Gând pentru ei

Am deschis editorul de text ca să scriu altceva, dar mi-am dat seama că n-am starea necesară.

Mă tot gândesc la ei toți. N-am cunoscut pe niciunul, cu excepția Teodorei, dar.... nu-mi pot lua gândul de la ei.  Sper că s-au regăsit în primăvara eternă. 

Nu cunoșteam formația ”Goodbye to Gravity”, nu ascult rock (cel mult balade Metallica, spun asta ca să vă dați seama cam la ce nivel mă aflu), dar... aspectul e irelevant. E vorba doar de ei. Tot stau și-i privesc... Le râdeau ochii. Erau tineri, erau plini de vise, erau buni.  Aveau atât de mult de dăruit ăstei lumi. 

N-a fost să fie. 

N-am energie să scriu despre corupție, despre nemernicia unora, despre ce trebuia să se facă și nu s-a făcut, despre câți tineri din colajul de mai sus ar fi putut fi salvați, despre câte chipuri poate nu s-ar fi regăsit în acest tragic portret de grup, dacă...  De altfel, mi se pare un demers futil. Nu e ca și cum nu s-ar ști de ce au murit. 

Lumea știe. Și degeaba știe. Totul a rămas la fel ca-n noaptea aia cumplită.

Am doar un gând pentru ei, cei care au pierit în flăcări, deși ar fi putut să trăiască. Dacă, dacă, dacă...

Fie-le somnul liniștit, că de năprasnic sfârșit au avut parte.

Poveste din Elveția (+ o mică ghicitoare)

Excursia în Elveția nu fusese în planul concediului de anul acesta, dar pentru că avem niște prieteni care locuiesc la 100 de kilometri de Zürich și care ne-au invitat pe la ei, iată o nouă destinație din 2018.

”Nouă” e de fapt oarecum impropriu spus.... amândoi mai fuseserăm în Elveția (deși pentru mine a fost prima dată când am văzut-o în alt anotimp decât iarna). Cât despre Davos, exclusivista stațiune asociată pentru totdeauna cu Thomas Mann ca urmare a monumentalului său roman ”Muntele Vrăjit”, era a patra vizită pentru mine și a cincea pentru jupânul. Acolo ne-am petrecut de altfel primul Revelion împreună și de aceea va avea mereu o semnificație aparte pentru noi.

Faptul că mai fuseserăm acolo nu a știrbit însă câtuși de puțin din farmec și din senzațiile pe care le-am experimentat. Elveția este, cu adevărat, un ținut binecuvântat de Dumnezeu și aș recomanda oricui o vacanță acolo - de preferat la munte, pentru că doar acolo percepi cu adevărat frumusețea ei și respiri aerul acela care, vă rog să mă credeți, are efectul unui adevărat balsam pentru plămâni. 

Peisajele din Alpii Elvețieni sunt o încântare pentru ochi și suflet. Privești în jur și nu-ți vine a crede că există asemenea frumusețe. Uitate sunt toate sursele zilnice de nervi, toate motivele dătătoare de dureri de cap, tot stresul cotidian. Este, de fapt, ca un fel de spa al sufletului și minții. 

 

Ne-am rezervat o zi întreagă pentru Davos și a fost foarte bine așa. Ne-am plimbat prin toată stațiunea în timp ce mâncam ciocolată (Ragusa te bagă în păcat, vă spun), ne-am adus aminte de primul nostru Revelion, am revăzut locurile unde mai fuseserăm împreună - inclusiv biserica Marienkirche, care acum mi s-a părut, în mod curios, mult mai mică - și am respirat adânc. Mai că mi se părea că plămânii mei dau banchet și mai multe nu :)))

Ca o curiozitate - iată cum înțeleg elvețienii să marcheze un minuscul, cum se vede, șantier stradal: 

Am urcat cu funicularul până la platforma unde, până la jumătatea secolului trecut, se afla un sanatoriu TBC, destinat bolnavilor cu dare de mână și celebru în Europa, care l-a inspirat pe Thomas Mann pentru romanul despre care scriam mai sus. 

Am citit acum câțiva ani cartea (pe care o mai începusem de două ori, dar abia la a treia încercare am dus-o până la capăt) și a fost mai mult decât impresionant să văd locația de la care a început totul. 

Din ce-am înțeles, s-a încercat pe cât posibil să nu se intervină asupra arhitecturii exterioare, pentru a se păstra cât mai mult din aspectul autentic al sanatoriului. La vremea respectivă nu se descoperise niciun tratament medicamentos, așa încât bolnavii - cei suficient de bogați încât să-și permită o ședere cu pensiune completă timp de luni, în multe cazuri de ani de zile - erau tratați exclusiv prin ”cure de aer”. Și asta, indiferent de anotimp. Iarna, bunăoară, petreceau ore în șir pe balcon, în șezlong, înfășurați în pături lucrate din păr de cămilă (pe care le procurau ”din sat”, adică din Davos). În fapt, ceea ce făceau aceste cure de aer era să grăbească evoluția bolii - și ori te vindecai, ori... nu. 

