricum închise în Vinerea Mare și în lunea de după Paște, care sunt sărbători legale, diferența fiind că de data asta au inclus și ziua de joi. ”Cinci zile în șir ca să spargem al treilea val”, au clămpănit ei cu demnitate. 

Alooo. Planul ăsta splendid are 2 hibe majore:

1) Știind că totul se închide încă de joi, cam cum anticipați că se vor comporta oamenii? Vor aștepta relaxați să vină ziua de sâmbătă ca să meargă la cumpărături pentru masa de Paște? Sau se vor înghesui cu disperare miercuri, supraaglomerând magazinele?

2) Că tot ziceam de sâmbătă. Aaaa, păi sâmbătă deschidem, program normal. Bă, ej nebun? Nu ziceați că trebuie cinci zile consecutive ca să punem valul la respect? La ce ne ții încuiați 2 zile, ca să ne dai drumul în a treia zi? Asta e, măcar ne-am face provizii pentru 5 zile, pâine la congelator ca să se mențină proaspătă și gata, cel puțin știm o socoteală. Așa, evident că toți se vor îmbulzi sâmbătă like there's no tomorrow. 

No, asta e măreața strategie de Paște a nemților. Suspectez că valul va fi foarte impresionat 🙄

”Lupt pentru dreptul meu de-a îmbolnăvi cât mai mulți oameni”

Nu-mi propun să scriu mult, că n-am nervii necesari. Doar să consemnez, în speranța că se va dovedi ulterior că m-am înșelat. Dar judecând după ce văd și aud în jur, cred că șansele sunt minime.

Titlul reprezintă un rezumat al miilor de reacții pe care le văd în Social Media de câteva săptămâni încoace. Foarte, foarte mulți oameni nu vor să se vaccineze, deși Europa dă semne că aproape a căzut în genunchi în fața pandemiei. Marea Britanie, Franța, Germania sunt într-o situație tot mai dramatică, se pare că din pricina apariției unei noi tulpini, mult mai contagioase, a virusului. De exemplu, crematoriile din landul Saxonia sunt practic blocate. Efectiv nu mai fac față numărului de corpuri care trebuie incinerate și nu mai au loc unde să depoziteze sicriele în așteptarea procesului de incinerare; unii montaseră un fel de containere cu instalații de răcire în curtea crematoriilor, pentru ca astfel să mai obțină spațiu).

E cumplit ceea ce spun? Este o realitate prin care trec mii, zeci de mii de familii. Oare cei care de săptămâni de zile răcnesc ”eu nu mă vaccinez” s-or gândi cum ar fi dacă s-ar ajunge la o asemenea rată de infectare în România? Vor stive de cadavre sau ce mama dracului vor? 

(Nici nemții nu sunt mai breji la faza asta, apropo. Pe o pagină de informare despre vaccinuri erau sute de comentarii cu ”eu nu sunt cobai”, de-mi venea să-mi dau pumni în cap și mai multe nu). 

Ieri, altă știre făcea buzz în Social Media. Un medic de familie a anunțat că nu va mai accepta pe lista sa pacienți care, deși nu au contraindicații în acest sens, refuză să se vaccineze. Simplu, concret, omul și-a făcut cunoscută decizia și cu asta, basta.
Văleu, nici nu vă puteți imagina ce-a ieșit. Bucăți mi ți-l făcură, și mai multe nu. Că e obligat să trateze pe toată lumea, că n-are dreptul să forțeze oamenii să se vaccineze, că vaccinul nu e testat suficient (vechea placă, da), că jurământul lui Hippocrate, că nu e etic, că DREPTURI...

M-am abținut cu greu să le spun să-și bage drepturile alea-n fund, cum aș fi avut chef să fac. În schimb, am întrebat: cine le dă dreptul ălora care refuză să se vaccineze să-i infecteze pe alți pacienți din sala de așteptare (care eventual au probleme de imunitate sau contraindicație de vaccinare) și, foarte probabil, chiar pe medic?
Ăăăgrmpggdhdshsff, stai că nu e chiar așa. Nu? Dar cum e? De ce mama dracului voi aveți dreptul de-a infecta în jur? Drepturile celor cu imunitate compromisă unde sunt? Drepturile copiilor (care nu au indicație de vaccinare) unde sunt? Drepturile celor care vor să-și reia o viață normală (ceea ce va fi posibil abia după dispariția pandemiei, fapt care depinde în mod direct de numărul celor imunizați) unde sunt? Drepturile celor care vor să-și poată relua munca unde sunt?

For the record, eu sunt de părere că doctorul ăla a procedat foarte corect. Avem un virus extrem, dar extrem de contagios, cu evoluție imprevizibilă și fără tratament. Singura cale de-a opri pandemia este vaccinul. Refuzi, deși starea sănătății nu ar fi un impediment? Du-te în pădure și tratează-te cu decoct de ciuperci, dar în sala de așteptare a unui cabinet medical nu ai ce căuta. Și oricum nu rămâne nimeni netratat, la câți doctori au declarat că nu se vaccinează (!!!).

