Un funcționar public din Germania. Un OM 🙂

Mă gândisem inițial ca din postarea de astăzi să fac un episod de ”Mostre din viața în Germania”, în ideea că doamna despre care vă voi povesti este nemțoaică și totul s-a petrecut în Germania; după ce-am cugetat mai bine însă mi-am dat seama că, în definitiv, cetățenia ei este irelevantă în context. Ar fi putut avea orice naționalitate; ceea ce contează este faptul că a fost singurul om care, în niște vremuri dificile din viața noastră, ne-a tratat corect. 

Doamna era funcționar la oficiul de șomaj - unde, într-o anumită perioadă a vieții noastre, am fost înscriși amândoi. Germania abia începea să-și revină din criză și situația pe piața muncii era destul de încordată. Eu terminasem cursul de germană și obținusem permisul de muncă (care în 2009 încă se cerea; abia în 2014 a fost eliminat, din ce rețin), dar nu reușeam să-mi găsesc nimic, iar pe de altă parte activitatea în regim de freelancing a omului devenea, pe același fond de criză, tot mai problematică. Pentru ambii era, prin urmare, un moment de cotitură.

Am observat foarte repede că la oficiul de șomaj (unde ne duseserăm cu o nepermis de mare naivitate) suntem considerați o povară și din felul în care ni se vorbea se vedea limpede că ne cred niște atârnători care nu au chef de muncă și urmăresc doar să profite de generozitatea statului german. După ce-am completat zeci de formulare și CV-uri pe care nu se uita nimeni (cucoana care-mi făcuse evaluarea preliminară era foarte determinată să mă trimită imediat să lucrez ca ajutor la bucătărie, motiv pentru care o porecliserăm ”Crătițoaica”), am ajuns în biroul funcționarei în ”portofoliul” căreia fuseserăm repartizați - și care avea sarcina de-a ne intermedia pe piața muncii.

Cu o vârstă undeva spre apusul a cincizeci de ani, blondă, cu o tunsoare sobră și ochelari cu rame mari prin care ne scruta circumspectă, doamna K. era definiția severității. La prima întânire abia dacă am îndrăznit să piscui ceva în fața ei. Ne-a aplicat un duș rece de realism care ne-a vindecat pe loc și definitiv de naivitate, elucidându-ne că niciunul dintre noi nu are o profesie ”căutată” și că trebuie să fim ”flexibili, dacă doriți să lucrați în această țară”. După aceea ne-a făcut profilul, ne-a dat o listă de portaluri de tip Bestjobs și ne-a trimis acasă, urmând să ne revedem periodic pentru a-i prezenta rezultatul eforturilor noastre de-a ne găsi de lucru. 

... eforturi care, pentru multă vreme, au fost zadarnice. Refuzuri, refuzuri, refuzuri. Omul mai era implicat în proiecte de freelancing - bine că erau și acelea, chiar așa firave cum deveniseră în ultimul timp - dar la mine era jale. Nu ajungeam nici la interviu, așa că doamna  K. a trecut la următorul pas - acela de-a mă trimite la tot felul de cursuri zice-se ”pentru reintegrare” - practic, din acelea unde erai învățat cum să-ți faci CV-ul și unde aveai colegi oameni fie total dezinteresați (care veneau doar pentru că erau obligați), fie înăcriți de refuzuri și tot mai disperați. Disperare care punea treptat stăpânire și pe mine, văzând că nu se lega nimic. Iar atmosfera de la cursuri era sinistră și absolut demotivantă.

Ajutorul de șomaj era, desigur, mic. De fapt, strict în cazul meu nici nu era vorba de șomaj, de vreme ce eu nu lucrasem niciodată în Germania; era ajutor social și ca să-l primesc trebuia să trec periodic prin ”examinări”, să prezint extras de cont ca să se asigure ei că nu am alte surse de venit, să fiu ”disponibilă” oricând mă sunau, ca să dovedesc faptul că nu umblam creanga în timp ce Vaterland-ul mă sprijinea să-mi găsesc de lucru. 