În 1953, descoperirea streptomicinei a permis tratarea mult mai rapidă - și mai eficientă - a tuberculozei, așa că-n anul respectiv sanatoriul a fost transformat în hotel, ceea ce este și astăzi. 

Am petrecut ceva timp acolo, am băut și un excelent ceai cu rom la o terasă ”with a view”, cum se spune mai nou. 

Cândva, ne-am spus noi în timp ce contemplam priveliștea, vom petrece un sejur de câteva zile la acest hotel. Vom sta în șezlong, pe balcon.  Și vom reciti ”Muntele Vrăjit” 🙂

La coborâre am renunțat la funicular și am luat-o pe jos. Drumul nu e lung și l-am parcurs evocând momente și personaje din roman. A fost cu atât mai drăguț să vedem un marcaj pe cărare.... 

”Drumul Thomas Mann”

Adevărul este că, în Elveția, aproape fiecare loc constituie un spectacol în sine. Oriunde te uiți, e ceva de admirat. Sau de savurat, spun asta gândindu-mă cu nețărmurit respect la ciocolată. 

(Credeați că vă arăt poze cu ciocolata? Doar nu v-ați imaginat că a supraviețuit vreuna din august până azi.... serios acuma). 

La întoarcerea acasă am trecut și prin Zürich, preț de o plimbare și o cafea însoțită de o prăjitură de ciocolată. Drăguț oraș, dar Berna mi-a plăcut parcă mai mult în urmă cu 13 ani, când l-am vizitat. Apropo de nimic, am descoperit cea mai interesantă toaletă publică pe care am văzut-o până acum:

Poate credeți că am luat-o razna, de-am ajuns să v-arăt toalete... dar stați să vă explic cum funcționa asta. Colacul negru îl lăsai manual, îți făceai treaba și apoi apăsai unul din butoanele de pe perete, pentru a se trage apa. Simultan, colacul era dezinfectat (printr-un dispozitiv care-n imagine nu se vede, find chiar în spatele lui), după care se ridica la loc, iar din micul robinet tubular de pe perete curgea apă. Săpunul venea prin acționarea unui alt buton, după cum se vede erau destule... Despre hârtie igienică nici nu e cazul să mai menționez, evident că era nelipsită.

Și toaleta era curată. Neverosimil de curată. Mirosea a curat, ca să mă-nțelegeți. Pentru mine, asta a fost încă o dovadă a respectului oamenilor față de locuri, în general. 

Nu puteam încheia postarea fără să v-o arăt pe yours truly, cocoțată pe unde-a nimerit și ea prin Zürich. 

În încheiere, vă las cu un răspuns: 14. Care credeți că e întrebarea? 😃

Ceva ce mă îngrijorează (Blog Challenge 25)

Mai să-mi șterg din nou lentilele ochelarilor, când m-am uitat la data celei mai recente postări din leapșa-foileton: ultima temă rezolvată a fost în februarie. Ziceam că văd aburit, vorba ceea.... însă nu, chiar a trecut mai bine de jumătate de an de când am lăsat-o în paragină. Cred însă că asta a fost și ca urmare a faptului că următorul subiect nu mă încântă prea mult și probabil din cauza asta l-am tot amânat. 

Așadar.... tema nr. 25 îmi cere să scriu despre ceea ce mă îngrijorează în prezent. Păiiii, cum să vă zic eu vouă... sunt genul ”probleme n-am, dar griji îmi fac”, iar în dicționar, la cuvântul paranoia, se află poza mea (n-o căutați, că nu-s fotogenică). Altfel spus, mie mi-e cam tot timpul teamă de câte ceva, chiar dacă de cele mai multe ori realizez eu însămi că sunt pe câmpii. 

După cum știți, uneori bombănesc pe aici de una sau de alta de la serviciu - de clienți certați fatal cu logica, de Aristița Orbulgăinescovici, de colega ei Eufrosina Habarnamescu, de bibilici aiurite și pițigoi abulici... dar pe de altă parte, îmi place serviciul actual și-mi place și răspunderea pe care o am (asta când nu-mi ies peri albi din antemenționatul motiv, ceea ce e aaaltă discuție). Și, când n-am de lucru - ba și când am, dacă e să fiu sinceră - mă tot gândesc și mă frământ dacă o să mai găsesc un post asemănător când o veni vremea să plec de aici. 

Mă apucă pandaliile numai la gândul că va trebui să ”confirm” din nou, să demonstrez cutare și cutare. Poate că mă răsfăț, dar gândul ăsta mă cam bagă-n sperieți. Lucrez de aproape opt ani în firma asta, lumea știe bine cum sunt și ce pot, am primit multe dovezi de încredere și recunoaștere deopotrivă. Am convins mulți oameni aici și-n anumite privințe a devenit un fel de ”acasă”. Oare mai pot face asta din nou? Rațiunea îmi spune că da, însă e aglomerație mare de pitici la mine-n scăfârlie 🙄

Adevăru-i că mie nu-mi plac schimbările - și chiar dacă se dovedesc a fi de bun augur, tot mi-e teamă de ele, cel puțin la început.