Și dacă tot suntem la ”for the record”, iată opinia mea despre vaccin, pe care mi-o asum literă cu literă: 

- Da, mă voi vaccina de îndată ce voi avea posibilitatea (la ritmul actual, mi-ar veni rândul prin septembrie...);
- Da, sunt de părere că absolut toată lumea care nu are contraindicații ar trebui să se vaccineze;
- Vaccinul probabil nu va fi putea fi obligatoriu, în principal tot din cauza unora ca ăia de mai sus, care vor să aibă numai DREPTURI; dar eu cred că, dacă ai refuzat vaccinarea și dă virusache peste tine, ar trebui să îți plătești singur absolut toate cheltuielile care decurg din asta (concediu medical, spitalizare etc). Nici angajatorul tău, nici statul nu ar trebui să plătească; ci tu, cel care ai decis că ai DREPTUL de-a refuza unica opțiune medicală recunoscută până acum de a stopa împrăștierea virusului.

În încheiere:
“Studiile preliminare din Israel arată că prima doză a vaccinului Pfizer împotriva COVID a redus infectările cu 50% după 14 zile.”

Acestea fiind zise, îmi cer scuze pentru un text care e neobișnuit de vehement față de cum scriu eu de obicei; dar după ce-am citit știrea despre crematorii și-n condițiile în care în Germania numărul de morți e în fiecare zi unul cu patru cifre, mi-am pierdut orice fărâmă de răbdare.

Iar e lockdown, iar se răstoarnă căruța

Cu proști. Ea, căruța.

Weekend-ul a început cu vestea că de miercuri Germania intră din nou în lockdown pentru următoarele 4 săptămâni - la fel de dur ca-n martie, cu (probabil) niște derogări de Crăciun. 

Deși fac parte din categoria celor care personal nu-s afectați de asta, m-am simțit demoralizată. Nu se termină. E departe de-a se termina. Avem zeci de mii de cazuri zilnic și în fiecare seară se contabilizează sute de morți.
Sigur, asta e doar o soluție temporară. Însă ATI-ul e aproape plin și cadrele medicale trebuie să primească liber de Sărbători prin rotație, altfel se vor prăbuși fizic și psihic. Despre asta e vorba, de fapt. Să ”păcălim” virusul cât se poate și să tragem de timp până la apariția vaccinului.
Este evident că numai masca și distanțarea nu sunt suficiente, deși se dau amenzi cu strășnicie. Dar oamenii se ”descurcă” și pe aici și reușesc să fenteze regulile, rezultatul fiind... ăla care e. Și-atunci, era de așteptat să se treacă la măsuri mai dure. N-o să stea nimeni cu mâinile-n sân făcând nimic și numărându-și bolnavii și morții.
(Și da, cu toate că târgul de Crăciun a fost anulat, tot au lăsat niște căsuțe de lemn, făcându-se mereu apel la rațiune și bun-simț. Da' de unde, lumea s-a strâns ciorchine să bea vin fiert. Acum se scandalizează unii și mai au și tupeu să comenteze că ”vai, eram dornici de socializare”. Ar merita niște amenzi de să-și facă un credit pentru a le putea plăti. Dare-ar dracii-n ea de socializare, că unii atâta știu).

Pe Facebook e festival. Uuuu, Germania intră iar în lockdown, deci nu sunt atât de grozavi pe cât se credeau. Așa m-am săturat, de nu vă spun. De toți ăștia care le știu pe toate și care știu ei sigur că Germania greșește. Mă-ntreb de ce nu i-o spune cineva Angelei Merkel să-i ceară sfatul lui Pandelică Atotștiutoresei de pe strada MăBagȘiEuÎnSeamă numărul treișpce bis, localitatea Chintinicii de Sus. Că el știe și politici sanitare, și virusologie, și sociologie, de toate știe. Numa' că stă acolo cu știința colcăindu-i în cap și n-are unde s-o împrăștie, decât pe Facebook. 

Oricum, preferații mei sunt ăia care țuguie sfidător buzele ”ah, să știi că Germania e în lockdown, apropo”. Adevăru-i că eu nu aflasem asta. Noroc de ei că s-au găsit să-mi spună. 

M-am săturat de tot și toate.

Logica e sublimă, dar lipsește cu desăvârșire (sau e virusată)

După aproape 2 săptămâni de izolare, simt că mă adaptez tot mai mult situației - nu că mi-ar plăcea, dar să fim serioși, în comparație cu mulți alți oameni eu sunt o răsfățată. Lucrez cât am de lucrat, apoi ieșim la o plimbare, ne uităm la vreun film, citesc. E viața trăită normal, cu diferența că pentru moment muncesc de acasă și nu mă duc prin oraș.

În schimb, am draci. Dar mari, nu așa. 