Continuam să trimit aplicații și mă lua cu greață de la stomac numai când vedeam în E-mail-ul de răspuns ”leider müssen wir Ihnen mitteilen..." (”din păcate trebuie să vă informăm...”). Fraze impersonale, reci și seci, emise de roboți de la HR.

”Care este rezultatul ultimelor aplicații? La câte interviuri ați fost invitată?”. Înghițit în sec. La niciunul.

Prin natura situației, periodic aveam de-a face și cu alți funcționari, de la diverse departamente din cadrul oficiului de șomaj. Nici măcar nu încercau să-și ascundă disprețul și ne căutau permanent nod în papură, doar-doar ne-or prinde pe picior greșit. Eram mereu cu toate actele în ordine, dar la fel de urât se purtau cu noi. Reaua voință era mai mult decât evidentă. Singurul birou unde ne mai simțeam oameni avea scris pe ușă numele doamnei K.

”Fiecare angajator care citește CV-uri le împarte în trei teancuri, Frau N.”, îmi spunea ea. ”Primul teanc e al candidaților eliminați din procesul de selecție. Al doilea e teancul de *poate*. În teancul al treilea sunt sortate CV-urile celor care vor fi invitați la interviu. În cel de-al treilea trebuie să ajungeți”, puncta ea cu severitate, iar pe mine mă treceau fiorii. La naiba, mie mi se părea o realizare să ajung și-n al doilea teanc, darămite în al treilea...

Pe măsură ce se scurgea timpul, relația dintre noi și ea trecea, aproape fără să ne dăm seama, la un alt nivel. Prima dată când am realizat asta a fost când i-am zis că în mod evident a venit momentul să îmi ajustez pretențiile - și am aplicat ca femeie de serviciu. Am văzut pe chipul ei șocul și amărăciunea, ”nu, nici vorbă, nu vă permit să vă faceți așa ceva. Puteți mai mult. Nu vă lăsați demoralizată și nu cedați, într-un asemenea serviciu vă veți distruge psihic”. M-a trimis la alte cursuri, mai apropiate de profilul meu - dar și mai costisitoare pentru stat, pe care ea ca funcționar trebuia să le justifice. Și pentru care eu tot nu aduceam destule rezultate (cele 2 internship-uri, unul remunerat simbolic și altul deloc, nu se pun la socoteală). Nu mi-a reproșat nimic niciodată. Mă simțeam vinovată, deși făceam tot ce puteam. 

Am aplicat la un supermarket, să pun marfa pe raft. ”În fine, dacă vreți neapărat, dar eu nu vă oblig la așa ceva, să știți”. După două zile de probă nu m-au luat, șefa de tură țuguind disprețuitor buzele că nu sunt ”țac-țac”. Expresia doamnei K., atunci când i-am povestit asta, a fost absolut memorabilă. 

La rândul său, jupânul trimitea de asemenea aplicații, dar el avea un domeniu și mai problematic decât al meu. Școli de muzică nu erau multe în regiune și cele care erau nu aveau nevoie de personal (cu studii făcute în România, cireașă pe tort). A aplicat și la alte job-uri din afara domeniului său de pregătire, dar ca și mine, primea numai refuzuri. Când s-a hotărât să se înscrie la examenul de admitere la a doua facultate, doamna K. l-a încurajat și l-a sprijinit pe cât i-a stat în putere. 

”E suficient să iasă o dată”, devenise mantra ei și începusem să mi-o repet și eu tot mai des. ”Și o să iasă”, adăuga apăsat.