Hello Darlin' - povestea adevărată a lui J.R. Ewing :)

Se știe că titlul unei cărți are o importanță covârșitoare, uneori poate decisivă, pentru succesul pe piață al respectivei publicații, prin impactul pe care-l poate avea (motiv pentru care nu înțeleg de ce s-a propagat, pe piața de carte românească, tendința titlurilor-cârnat; dar asta-i altă discuție...). În cazul unei autobiografii, mi se pare cu atât mai important; aș spune chiar definitoriu. Titlul unei autobiografii cristalizează în câteva cuvinte însăși esența a ceea ce este omul care a scris-o. 

”Partitura vieții mele” e un titlu ideal pentru autobiografia unui dirijor, ”A trăi pentru a-ți povesti viața” dă clar de înțeles că autorul este el însuși un om al literelor, ”Open” este un minunat joc de cuvinte perfect ales pentru povestea unui jucător de tenis... iar Larry Hagman, pe care practic întreaga planetă îl cunoaște drept J.R. Ewing din ”Dallas”, nu putea găsi pentru autobiografia sa un titlu mai nimerit decât ”Hello Darlin' ". 

Fie și numai pentru efectul dat de asocierea cu poza atât de expresivă, și tot mi se pare cel mai bun titlu posibil. De câte ori luam cartea pentru o nouă repriză de lectură, mi se părea că mi se adresează direct mie personal. Parcă-l auzeam, de fapt. I-am și răspuns, în treacăt fie zis, dar să nu mai ziceți la nimeni 🤫

Inițial mă gândisem că este un salut tipic texan (analog personajului său, Larry Hagman s-a născut în Texas). Aveam dreptate, dar s-a dovedit a fi mai mult decât atât: este salutul pe care l-a adresat Lindei Gray, interpreta lui Sue Ellen, când s-au întâlnit prima oară, chiar înainte de începerea filmărilor. ”Nice to meet ya, husband”, i-a răspuns ea - și acela a fost momentul în care Hagman a știut că are partenera perfectă pentru rol. 😃

A fost un copil iubit de către părinți, dar a avut o viață destul de complicată. Mama lui a fost de asemenea o actriță cunoscută în epoca respectivă, așa că el a crescut practic în lumea showbiz-ului și a realizat destul de devreme că vrea să fie actor (după ce a recunoscut că e prea leneș pentru a deveni avocat, cum și-ar fi dorit tatăl lui). Drumul nu i-a fost ușor și s-a folosit când a avut ocazia de relațiile mamei sale - recunoscând, fără pic de ipocrizie: “A lot of people criticize nepotism, but hell, it worked for me”. A avut foarte multe roluri micuțe, a jucat și teatru (deși nu i-a plăcut niciodată în mod deosebit) și a încercat să scape de înrolarea în războiul din Coreea argumentând că e... miop. ”I'm in deep shit”, a concluzionat el după ce a dat peste un soldat care avea vederea mult mai slabă decât a lui și, cu toate acestea, fusese recrutat. 

Succesul l-a cunoscut cu sitcom-ul ”I dream of Jeannie” în care a jucat alături de Barbara Eden, însă mărturisesc faptul că am trecut destul de repede peste asta - deși a fost un episod marcant al vieții lui. Eram nerăbdătoare să ajung la epoca ”Dallas” - serial care l-a găsit într-o perioadă în care o ducea foarte prost cu banii și telefonul se încăpățâna să nu sune. Având de ales între un rol bine plătit și cel al lui J.R., remunerat mai modest, s-a decis fără ezitare pentru acesta din urmă (soția lui, Maj, citise prima scenariul: ”Larry, this is it! We found it!”). 

Filmările pentru ”Dallas” au fost, spune el, cea mai frumoasă perioadă din viața lui. Și-a dorit ca întreaga echipă să se simtă bine, să lucreze armonios și împreună să aibă ”a real good time”.

Dacă i s-a împlinit dorința? ”And boy howdy, did we!” 😃

Serialul se bucura de succes la public, contractul fusese reînnoit, dar adevărata explozie de popularitate a avut loc odată cu memorabila enigmă ”Who shot J.R.?”. A fost cel mai bine păstrat secret din branșă, s-au trimis milioane de scrisori, actorii, regizorul și scenariștii au fost bombardați cu întrebări și practic devenise o problemă de importanță internațională. 350 de milioane de spectatori de pe tot globul au urmărit episodul care elucida misterul. Dacă nu vă mai aduceți aminte, nu vă bazați pe mine să vă dezvălui 😃 În definitiv, nici măcar Regina-Mamă a Marii Britanii nu a beneficiat de acest favor.
Da... inclusiv Majestatea Sa era fan ”Dallas”.

(Larry Hagman a avut ocazia de-a o cunoaște, pe ea și pe Prințul Charles, în timp ce asista la celebra cursă de cai de la Ascot, iar serialul se afla în pauza dintre sezoane.