Să tot fie vreo 5-6 zile de când una din principalele probleme ale omenirii prin Social Media este legată de Germania. 

De ce are Germania atât de puțini pacienți critici, deși se apropie de 45.000 de cazuri?

De ce are Germania atât de puțini morți?

(Logica ar spune că nu e nimic ieșit din comun să fie puțini morți de vreme ce sunt puține cazuri critice, dar să nu lăsăm logica să strice mândrețe de scenariu paranoic - unul pe care-l citesc tot mai frecvent):

Germania minte!

Germania ascunde morții!

Săriți!

Există, desigur, o sumă de explicații logice. Dar logica e plictisitoare, se știe doar.

- Germania a început achiziția de teste mult mai devreme decât celelalte țări; abia făcuse China anunțul despre epidemie (oricum, foarte întârziat), că Germania și dăduse drumul la teste și instituiri de carantină;

- se testează foarte mult; conform unei știri apărute astăzi, Germania face în prezent 500.000 de teste pe săptămână (sursa) și-n privința asta au luat-o tare de la început. Încă din ianuarie, când abia începeau să apară primele știri alarmante în Europa, institutul Robert Koch raporta deja 100.000 de teste săptămânal.

- dacă un pacient e confirmat, îi testează pe toți cei din jurul acestuia - familie, colegi, anturaj, chiar dacă sunt asimptomatici (și se confirmă cazuri, dar nu grave; însă care se iau în evidență, deci iată încă niște cazuri de care altfel nu s-ar fi știut și care acum apar in statistică, deși oamenii se simt bine);

- sunt mult mai puține cazuri în care tinerii locuiesc cu bătrânii;

- au izolat bine pe cei în vârstă și pacienții vulnerabili (cei cu boli cronice, oncologici etc);

- evident, numărul mare de paturi ATI, despre care s-a tot discutat.

Simplul fapt că aici sunt testați și bolnavii asimptomatici și ”contabilizați” ca atare explică perfect numărul mare de cazuri și numărul mic de pacienți în stare critică și de decese. Dar deh, n-ar fi păcat să strici scenariul ăla de ”ninonino” cu ascunsul morților?

Nu știe nimeni ce va fi. Nici experții autentici în virusologie și epidemiologie, nici ”experții” de Facebook, nimeni. Poate va fi și aici mai rău. Nu știe nimeni. Se pare că nici măcar Nostradamus nu știa, că au căutat cică unii prin catrene și n-au găsit nicio scriere care să poată fi interpretată ca făcând referire la asta 🙄

Nesiguranța naște monștri, s-ar putea parafraza o cunoscută zicală. Personal, mă deranjează că dacă un stat a fost cu un pas în față, e acuzat că minte. Probabil e mai ușor de acceptat că minte și că ”ascunde morți”, decât să recunoaștem că a dat dovadă de mai multă prevedere. Fără ca asta să însemne că e un sistem perfect, dar cine mai are timp de asemenea subtilități...?

Poveștile ar trebui să rămână povești

Una și cu una fac două, spune o vorbă veche la care achiesez. Eu sunt și am fost dintotdeauna o tradiționalistă - și probabil așa am să și mor. Nu-mi plac remix-urile, nu-mi plac ”adaptările moderne”, iar părerea mea despre compozițiile moderne o cunoașteți, că am bombănit de mai multe ori pe temă. 

Și de altfel, cum bine-a zis Mihăilescu-Brăila într-o nemuritoare scenetă, ”clasicii tot clasici rămân, dă-i naibii!” 😃

Așa stând lucrurile, mare mi-a fost dezamăgirea vineri seara. Aveam bilet luat din iunie - de jumătate de an, deci! - la baletul ”Spărgătorul de Nuci”, de Tchaikovsky, la Opera de Stat din Hamburg. Este cu siguranță cea mai frumoasă poveste de Crăciun și, indiferent de vârstă, regăsești aceeași puritate și bucurie. Nu pot să vă descriu cu câtă emoție îl așteptasem.

Numai că... după cum aveam să descopăr abia la fața locului, nu era baletul original, ci ”o adaptare modernă”. Siderată, am citit în program că-n versiunea pe care urma să o vedem ”Clara conștientizează dureros despărțirea de copilărie”. 😲 Alo!!! ”Spărgătorul de nuci” taman despre asta este - despre candoarea copilăriei. Despre împărăția dulciurilor și dansul fulgilor de nea, despre speranță, despre decoruri elaborate și pline de strălucire și culoare, despre pomul împodobit și despre magia nopții de Crăciun, care îl transformă pe spărgătorul de nuci într-un prinț. Un basm clasic, asta e - sau asta ar fi trebuit să fie și asta așteptam să văd. Și am sentimentul că nu am fost singura care și-a luat țeapă; din public făceau parte mulți copii a căror vârstă o estimam între 8 și 10 ani. 