Deveniserăm mai apropiați, dar un cec în alb tot nu ne acorda. Vrând să-și confirme la un moment dat că nu am părăsit localitatea fără să o informez, m-a sunat și m-a chemat intempestiv la birou, chipurile să-i aduc un anume act. Nu era nimic urgent, știam și eu, și ea; dar voia să se asigure că nu ”trag chiulul”. Cel mai cald zâmbet a fost al ei, când m-a văzut la ușă cu documentul care ”nu era urgent, Frau N., dar apreciez sincer că v-ați făcut timp....”. 😉

Job-ul în logistică tot de la ea a venit, adică m-a trimis ”țintit” să aplic acolo. Omul începuse între timp a doua facultate, în paralel își luase un serviciu part time prin care ne suplimentam veniturile și mai avea ocazional colaborări despre care se scriau scurte relatări în ziarul local. ”Am citit articolul!”, ne-a zis doamna K. zâmbitoare, la una din ultimele întrevederi. Eu câștigam foarte puțin, dacă punem la socoteală și cheltuielile cu benzina mai că s-ar fi putut spune că aduc bani de acasă. Dar reușisem, făcusem o breșă în noianul de refuzuri.  ”Ați spart gheața, Frau N.”. Îi râdeau ochii, și nu era doar pentru că, după 2 ani lungi și grei, mă putea radia în sfârșit din portofoliul său. ”De-acum, drumul va fi doar mai sus”. 

Ne-am luat rămas-bun, i-am mulțumit și ne-am văzut de drumul nostru. Care n-a fost mereu ușor dar, din fericire, s-a dovedit a fi așa cum ne-a prezis ea: tot mai sus. 

Au trecut aproape zece ani de când nu am mai vorbit deloc cu ea. Săptămâna trecută, omul a căutat-o pe Google și, găsindu-i numărul de telefon, a sunat-o. Așa, pur și simplu. Se gândea demult la ea, după cum mi-a spus ulterior.

L-a recunoscut imediat. Își amintea bine de amândoi și nu uitase că mă trimisese să aplic la firma X. I-a spus omului că multă vreme după ce nu ne-am mai văzut a continuat să caute articole despre el în ziar. S-a bucurat mult de telefon și de veștile despre noi. ”Am ținut să vă mulțumesc”, i-a spus el, ”pentru că dintre toți funcționarii de la oficiul de șomaj, dumneavoastră ați fost singura care ne-a tratat cinstit”. 

Se întâmplă rar, însă iată, uneori oamenii sunt și așa 🙂

Raftul cu sentimentalisme sau post de ”dat din casă”

Nu știu ce-mi veni să scriu despre asta, dar nu e prima postare de acest gen - cu aproape 7 ani în urmă, când era lupul cățel și nici nu se povestea, am scris un articol intitulat ”Cu ochii pe pereți”, al cărui titlu vorbește de la sine. Îl puteți citi aici, dacă sunteți curioși (apropo, încă am pe pereți toate cele de-acolo, mai puțin calendarul - și, desigur, alți pereți 🙃) 

Anyway. Azi m-am gândit să v-arăt ceea ce am numit raftul meu cu sentimentalisme. E chiar al meu, adică jupânul are unul similar cu tot felul de chestii de-ale lui (mai practice, that is). Nu sunt multe, dar nici tocmai puține, după cum se poate observa. Și, evident, fiecare dintre ele are o poveste. 

 

S-o luăm metodic, din stânga sus. 

- Unii dintre voi vor fi recunoscut-o pe Hedwig și dacă da, vor fi știind cine e dumneaei 🙂 Pana albastră și cea verde nu-i aparțin, le-am găsit în punga de cumpărături după ce am târguit ceva din Creta. Îmi plac, pentru că-mi amintesc de irepetabilele culori ale mării.

- Antemenționata Hedwig e confortabil instalată pe cele 8 CD-uri care însumează soundtrack-ul din ”Harry Potter”.

- Ludovic al XIV-lea privește superior din vecinătatea lui Hedwig, cu toate că și-a pierdut sceptrul într-una din numeroasele mutări. Îl am demult, de când am fost prima dată la Paris (în 2003). Așa stând lucrurile, zic să fie mulțumit Majestatea că nu i-am rătăcit decât sceptrul.