”Now I want to tell me, young man, who shot J.R.?”, l-a chestionat ea, regal și autoritar. 

N-a fost ziua ei norocoasă.

”Not even for you, ma'am", a răspuns obrăznicătura 😃).

”Aș fi putut scăpa ușor de ziarele și televiziunile care mă asaltau cu întrebarea asta, dându-le un răspuns greșit și argumentând ulterior că am fost păcălit de scenariști. Dar nu puteam să fiu atât de J.R., totuși”.

Într-o notă mai serioasă, Larry Hagman povestește în detaliu și despre marea sa problemă de sănătate - ciroză pe fond alcoolic - pentru care a avut nevoie, în cele din urmă, de un transplant de ficat. Mi-a plăcut cum a scris despre asta - la obiect, în cuvinte simple, fără să se victimizeze și recunoscându-și slăbiciunea care îl adusese într-o situație atât de gravă. Ulterior, s-a implicat activ în demersurile pentru sprijinirea asociațiilor de transplant. 

Cartea se încheie cu relatarea vizitei făcute împreună cu soția sa la București 🙂 pentru a ajuta fundația Prințului Paul în colectarea de fonduri pentru copiii bolnavi de SIDA. Am mustăcit citind că a vizitat ranch-ul de la Slobozia numai după ce a fost plătit separat pentru asta, ideea fiind că el nu face endorsement pe gratis. Așa a ajuns să facă reclamă la Lukoil, pentru care a fost plătit cu 100.000 de dolari (după care s-a dus, desigur, și la Slobozia).

În final, două lecții de viață de la adorabil de ticălosul J.R.

”The secret of a long and successful marriage?  Two bathrooms. I'm not joking.  And a lot of fun”. 

”The only answer is love. Don't worry. Be happy. Feel good”. 

Mi-a plăcut mult cartea, foarte mult. Mi-aș fi dorit să-l fi cunoscut. Țin neapărat să menționez și stilul de scriere, ușor de citit (în ciuda senzației că uneori sunt prea multe nume), absolut spumos, conversațional și atât de... tipic J.R. Serios, când dădeam peste expresii gen ”howdy”, ”hell, I'm tellin' ya” sau ”boy, I thought Linda would kill me...”, aș fi jurat că e-n cameră cu mine și-mi povestește, la un pahar de... ceai cu gheață 🙂

Aș mai fi avut atât de multe de scris, dar... boy howdy, știu că m-am lungit! 😃

Meh-uri

Zilele astea sunt pe mood ”meh”, dintr-o sumă de pricini care se pot încadra în categoria ”multe și mărunte”.

• Mi s-a făcut subit poftă de pepene murat. Prost moment, ce să zic. Unu, că la ora asta (20:20, fără nicio legătură cu neasemuita Dăncilă) nu am de unde să procur. Doi, și de-ar fi ceva mai devreme, singura sursă ar fi magazinul rusesc, de unde m-am mai aprovizionat și am rămas mofluză: pepenele (care ar fi trebuit să fie) murat era, de fapt, dulceag și mult prea moale. Așa că tot n-ar fi o alternativă.

• Sunt frântă de oboseală, o oboseală de-aia tâmpită, care parcă nici să dormi nu te lasă. Și perioada cea mai grea de la serviciu nici n-a început. Dar va trebui să rezist pe baricade. O să-ncerc să nu vă fac nervii chisăliță cu povești de pe acolo 🙄 (Apropo de baricade, cel mai iubit articol de către clientele noastre este încălțămintea UGG. Fiecare a zecea comandă plasată, ni s-a comunicat, constă în cizme UGG. Beats me dacă înțeleg de ce. Ok, știu: sunt călduroase. Dar în afară de asta, ce ”magnet” mai au de atrag atâtea comenzi? Sunt inestetice, nepractice - potrivite doar pentru ger uscat, la umezeală făcându-se imediat fleașcă - și per total, pot fi descrise drept moartea pasiunii, din punctul meu de vedere). Deloc surprinzător însă, părerea mea e total irelevantă. Ca urmare, clientul pentru care lucrăm ne va livra în următoarele săptămâni 11.000 de perechi de UGG, pe care le va pune în vânzare de Black Friday. Unsprezece. Mii. Pe barba lui Belzebut, cred că o să domnească munți de cutii maro în toată secția și o să avem coșmaruri cu felurite ciubote UGG zâmbindu-ne cu sadism din oglindă.

• Afară e o toamnă absolut splendidă, iar eu abia dacă am timp s-o observ, darămite s-o admir așa cum ar merita. V-aș fi arătat niște imagini, dar evident, n-am avut când să fac poze.