Cu siguranță copiii ăia nu fuseseră aduși să vadă un balet anost, cu decor minimalist - nici măcar brad împodobit nu exista, deși toată acțiunea se petrece în noaptea de Crăciun - și din care lipseau cam toate elementele care dau farmec poveștii. Da, muzica lui Tchaikovsky era acolo, dar nu numai pentru muzică venisem, ci pentru una dintre cele mai frumoase povești de Crăciun din toate timpurile. De care n-am avut parte, întrucât coregraful a hotărât să-și impună propriul concept și taman cu minunăția asta de balet și-a găsit s-o facă. 

Am plecat la pauza dintre acte, boscorodind lugubru. Chiar n-aveam de gând să asist la despărțirea eroinei de copilărie, mi-e prea destul cât știu despre asta din experiență personală. Părăsind sala, am remarcat niște copii care păreau cam derutați. Cred și eu... nu era nici pe departe povestea la care, cel mai probabil, se așteptau. 

Mno, asta e. Am baletul cel veritabil, în versiune HD. O să mă uit zilele astea, deși l-am mai văzut - dar magia este, cu siguranță, tot acolo și așteaptă doar să fie invocată 🙂

Și crezusem că nazismul a murit

Că a fost îngropat în munții de cenușă pe care i-a lăsat în urmă.

Dar mă înșelasem.

Două demisii în interval de 48 de ore, ambele pe motiv de discriminare și rasism. N-a fost un gest spontan, ci survenit după câteva luni de ”amabilități”.

”Când am ieșit din atelierul unde se ungeau mecanismele cu ulei, arătam cam la fel ca tine, numai că eu m-am spălat după aia, haha!”. Replica unei nemțoaice către un coleg de culoare din Paris, aflat la noi în delegație. 

Omul s-a blocat, pur și simplu.

”Tunurile” erau însă pe colega franțuzoaică și pe elvețiancă.

”Oh, nu-ți face griji, germana ta e ok, deși uneori când te-aud vorbind la telefon mă-ntreb cum de te înțeleg oamenii ăia!”.

”Nu mai vorbiți între voi în franceză, sunteți în Germania, aici se vorbește limba germană! Desigur, noi vă vrem binele, vrem doar să exersați!”.

Și multe, multe altele de același fel, fine precum glaspapirul.

Altfel, atmosfera e minunată la serviciu, cum altfel? 🙄 Nu există dovezi clare de natură să probeze rasismul, totul se ascunde sub umbrela ”ah, dar a fost o glumă, scuze, nu mi-am dat seama că te deranjează!”. Șicane, apropouri la naționalitatea străină și alte asemenea.

Când prima colegă și-a anunțat decizia... ”Serios?? De fapt eram sigură că una dintre voi o să renunțe, doar că nu știam exact care”.
Poftim, au renunțat amândouă. Sper că individa e mulțumită.

Eu am scăpat până acum, dar în urma acestor două demisii, rămân singura non-nativă din departament. N-am idee cum va fi de-acum încolo, dar un lucru e sigur: vremurile când îmi distrugeam nervii din cauza unor nesimțite de la serviciu au apus. Definitiv, sper. 

Și, fapt deloc surprinzător, colegele care-au fost aduse la exasperare până au ales să plece sunt niște fete minunate, profesioniste, harnice, bune la suflet și cu umor. Dar nu s-au născut în Germania, deci toate însușirile lor nu au avut nicio relevanță.

Ele pleacă.

Cele care le-au șicanat și le-au hărțuit rămân. 

Mulți oameni de nimic pe lumea asta. 

Automatul furăcios din Gara Centrală

Buah, hai că azi m-am enervat.

Mă duc eu la gară să-mi fac abonament lunar pe metroul ușor (abonament de asemenea valabil și pe autobuz și pe metroul subteran). Stăm la o coadă oarecum intimidantă la centrul de profil, în sfârșit ne vine rândul, povestim cetățeanului de la ghișeu păsul nostru. Să vedeți, vă trebuie poză. Ne gândiserăm la asta și aveam una pe stick, dar nu e bună, trebuie în format fizic. Duceți-vă la magazinul X, au imprimantă de fotografii, alegeți cel mai mic format de-acolo și reveniți.

Ok, hai la magazinul cu pricina (în incinta gării). Stick-ul nostru nu e citit de calculatorul de-acolo (am mai avut o dată situația asta cu el și se pare că, fiind de 64 GB, apar ceva probleme când e introdus într-un computer pus la dispoziția publicului), jupânul instalează un App solicitat de sistem, salvăm poza, hai s-o printăm. Cel mai mic format disponibil e 10 x 15. Dubios, zic. E prea mare, cum poate fi folosită la o legitimație de transport? Dar a grăit cetățeanul că ”cel mai mic format”, poate au vreun scanner acolo și-o micșorează. O ști el ce spune, am conchis noi, într-un acces de optimism deșănțat.