- Ariciul de pluș din stânga jos mi-e foarte, foarte drag. L-am primit de la jupânul la începuturile noastre și mi-a ținut multe nopți de urât. Umbreluța de hârtie am păstrat-o după un cocktail băut în Creta.

- Trecând mai departe, sus în mijloc se află un suport de post-it-uri cu o simpatică oaie. L-am primit de la o foarte dragă prietenă când mi-am dat demisia de la job-ul din București, înainte de-a emigra cu 13 ani în urmă. Nu se vede, însă pe suport scrie ”You are so huggable”. Câteva luni am avut oaia la serviciu și puneam post it-uri cu diverse mențiuni, dar când am intrat în home office am luat-o acasă. Mă temeam să nu dispară, deși zici că cine s-o fure... iaca n-am vrut să aflu dacă cineva ar face așa ceva 🙄 

- Oaia împarte spațiul cu un cățel primit tot de la un fost coleg de la serviciul din România. Cândva a avut baterie și cânta (cățelul, nu colegul), dar îl păstrez cu drag și așa. Tot în pătrățica lor și-a găsit loc un pix din Creta. 

- Hai să terminăm cu partea de sus. În ultima secțiune avem în prim-plan o piesă Lego pe care-am găsit-o pe plajă și despre care-am bănuit că aparține copiilor familiei care ocupase șezlongurile din vecinătate. Am luat piesa cu noi la plajă în fiecare zi până am plecat, în ideea că poate mai dăm de oamenii ăia și să le-o restituim. Nu i-am mai găsit, așa că figurina, despre care nu știu exact pe cine reprezintă, a luat calea Germaniei. 

- În spatele omulețului Lego se află cana din care-am băut vin fiert la primul târg de Crăciun din Germania la care am fost. Köln, 2005. Primul Crăciun cu omul meu. După mulți ani, primul Crăciun în care mi-a fost inima plină de emoție și bucurie. 

- Ceasul ăla mare și... oarecum butucănos mi-a devenit simpatic pentru că, după vreo 14 ani de când îl am, se încăpățânează să funcționeze perfect. Nu are o semnificație anume, a fost cadou la o conferință de presă susținută de Asociația Națională de Urologie, la care fusesem invitată alături de mulți alți ziariști. De ce-au găsit de cuviință urologii să ne dăruiască ceasuri, nu mă-ntrebați. L-am păstrat și cum ziceam, mă înduioșează cumva că după atâta vreme funcționează. Periodic uit să-i înlocuiesc bateria sau să-l schimb pe ora de iarnă și de vară, dar el nu se supără și, după ce primește suflu nou de baterie, își vede imperturbabil de mersul lui. Aș putea conchide că e un ceas... filozof. 

- Paharele sunt atât de speciale pe cât pot fi două pahare. Din ele am băut la nunta noastră, și cu asta am zis tot 🙂 

- Ajungând în mijloc, leul de pluș e de asemenea un cadou de la jupânul, tot în perioada începuturilor când îmi dăruise și ariciul. Nu-mi vine să cred că primeam jucării de la dumnealui, deși astea nu au fost ultimele.

- Leul are vecini interesanți. O pisică egipteană primită de la un cuplu de colegi din Bayreuth care fuseseră în Egipt și s-au gândit la mine; un glob cu o văcuță, pe al cărei suport scrie ”You make me feel good” și care mi-a fost dăruit de-o altă foarte dragă prietenă; și un delfin de ceramică, pe care mi l-am cumpărat în prima excursie în Grecia (în 2002). 

- Terminând cu secțiunea din mijloc, aici avem așa: un purceluș de porțelan cumpărat din Viena pe 31 decembrie 2014, cu doar câteva ore înainte de-a ajunge la cel mai important și mai dorit concert din viața mea; o broscuță țestoasă din jad primită la cununia civilă; un elefănțel din cristal de stâncă, primit de la nașa noastră.

Acesta e raftul meu, care păstrează amintiri despre colegi și prieteni, despre clipe, despre momente, despre bucurii și emoții trecute și niciodată uitate. Sunt recunoscătoare pentru fiecare dintre poveștile și amintirile pe care aceste obiecte le poartă cu sine.