• ”A sunat X în legătură cu problema Y. Ce a zis? Ah, nu mai știu. A zis că a verificat cutare și...  bla-bla-bla, nu am înțeles exact. Dar nu crede că poate să rezolve azi. De ce? Ah, a zis ceva, dar.... sunt derutată. Nu, nu-l mai găsești acum, e în ședință până... habar n-am”. În caz că v-ați luat cu mâinile de cap, vă anunț că eu stau și mai prost. Tocmai v-am arătat o mostră din comunicarea cu o colegă de-a mea. Lucrăm împreună și de cele mai multe ori e ok fata. Asta când nu-mi vine s-o scutur până ies din ea niște propoziții cu cap și coadă.
  (Precizare: chiar ”bla-bla-bla” a zis. Folosește des expresia asta, spre exasperarea mea. Și de obicei în situații când chiar am nevoie de informația respectivă și s-a nimerit să nu fiu pe secție când a sunat persoana cu pricina).

On the bright side, îmi petrec serile cu Larry Hagman, mai cunoscut drept J.R. din "Dallas" 🙂 Absolut fascinantă povestea vieții lui și excelent scrisă. Povestim despre ea în curând. 

Postarea cu numărul 1.000 e despre voi :)

Mărturisesc faptul că sunt destul de emoționată scriind acest text, așa că vă rog anticipat să-mi scuzați eventualele exprimări stângace, în acest fel explicabile - și pe care de data asta nu știu dacă le pot evita 🙂

Au trecut mai bine de 8 ani de când am început să scriu aici și până azi am publicat 999 de texte. E mult, e puțin? Nu știu, dar în definitiv e numai o cifră. După unele standarde e destul de puțin, dar am pus o bucățică din mine în fiecare dintre postări, așa că, privind din unghiul ăsta, probabil că este foarte mult. Este... eu. 

Dar nu despre mine e vorba acum (ăsta da aspect inedit), ci despre fiecare dintre voi, care-ați venit, ați citit și ați rămas. Sau mai corect spus, mi-ați rămas 🙂 și vă simt aproape, ca pe niște prieteni care de altfel ați devenit. 

M-ați ajutat mult, poate nici nu vă dați seama cât de mult. Uneori am scris cu năduf, alteori cu furie și frustrare, alteori cu amărăciune, alteori cu nehotărâre, dansându-mi semne de întrebare în fața ochilor. Și când vedeam că textele sunt citite, parcă mi se încălzea sufletul, era sentimentul că am împărtășit, pe undeva comparabil cu terapia de grup. Fiecare răspuns primit m-a ajutat, v-am simțit și vă simt aproape, realmente pentru mine ați devenit o familie în acest colț de lume virtuală unde mi-am găsit loc. 

Vă mulțumesc pentru sfaturi, opinii, încurajări, umerii oferiți, recomandări, idei și experiențe împărtășite, vă mulțumesc pentru că nu o dată mi-ați domolit focul care-mi ardea sufletul, vă mulțumesc pentru că mă citiți, vă mulțumesc pentru că alegeți să reveniți, vă mulțumesc pentru că sunteți 🙂 

Miracolul normalității

Să tot fie vreo doi ani de când, exact vis-à-vis de locuința noastră, s-a construit - în timp record, nu știu dacă a trecut jumătate de an de când începuseră să sape fundația, până când au îndepărtat ultimele schele - un bloc destinat refugiaților recunoscuți oficial ca atare. Clădirea are 17 apartamente și, cu toate că judecând după aspectul exterior nu pot fi din cale-afară de spațioase, cred că pentru acești oameni reprezintă un colț de Rai - având în vedere ceea ce trebuie să fi lăsat fiecare dintre ei în urmă. 

Realitatea e foarte departe de prejudecățile înrădăcinate în mintea multora - din păcate, a prea multora. Nu, familiile care s-au mutat aici nu sunt formate din ”sălbatici”. Nu, oamenii nu sunt violenți, nici zgomotoși. Nu, nu au câte 8-9 copii per familie (din ce mi-am dat seama, judecând după ce se vede pe spațiul de joacă amenajat în fața clădirii, mai mult de 3 nu are nimeni). Dacă lucrează cu toții sau nu, habar nu am, după cum nu știu ce regim au în prezent, sau dacă merg la cursuri de limbă sau cu ce se ocupă în general. Și by all means, nici nu e treaba mea. 

(Da, ”spațiu de joacă” am zis, mi s-a părut foarte frumos din partea constructorului că s-a gândit și la asta. Nu se vede în poză din cauza vegetației, dar au o groapă cu nisip, două leagăne și un balansoar. Deosebit de apreciate de copii, din ce-am observat în trecere). 

Ne salutăm uneori, când parchez mașina de partea cealaltă a străzii și ei sunt pe afară. Copiii se joacă, mereu supravegheați de un adult care și-a scos un fotoliu pliant în fața casei. ”Bună, ce faci?”, m-a abordat într-o după-amiază o ghindoacă adorabilă, să tot fi avut vreo 4 ani, care împingea foarte responsabilă un landou cu o păpușă Barbie în el. ”Eu sunt Aisha”, mi-a adus la cunoștință, înainte să mă întrebe ”pe tine cum te cheamă?”. 

M-am lăsat pe vine la nivelul ei și i-am spus. Nu prea știa cum să procedeze cu informația asta, așa că a zis ”eu mă joc, la revedere!” și a plecat, împingând la fel de preocupată landoul. 