Ne întoarcem triumfători cu poza, cetățeanul se uită împăiat: ”ah, păi e cam mare”. Da, la asta ne gândeam și noi, dar ați zis cel mai mic format. ”Știu c-am zis, dar e mare”.

Bravo, Pătrățel, ce perspicace ești tu 😏 Tot în incinta gării se găsea o cabină de-aia individuală de făcut poze de pașaport sau buletin. Eu mormăi ceva că nu-s machiată și arăt ca un spanac fiert (umblaserăm și cu alte treburi, eram obosiți și nu mâncaserăm de dimineață), jupânul mă poftește să-mi bag mințile-n cap că doar ”cine crezi că se uită la legitimația aia” - cum cine, controlorii! - pătrund în cabină, poza costă 6 euro și se achită la final. Mă las pozată și introducem o bancnotă de 5, dar moneda de 1 euro care mai trebuia nu se lasă băgată neam în fanta corespunzătoare. Omul încearcă de mai multe ori, între timp mai apar doi tineri care voiau să-și facă fotografii în exact același scop ca și mine, se uită și ei pe acolo. Or fi mai multe fante de introdus monede? Nu, hotărât lucru - e numai una, dar moneda nu e acceptată nici cu slujbe.

Ne uităm după un număr de telefon la care se poate suna în caz de deranjamente. Nimic. Culmea era că n-aveai nici posibilitatea să anulezi totul și să primești înapoi banii pe care-i dăduseși deja.

Și-atunci ne-am asumat situația, care - credem noi - nu era deloc o întâmplare și am introdus încă o bancnotă de 5 euro, pe care aparatul a ”supt-o” prompt.

Un afiș mare și lăbărțat ne informa că automatul nu dă rest. Frumos, mulțumim de avertisment, dar nu mai aveai loc să pui și-un număr pentru inevitabilele, aș zice, deranjamente?

Așa stând lucrurile, am concluzionat că manțocăria asta nu e deloc întâmplătoare.

- cabina e poziționată chiar vis-à-vis de centrul de emitere abonamente (ergo are ”vad” bun, nu toată lumea știe să vină pregătită cu poze tip pașaport);

- prețul e suspect - ca să achiți 6 euro, e musai să introduci cel puțin o monedă (și cum lumea nu prea umblă cu monede în portofel, majoritatea va pune mai întâi o bancnotă de cinci);

- nu se putea plăti pe card; 

- moneda aia chiar NU a putut fi introdusă în fantă (dacă aș fi fost singură, probabil aș fi concluzionat că sunt tâmpită din punct de vedere tehnic, da-n jupân am încredere); 

- niciun număr disponibil pentru a anunța problema;

- nu puteai storna operațiunea ca să-ți primești banii înapoi;

- aparatul nu dădea rest. 

Să le fie-n ciorbă cei 4 euro pe care mi i-au furat. 

PS: exact cum anticipasem, arăt ca naiba pe schiuri în poza aia. Da' acu' am legitimație, na.

Salată de weekend (XIV)

Nici nu mai țin minte de când n-am mai făcut o salată (și nici nu am chef să verific am verificat totuși, din iunie), dar asta de azi e destul de acră. Cred c-am scăpat prea multă lămâie în castron sau așa ceva...

1) M-am pricopsit cu niște daraveri stomatologice de-am ieșit cam pe două cărări din cabinet și vreo câteva zile am fost destul de întoarsă pe dos. Urmează niște proceduri medicale laborioase, de durată și, mai ales, costisitoare și neacoperite de asigurarea medicală. Când le voi fi terminat, se va numi că-s o femeie valoroasă 🙄 În aceeași notă, parcă văd că voi demara un alt serial pe blog, despre care încă nu știu cum se va numi, dar sigur va include pe undeva cuvântul Guantanamo :))))

2) Vă povesteam că mașina a fost în service, în urma unui incident provocat de-o colegă de-a mea destul de căscată. După ce-am luat-o, am constatat că dă niște erori cam supărătoare. Am dus-o din nou. După cum mi s-a explicat, ”camera video din față era murdară și de aici erorile”. Ce vorbești, Franz? Pricep, mă vezi că-s femeie, dar mi-ai văzut și pene pe spate sau ce? Nu tocmai surprinzător, mașina dă aceleași erori în continuare. Urmează un nou drum la service. Cred că-i scalpez pe-ăia cu lama. 

3) Am făcut o mișcare greșită (probabil) și mă doare spatele în zona lombară de-a fost problematic inclusiv condusul mașinii. Îmbătrânesc, aia e. 