Creta, un paradis de stâncă și cleștar (III)

Postarea de azi e poate cu atât mai potrivită cu cât vara pare să fi plecat din Hamburg; 18-19 grade, ploaie răzleață și un vânt de-a trebuit să iau florile în casă ca să nu găsesc ghivecele răsturnate.  Când și când mai dă câte-o geană de soare, dar e repede ascuns de norii purtați de vânt. Copacii sunt încă verzi, dar e oricum aproape toamnă. 

Așa stând lucrurile, singura noastră vară adevărată de anul acesta a fost vara cretană pe care am inspirat-o adânc, ale cărei culori și limpezimi ne-au bucurat ochii și sufletul și de-a cărei fierbințeală ne-am ascuns fie în apele Mării Egee, fie mutându-ne periodic șezlongurile în funcție de poziția Soarelui, astfel încât umbrelele înfipte în nisip să ne asigure umbră (râdeam că noi reproducem, practic, mișcarea de revoluție; Nicolaus Copernic ar fi fost probabil mândru 😃). 

După cum vă spuneam în articolul precedent, azi mergem la plajă - prin urmare, trag nădejde că v-ați pregătit cu loțiuni SPF 50. 

Rethymno Beach

Pentru noi cea mai accesibilă dintre toate, curată, îngrijită, cu servicii bune și la prețuri de bun-simț (7 euro pe zi pentru două șezlonguri și umbrelă, 3 euro  un frappe la care primeai gratuit o apă de 0,5 litri, 4 euro o casoletă măricică de salată de fructe proaspete și bine coapte, 3-4 euro un cocktail). Fără vânzători ambulanți care să-ți spargă urechile și să-ți toace nervii urlându-și ofertele. Cu destul de puțini turiști, deci relativ liniștită, așa că se putea auzi glasul mării. 

 

 

 

 

Am stat la plajă, am făcut baie în fiecare zi, involuntar am și gustat un pic de apă (mai sărată decât oricare dintre mările pe care le cunoaștem până acum) și nu puține au fost momentele în care am contemplat-o de pe șezlonguri, în tăcere și doar bucurându-ne de imensitatea ei. 

Am fi putut să facem scuba diving sau parasailing (sportul acela în care ai o parașută și ești ”tras” de o barcă deasupra apei), dar nu e genul nostru. Suntem prea... conservatori pentru așa ceva. O croazieră am fi făcut, dar cumva nu s-a încadrat în program. Nu-i nimic; am sentimentul că ne vom întoarce în Creta într-o bună zi.

Pe un drum stâncos, într-una din zile am pornit spre una dintre cele mai populare destinații din Creta. Văzând imaginile astea, se înțelege de ce mi-am intitulat serialul ”paradis de stâncă și cleștar” 🙂

Elafonisi Beach 

”Plaja cu nisip roz și ape azurii”, așa este descrisă în ghidurile turistice și nu e nicio exagerare. Vedem mereu pe Facebok imaginile acelea feerice din Maldive sau Caraibe... ei bine, să știți că noi europenii nu avem nevoie să călătorim mii de kilometri (și să plătim multe mii de euro) pentru a găsi acel colț de rai. E mult mai aproape decât am crede. Iată-l 🙂

Trebuie să spun că pozele nu fac dreptate. Locul este de-o frumusețe aproape nepământeană. Privești și nu-ți vine-a crede ochilor. 

N-am văzut niciodată o apă mai curată, mai clară, mai albastră, mai frumoasă. Se vedeau pești înotând în bancuri, atât era de limpede. Și caaaldă... nu-ți venea să mai ieși de-acolo. 

Șezlongurile sunt ceva mai scumpe (10 euro pe zi) și plaja nu e atât de amenajată precum cea din Rethymno, dar frumusețea mării și finețea nisipului - care e chiar roz! - compensează pe deplin pentru acestea. 