Vorbise în germană. De la câțiva pași, un om care o supraveghea, probabil o rudă, mi-a surâs.

”Ce frumoasă e normalitatea”, mi-am zis atunci. Nu știu din ce țară provine Aisha, dar am dubii că acolo putea să-și plimbe păpușa pe trotuar, în deplină siguranță.

M-am gândit din nou la asta zilele trecute. Am avut schimbul doi, așa că am plecat în jur de ora 8 de acasă (altfel plec la 5, nu întrebați). Mergând la mașină am văzut în fiecare dimineață, de cealaltă parte a străzii, un bărbat cu o fetiță în vârstă de vreo șase ani, cu ghiozdan în spate. 

Așteptau microbuzul școlii, care vine zilnic să ia, respectiv să-i aducă pe copii. ”Uite-l”, zice tatăl, când microbuzul apare în capătul străzii. Se apleacă, o sărută pe frunte. ”Viel Spaß!" (”Distracție plăcută”), îi mai spune înainte de-a o ajuta să urce, o așteaptă să se așeze pe scaun, îi face ”pa” și se întoarce în clădirea cu obloane roșii, galbene și portocalii. În casa lui.

Ieri m-au văzut și ei, m-au salutat. Am plecat zâmbind și cu un sentiment de bine care persistă și acum. Copila aceea a primit o șansă majoră, probabil șansa vieții sale. Trăiește în Germania, merge la școală, tatăl vorbește cu ea în germană. Remarcabil mi s-a părut și că înainte de plecare nu i-a spus ”fii atentă” sau ”fii cuminte”, ci ”distracție plăcută” 🙂 Vă mai amintiți ce ne spuneau nouă părinții sau bunicii când ne duceau la școală? 

Pentru mulți oameni, normalitatea este un miracol. Dar pentru copila asta, pentru Aisha și pentru atâția alți copii asemeni lor, va deveni ceva banal. Este unul dintre motivele pentru care Germania e o țară minunată. Oricât de criticată ar fi Angela Merkel pentru politica imigraționistă permisivă, ceea ce a făcut ea este extraordinar: a salvat vieți, destine, copii.

Nostalgii, oameni, fluturări de gând, etape

Mă întorceam de la serviciu în seara asta și, ca de obicei, vorbeam cu jupânul la telefon. Cum i-a fost fiecăruia ziua, ce-am făcut, ce-am dres. I-am povestit, pe ton egal și monoton, banalitățile de la birou și, pentru prima dată, am realizat pe deplin un lucru și am spus cu glas tare ceea ce simt de vreun an încoace: la serviciu, totul s-a schimbat - și nu în bine. Deși sună cam melodramatic și nu neg faptul că e foarte posibil să exagerez întrucâtva, am un sentiment de zădărnicie, de ”it's over", de.... ”ne-am destrămat”. 

Recitesc textele mele de-acum câțiva ani (cele cu tag-ul ”muncă”) și-mi dau târcoale amintirile și părerile de rău. Ce vremuri faine au fost alea, în ciuda unor specimene precum Insipida Somnoroasă, Alergătorul Isteric, Plodul Incurabil sau Diavolul Tasmanian. Ce energie aveam, cât de motivată eram... și cât de suculent povesteam despre toate astea 🙂

Sunt pe un post bunicel, munca e incomparabil mai ușoară, programul de lucru mult mai ”uman”, performanța mi-e recunoscută și totuși... ceva lipsește. Atmosfera de echipă, de unitate, de ”trebuie să-i dăm de cap, la naiba”, munca pe brânci, încordarea, scrâșnitul din dinți, dar și satisfacția de-a fi rezolvat la timp toate problemele, glumele, râsul în hohote până ne dureau coastele, epuizarea, dar și sentimentul de ”we did it!”, felul în care ne ajutam și ne susțineam reciproc....

... nimic n-a mai rămas din toate astea. Echipa de atunci s-a înjumătățit, iar cei care-au rămas s-au răspândit, în bună parte, la alte sedii și nu mai colaborăm decât extrem de rar. Ne mai vedem uneori, mai schimbăm o vorbă, mai telefonăm, ne mai aducem aminte de ”cum era atunci”, dar nu s-a mai păstrat nimic din acele timpuri. Sau noi n-am mai păstrat.

- Care crezi că-i explicația? l-am întrebat, mai mult retoric, pe unul dintre ei de curând. 

- Nu știu să ”pun degetul” exact pe problemă. Dar cred că a luat cu el ceva din noi când a plecat. 

La Musiu Șarl se referea. 

- Exagerezi, i-am zis. Nu neg, și eu îi simt enorm lipsa, dar nu i-aș pune în cârcă destrămarea unei echipe atât de mișto cum am fost noi, chiar dacă eram împrăștiați în cinci departamente diferite. 

- Da, poate nu e vorba numai de asta. Dar un fapt e cert - a fost ultimul șef adevărat pe care l-am avut.