4) Nu mai rețin dacă am menționat asta, dar Musiu Șarl și-a dat demisia. 15 decembrie va fi ultima sa zi în firmă. O treime din hotărâre - și asta am aflat-o chiar de la el, deși n-a spus-o în atât de multe cuvinte - a reprezentat-o Măturătorul. Știam demult că i-a făcut viața imposibilă, cu tot felul de cerințe care nu erau realiste, cu ”nu vreau să aud de probleme, vreau soluții”, cu lipsa de cunoștințe de logistică (de aici și pretențiile absurde) și cu multe altele asemănătoare, până când Musiu Șarl o fi concluzionat că nu l-a câștigat nimeni la belciuge. Cea mai tristă ironie este că, la numai câteva săptămâni după ce-și dăduse demisia, a făcut și Măturătorul același lucru. Dacă Musiu Șarl ar fi știut că se va întâmpla asta, sunt șanse să fi rămas. 

Îmi pare foarte rău, nedescris de rău că pleacă. Nu mai e șeful meu din februarie, dar ne mai intersectam în anumite probleme, era mereu agreabil să interacționez cu el. Azi am stat puțin de vorbă și aproape că nu-l puteam privi în ochi. Cred că pe 15 decembrie cu-atât mai mult n-o să mă pot uita la el.

Să te ia naiba, Măturătorule (apropo, azi a oferit un mic bufet de rămas-bun și nu s-a dus aproape nimeni. Ce să zic, nu mă surprinde absolut deloc). Vorba nemților, duce-te-ai unde crește piperul (asta cred că e echivalentul pentru ”la dracu-n praznic”). 

5) Vreți să vă împărtășesc cum arată weekend-urile mele în perioada imediat următoare? Sâmbăta trecută am lucrat. Duminica asta lucrez (se fac niște update-uri majore în sistem și trebuie să mă duc pentru a rula niște teste). Sâmbăta viitoare lucrez. Duminica următoare, pe 12 noiembrie, iar update-uri și deci, iar teste. Sâmbăta următoare, pe 18, lucrez. 

Altfel, toate bune și sublime, ce pot să mai zic =))))

Experiența neplăcută a achiziționării unui obiect de lux

Mă gândesc de câteva săptămâni bune la postarea asta și, tot de-atunci, am acumulat atâta energie negativă, încât se poate spune că am nevoie de o dezintoxicare. Practic, de câte ori mă gândeam la asta, mă enervam (ceea ce e-n continuare valabil, de fapt). 

Va fi o postare lungă - însă, după cum se va vedea, pe măsura nervilor mei ciuruiți.

Luna trecută, eu și dumnealui jupânul am aniversat zece ani de când am devenit cetățeni respectabili, întemeind celula de bază a societății 😃 Mă gândeam de multă vreme ce i-aș putea dărui și, după ce am eliminat pe rând mai multe variante care fie îmi depășeau bugetul, fie erau prea fanteziste, m-am oprit la un obiect extravagant, ce-i drept, dar care - pentru ”borna” de zece ani - mi s-a părut potrivit. Respectiv, un accesoriu de scris Montblanc, în ideea unei celebrări a semnăturii pe care, cu negrăită înțelepciune de altfel, a efectuat-o pe 19 august 2007 în registrul de stare civilă.

Stilou sau pix? Gândindu-mă și răzgândindu-mă, m-am hotărât pentru pix. E ceva mai accesibil din punct de vedere material decât stiloul, e mai practic și, de asemenea, mai puțin pretențios. Chiar și așa însă, reprezintă o investiție. Nu vreau să dau cifre, dar... având în vedere marca despre care vorbim și faptul că, trăgând linie, e doar un pix (chiar dacă scrie foarte frumos și este, în sine, un obiect superb), credeți-mă că prețul e... suficient de mare încât să te îndreptățească, din postura de cumpărător, la anumite pretenții (altele în afară de cele care țin de calitatea obiectului în sine, care sunt de la sine înțelese).

În ziua în care-am pornit de-acasă cu intenția de a-l cumpăra, eram într-o dispoziție sărbătorească. Sincer, nu mai cumpărasem niciodată ceva atât de exclusivist și mă gândeam că însăși achiziția în sine ar trebui să fie o experiență deosebită.

A fost. Dar nu în sensul în care-mi pictografiasem eu în minte.

Vânzătoarea, blazată de parcă vindea pixuri Bic, nu avea o ofertă prea bogată la dispoziție (se vindeau accesorii aparținând mai multor mărci, nu doar Montblanc), dar în ciuda acestui fapt am găsit un pix de care m-am îndrăgostit imediat. Foarte elegant - negru, cu trei inele placate cu aur, exact cum îmi dorisem. Îl țin în mână lăsându-mi răgaz de a-i simți linia perfectă, îl testez, scrie minunat. Sunt atât de bucuroasă, că aș striga în gura mare. Facem factura, primesc certificatul de garanție, mai aștept doar să mi-l ambaleze.

Și aștept.

- Errrm, să vedeți, nu am cutie să vă dau la el.

Zâmbesc ca de-o glumă bună. Tocmai am cumpărat un obiect care respectă toate regulile exclusivismului. Cum să nu primesc o cutie cu logo-ul Montblanc? Doar n-o să zvârl pixul la întâmplare în poșetă, cum procedez cu antemenționatele Bic-uri (pe care, invariabil, sfârșesc prin a le pierde. Unde se duc Bic-urile când se duc?).

- Vă spun, chiar nu am. Am comandat un stoc nou de cutii, dar încă nu au sosit.

Continuu să zâmbesc, dar ceva mai subțire. ”Vă rog să găsiți, totuși, vă dați seama că nu-l pot lua așa”.

- Nuuuu, sigur că nu, mai caut.

A căutat până am început să transpir în magazinul mic și insuficient ventilat: pe rafturi, prin sertare, prin tot felul de lăzi, în depozit. Nu are și nu are. Într-un final, găsește în vitrină o cutie, în care ambalează tacticoasă pixul.

- Să vi-l împachetez ca un cadou?

Am consimțit și-am plecat cam dezumflată. Eram mulțumită de ceea ce cumpărasem, dar în ansamblu nu decursese așa cum îmi imaginasem eu că se întâmplă când achiziționezi ceva atât de aparte.

Acasă, vrând să regăsesc starea de grație pe care-o avusesem când l-am testat, îl despachetez. Las' că mă descurc să-l ambalez și singură înainte să-l dăruiesc, acum vreau să-l văd, să-mi bucur ochii, să anticipez reacția jupânului când îl va primi. Și bine-am făcut, pentru că, spre stupefacția mea, am descoperit că pernuța cutiei era murdară. Mai precis, avea o pată de pastă (nu de la pixul meu, nuanța era diferită) exact în fanta din mijloc, în care stă obiectul.

Mi s-a suit sângele la cap. Era prea târziu să mă-ntorc în ziua aceea la magazin (fiind într-o sâmbătă, era program scurt), dar am revenit luni după amiază la ora 16, când m-am întors de la serviciu. Programul era până la ora 18, deci socoteam că sunt în grafic.

Socoteam prost. Adică teoretic mai erau două ore, practic însă magazinul era închis. Dezamăgită și simțindu-mă cumva trasă pe sfoară, m-am întors acasă.

Am revenit a doua zi, la aceeași oră. Tot închis.

A treia zi. Tot închis. De data asta însă, pe ușă fusese lipit un anunț scrijelit în grabă pe-un petic de hârtie: ”Din cauza unor probleme de sănătate, astăzi nu se lucrează”.

A patra zi, același anunț (practic, ”astăzi” s-a prelungit).

A cincea zi, la fel.

Clocoteam de frustrare. Am întrebat la magazinul alăturat, poate știe cineva ceva despre vânzătoare. Nu, nu știau nimic, dar mi-au spus că deseori vine mai târziu decât ar trebui și pleacă mai devreme. Mda, ce să spun, foarte încurajatoare perspective...

M-am dus și sâmbătă, numai pentru a regăsi același anunț care parcă-mi rânjea sfidător. 

Săptămâna următoare n-am putut ajunge, lucrând în schimbul doi. Sâmbătă însă, așadar la exact două săptămâni de când îl cumpărasem, m-am dus iar. Programul era de la ora 10, dar un anunț lipit pe ușă aducea la cunoștință că ”astăzi se lucrează de la ora 12”.

Mestecând mătrăgună, mi-am mai făcut de lucru două ore. Revenind, practic m-am năpustit în magazin ca taurul în arenă când am văzut - în fine!  - ușa deschisă.

Recit problema dintr-o suflare, scot cutia, îi arăt, prezint și factura. Cu o mutră foarte acră, începe - ați ghicit! - să caute altă cutie.

Pe care, hai că și asta ați ghicit, nu o găsește. ”Nu am, îmi pare rău”.

- Și mie-mi pare rău, replic abia stăpânindu-mă, dar nu pot dărui un accesoriu de lux, în valoare de ”X” Euro, într-o cutie murdară. 

Se uită la mine tâmp.

- Păi și atunci cum facem?

De la mine aștepta soluții, ce drăguț. Între timp, în magazin intraseră câțiva potențiali clienți care se uitau la una-alta și, inevitabil, auzeau discuția.

- Vă spun eu cum facem: fie-mi dați o cutie curată, fie renunț la pix și-mi restituiți suma achitată, întrucât nu s-a depășit termenul legal de 30 de zile de la achiziție.

Mă privește și mai acru, dacă așa ceva mai era posibil și-ncepe să caute iar. Îmi prezintă o cutie ”Pelikan”. Alo, cucoană!

- Eu am cumpărat un pix Montblanc, vă rog să-mi dați o cutie aparținând acestei mărci.
Ridică din umeri și strânge buzele pungă.

- Nu am. Îmi pare rău. Și nici nu vă pot restitui suma, nu am atâția bani disponibili. 

Respir adânc.

- Uitați care-i problema: eu nu plec astăzi din acest magazin fără cutie curată sau fără bani. V-am căutat degeaba zile-n șir, nu am nicio garanție că vă mai găsesc. Așa stând lucrurile, nu-mi lăsați altă variantă decât să anunț Poliția și Protecția Consumatorului. 