Aici nu l-am putut contrazice. Actuala ”șefime” e caracterizată în mare parte de o competență.... 

discutabilă, ca să fiu drăguță, iar din punct de vedere al spiritului și al leadership-ului... ”lemne, bune de pus pe foc”, vorba lui Mihăilescu-Brăila. Nu e de mirare că ne-am blazat și am devenit niște roboți. Ne facem treaba pentru care suntem plătiți, avem grijă să atingem obiectivele impuse, dar o facem pentru că trebuie - nu pentru că ne implicăm, ca odinioară. Nu mai e nimeni care să ne țină laolaltă.

Nu prea știu dacă am reușit să pun în cuvinte ceea ce simt, ceea ce simțim mulți dintre noi de altminteri. Poate e doar o etapă cât se poate de normală, habar n-am. Însă am puternica bănuială că n-o să-mi pară rău când oi pleca din firmă. Nu mai e nimic de regretat. Am pus suflet, am fost unghie și carne pentru oamenii de aici, însă mi-au cam secat resursele în ceea ce privește job-ul ăsta. Cred că se apropie momentul să privesc spre alte zări. Senzația de ”time to say goodbye” devine tot mai pregnantă. 

Salată de weekend (XXVI)

De votat n-am votat (sper că nici voi), de plimbat am fost, de lenevit am lenevit, de citit am citit, niște fructe am ronțăit (ce-oi avea de fac rime iar), așa că vă invit la o salată. Ca să-ncepem săptămâna energizați, mă gândesc. 

1) În ultimele zile - care-au fost destul de stresante, în unele privințe - m-am refugiat într-un serial care cred că e binecunoscut tuturor - ”Dallas”. Nu e prima dată când fac recurs la el, de altminteri... În urmă cu vreo 10 ani, când amândoi traversam o perioadă mai dificilă, am vizionat aproape tot serialul, pe care l-am cumpărat de pe Amazon - mai puțin primele două sezoane, despre care știam că au fost mai puțin interesante. Și ne-a plăcut foarte mult, și am plonjat cu mare bucurie în realitatea paralelă din Texas, ca să uităm, pe cât se putea, de realitatea noastră. 

Acum câtva timp jupânul se gândise să le vândă pe Ebay, în ideea că nu ne mai uităm noi la ele prea curând și ne ocupă spațiu. N-am fost de acord și ulterior mi-a dat dreptate. Ne-au ținut de urât într-un interval dificil; n-o să ne debarasăm de ele acum că am trecut cu bine, din fericire, de acele timpuri. Și-n afară de asta, reprezintă o amintire a ceva ce am depășit, împreună. 

2) Pornind de la punctul 1, am tot ”migrat” pe Youtube de la un clip la altul și am descoperit vreo șase cu ”J.R. - Best Quotes”, pe care le-am vizionat de mai multe ori fără să mă plictisesc. Ce personaj, ce interpretare, mă gândeam, fără el n-ar fi existat serialul ăsta, el a fost nucleul în jurul căruia s-au mișcat toți ceilalți.... Am devenit curioasă dintr-odată să aflu mai multe despre Larry Hagman. Am căutat interviuri, care au fost mereu spumoase și pline de spirit, chiar și-n ultimul lui an de viață și-am avut un permanent zâmbet pe față urmărindu-l... 

Trebuie să fi fost un om extraordinar, mi-am zis. Mi-am dorit să-l cunosc mai bine, chiar dacă în noiembrie se împlinesc deja șase ani de când a plecat în altă lume. Din fericire, și-a scris autobiografia 🙂 Am comandat-o și abia o aștept să vină. Cele câteva pagini disponibile în preview, pe care le-am citit, sunt deosebit de promițătoare 🙂

3) Până vine J.R., mă îndeletnicesc în continuare cu Beethoven, pe care-l recitesc. Realizez, nu pentru prima dată, că-mi place la nebunie să citesc biografii. Sunt cele mai fascinante povești cu putință, din punctul meu de vedere deseori mult peste orice ar putea imagina cel mai iscusit scriitor, tocmai pentru că sunt reale. Nu inspirate din realitate, ci adevărate. 

4) Visul meu de-a locui într-un oraș mare - sau în imediata proximitate a acestuia - începe să prindă contur. Despre asta însă, vorbim ceva mai încolo. Sper să iasă totul așa cum ne dorim. Între timp, reiterez ceea ce am mai spus pe aici: m-am săturat de Bayreuth, e prea mic pentru ceea ce-mi doresc eu, prea lipsit de zvâc, prea liniștit, prea fără nimic interesant. 

5) Hai să vă arăt toamna mea, ce ziceți? 🙂

(da, poza e făcută în Bayreuth, ceea ce nu-mi schimbă absolut deloc sentimentele referitoare la el). Asta e, nu pot să simt altfel și pace bună.

O săptămână cât mai frumoasă și colorată să avem! 🙂 

Impresii din Mallorca (multe povești și încă și mai multe poze)

Spre deosebire de alte destinații de vacanță, pe asta nu am ales-o în baza vreunui criteriu anume - cel puțin, nu altul în afară de ”mare, soare, relaxare”. Palmierii au fost bonus. 

Noi am stat în C'an Pastilla, una din mai multele stațiuni de pe insulă, situată la numai 9 kilometri de capitala Palma. Și pentru că n-am avut așteptări, n-am fost dezamăgiți. It is what it is - un fel de Mamaia mai curată (de fapt, nici de aici n-au lipsit anumite, hmm.... elemente pestrițe, după cum am povestit deja). O amică reușise să mă enerveze serios cu numai câteva zile înainte de plecare, ”prezicând” că nu ne vom simți bine, că ”în Mallorca nu te duci să faci plajă”, că va fi muzică enervantă pe străzi, că nu ne-am documentat, că.... Din fericire, n-a avut dreptate în nicio privință (dar a ținut să-mi spună, la întoarcere, că știe ea că acolo e muzică enervantă, că a fost și ea - la 1900 toamna - și nu înțelege de ce noi n-am auzit-o? Păi poate pentru că nu mai era așa, d'ohhh). 

Hotelul nostru. Confortabil, cu mic dejun foarte bun (dacă voiai, îți făceau omletă și clătite pe loc, în combinațiile și cu umpluturile alese de tine. Mmm, e într-un fel treaba asta, n-am ce  să zic). Am fost de vreo două ori și la piscină, aveau și un jacuzzi (pe care l-am testat și personal mi-a plăcut foarte mult - sunt de viță nobilă, e clar).

Ne-am ”împărțit” săptămâna petrecută acolo cât de bine am putut, alternând zilele de plajă cu unele de plimbare. Am fost de două ori în Palma (se ajungea foarte ușor, cu autobuzul) și, fără să fi fost din cale-afară de impresionați, ne-a plăcut. 

Catedrala

Într-una din zile am închiriat o mașină (sunt foarte multe firme de profil acolo, mașina fiind mijlocul optim de transport pe insulă - motiv pentru care condițiile sunt deosebit de avantajoase și prețurile mici) și am plecat pe coastă. 

Prima oprire a fost în Valldemossa, stațiunea unde Chopin și George Sand au petrecut un an și care a inspirat-o pe scriitoare pentru cartea ”O iarnă în Mallorca”. 

Împrejurimile sunt superbe, acolo chiar am simțit că mi se umple sufletul de atâta frumusețe 🙂

Pe drum...

 .... și prin Valldemossa. O stațiune absolut spectaculoasă, unde cred că orice artist și-ar putea afla liniștea necesară creării artei sale.

Intrarea în chilia lui Chopin și pianina acestuia. 

Personal, cu siguranță m-ar fi impresionat mai mult locația dacă aș fi fost pasionată de muzica lui Chopin - dar nu sunt. Pentru jupân în schimb, a fost o experiență mai aparte - în special pentru că vizita a fost permanent acompaniată de muzică, inclusiv un scherzo pe care îl interpretase și el cândva, în cadrul unui examen crucial. 

De la Museum Shop nu am cumpărat nimic, dar am apreciat logo-ul, în schimb. 

După Valldemossa, următoarea oprire a fost Port de Soller, care ne-a plăcut mult mai mult decât C'an Pastilla noastră. Contrastul creat de munți dădea un efect foarte interesant, iar debarcaderul era încântător. Ne-am plimbat nițel pe acolo și ne-am adus aminte de serialul ”Destinul familiei Howard” (asta e din ciclul ”ești bătrân dacă știi despre ce-i vorba” 😃).

Și pentru că ne-a plăcut așa mult cum arăta, am și mâncat de prânz acolo. Cu ocazia asta, yours truly a vrut să fie curajoasă. I-a cam ieșit pe nas.

Ce se vede în imagine sunt doi calamari. Am zis să-ncerc, ce naiba. Meh. Parcă mestecam cauciuc copt cu aromă de alge stătute. Am mâncat unul, cu demnitate și mai degrabă din ambiția ”ori eu, ori el”. De la al doilea am mâncat doar capul (chestiile alea mici, cu tentacule, din nordul farfuriei 😃). Apoi am abandonat, lăsând celălalt calamar stăpân pe câmpul de luptă.
Hotărât lucru, nu-s pentru mine lighioanele de mare. Motiv pentru care am renunțat la ideea de-a mânca Paella, cum avusesem de gând. M-am limitat la somon și doradă și-a fost foarte bine așa. Iar într-o seară am mâncat la un restaurant indian și a fost un adevărat regal.

A, să știți că asta e exact ceea ce pare (pe un platou ”mix grill”).

Jupânul nici n-a vrut să audă, iar eu n-am îndrăznit. Mi-ar fi plăcut să vă scriu că am mâncat broască, dar asta s-a întâmplat după eșecul calamarilor, deci nu m-am mai aventurat.

În încheierea acestei postări kilometrice, pot concluziona că Mallorca a fost o experiență interesantă și agreabilă, care ne-a plăcut, dar pe care nu avem niciun motiv s-o repetăm. Mai sunt atâtea locuri extraordinare pe lume... 🙂