(Habar n-am dacă Poliția era o soluție în cazul meu, dar aș fi amenințat-o și cu Inchiziția, dacă aș fi crezut că ajută la ceva). 

Ceilalți din magazin ascultau cu interes. Dându-și seama și ea de asta, se pune iar pe căutat. Găsește pe undeva o cutie uriașă (nu glumesc: era uriașă, cred că ambalai în ea fără probleme un serviciu de cafea). ”Îmi pare rău, nu se potrivește cu ceea ce am cumpărat eu și, dacă vă uitați, și asta este murdară. Vă rog să-mi dați o cutie cu dimensiuni potrivite și, mai ales, curată”. 

N-o mai lungesc. A găsit, în final, o cutie adecvată, pe care am inspectat-o milimetric. Era curată și venea și cu un etui original. Nu era perfectă, dar constituia, dată fiind situația, cel mai bun rezultat pe care l-aș fi putut obține. 

Documentându-mă ulterior, am aflat că pixurile Montblanc vin ambalate fiecare în parte, în cutia proprie - așadar, varianta ”nu am cutii, am comandat dar nu au sosit” nu este decât o minciună. În retrospect, răsuflu ușurată că nu m-am gândit să personalizez pixul (serviciu oferit gratuit). Mă mai trezeam cu vreo monogramă gen ”Gogu de la cazane”...

Weekend-ul acesta voi trimite un E-mail la Montblanc, al căror sediu central este în Hamburg. Am bănuiala că vor fi foarte interesați să știe cam în ce fel sunt reprezentați într-unul dintre puținele magazine din Germania unde-și desfac produsele.

Părinți certați cu bunul-simț

Apropo de articolul ăsta (sau mai bine-zis, apropo de comentariile de acolo).

Sâmbătă am fost la cumpărături - mă rog, e mai degrabă un fel de-a spune, pentru că m-am întors acasă cu un tricou și niște șosete, deși aveam de gând să-mi iau ceva încălțăminte sport. M-am dus la unicul mall din târg (v-am mai zis că m-am plictisit de orașul ăsta, care e prea mic și are prea puține magazine? Dacă nu v-am zis, vă repet 😃) și-am intrat într-un magazin de profil, hotărâtă să am răbdare. 

Răbdare am avut vreo jumătate de oră, cel mult. Interval în care mai aveam nițel și cred că făceam implozie și urticarie.
Motivul? O fetiță de vreo 3 ani, însoțită - aspect important - de ambii părinți. Copila se plictisea, părinții nu erau acolo pentru ea, ci probau ei înșiși încălțăminte (mai mult muierea, de fapt). Fetița, logic, nu avea stare, deci alerga de colo-colo prin magazin, lua tot felul de papuci de pe rafturi, la înălțimea la care putea ajunge și dădea să fugă cu ei. Părinții săreau s-o prindă și să-i smulgă papucul din mână, moment în care, evident, urlete. Treaba s-a repetat de vreo trei ori, apoi tatăl o ținea în brațe și ea urla întinzând mâna spre rafturi. Maică-sa proba nestingherită, repetând din când în când ”terminăm curând, dragă”. Chestiune care n-o consola deloc pe-aia mică. 

Probabil îi era și cald, e un magazin mic și era destul de aglomerat. Sigur îi era și sete, la cât de uscat era aerul în interior, dar nu am văzut să-i fi dat să bea ceva. Și oricum, copilul trebuia scos din spațiul ăla supraîncălzit, în mall aveau tot felul de accesorii pentru copii, mașinuțe în care să se dea, căluți de pluș care merg - nu știu exact ce principiu tehnic au la bază, dar mereu văd copii călărindu-i plini de entuziasm :)). Oricum, inconștienții ăia de părinți nici măcar n-au scos copila de acolo, ce să mai vorbim s-o ducă la vreo jucărie. Și ea urla și nervii mei se întindeaaaauuuu.... 

Am plecat într-un final, fără să cumpăr nimic. Nu mai rezistam nervos la zbieretele disperate ale fetiței. Dar pe lângă asta, nici n-am găsit ceva care să-mi placă (încălțăminte sport ușoară, comodă, în care să nu-mi ia foc picioarele și care să aibă o culoare ceva mai răbdătoare decât alb sau roz :)) Ah, și care să nu aibă pietricele și paiete 🙈

Nu pricep nesimțirea asta, oameni buni. Pe cuvântul meu că n-o pricep. Ok, e copil, înțeleg, n-ai cu cine să-l lași - înțeleg și asta - dar maică-sa trebuia musai asistată de soț când proba sandale? Nu putea să iasă el cu copilul? Lumea din magazin ce vină avea să suporte minute în șir de zbierete? Fetița ce vină avea să alerge de colo-colo, dezorientată și agitată, în spațiul strâmt și înăbușitor?