 

 

South Beach

Despre această plajă nu citiserăm în niciun ghid, însă ne-a fost recomandată de managera hotelului nostru și s-a dovedit a fi o vizită foarte plăcută.

Două șezlonguri și o umbrelă costau aici numai 5 euro. Pe plaja asta am stat cel mai puțin, deși era foarte frumoasă - și, după cum se poate vedea, aproape goală. Dar bătea un vânt foarte puternic și ni s-a mai întâmplat cu alte ocazii să ne ardem serios din cauza asta. N-am vrut să ne asumăm riscul și am plecat după vreo 3 ore.

Niciunde nu mi s-a părut marea mai frumoasă decât în Creta. Am luat-o cu mine și nu doar în suflet și-n imagini, ci și în... cercei 🙂

Sper că v-a plăcut la plajă 🙂 În articolul următor mergem în excursii. Pe urmele regelui Minos și într-un loc unde, dacă aș fi fost parașutată acolo (sau aș fi ”apărut”, ca-n ”Harry Potter”), m-aș fi putut crede lejer la Veneția.  

Duios Covidu' vine de la iezuiții călăriți de OMS, Rothschild și părintele Elpidie

Și cum scroll-am eu agale în seara asta pe telefon în timp ce metroul mă ducea spre casă, trăznitu-m-a Aghiuță cu revelația pe Feisbuc fix în scăfârlie și-am zis că e musai să vă împărtășesc și vouă, nu poci pentru ca să vă las așa, neiluminați.

Drept pentru care vă rog să luați loc și să ascultați cu maximă atenție. Ceea ce sunt pe cale să vă dezvălui vă va zgudui din temelii, vă va redefini fundamental ca indivizi ai acestei planete dreptunghiulare pe care viețuim (s-a stabilit științific faptul că Pământul nu e rotund, da? Științific și basta), vă va lovi în creier și-n corason și va face să vă dea cafeaua-n foc (asta e într-adevăr o problemă spinoasă). 

Ați luat loc, da? Booon, să vă țineți bine, poate se-nclină mai hacana Pământul așa dreptunghiular cum e, vă mai pomeniți și cu vreun cucui. Sau credeți poate că Pământul nu e șocat de revelație? Ba bine că nu, de-atâta uimire se mai ține într-o ață. Să nu ziceți că nu v-am spus.

Hai că nu vă mai fierb. Dacă v-ați întrebat care e treaba cu Covidu' ăsta de-a pus lumea pe butuci, iată adevărul, sensul și esența. Ce Bill Gates (pardon, Bilgeiț 😃), ce 5G. Astea-s vechituri deja, avem noutăți majore și degrabă zguduitoare. Decât, vorba unor clasici în viață.

Care îl au deasupra, care-i au deasupra. Iar dacă vă-ntrebați cine-i călărește pe iezuiți care sunt călăriți de Rothschild, pe care-i călăresc stângiștii democrați cu OMS zece care-i și întrece, ei bine, se pare că e părintele Elpidie. 

Cum, care Elpidie. Popa cu nano-echipamentele. High tech părințelul, îl vânează ăia de la NASA ca să le dea cu busuioc pe rachete înainte de lansare.

Acestea fiind zise, ultimul stinge lumina. Care v-am iubit, ptiu, hai că m-am molipsit de la nano-echipamentele lu' părintele Elpidie... 🙄 Ah, și-n caz că nu știați, Elpidie grăit-a că la scurt timp după ce va muri el, va veni antihristul. Cred că s-au pus de acord, sau ceva.

Serios. I can't even.

(Disclaimer: textul este un pamflet, desigur. Nu și print screen-urile, ai căror autori combat neobosiți pe mai multe pagini de Facebook și ale căror nume le-am blurat, pentru că scopul meu nu este să fac public shaming).

 

Creta, un paradis de stâncă și cleștar (II)

Nu știu cum să interpretez faptul că nu m-am ”adunat” să scriu toată săptămâna, altfel decât concluzionând că mi-a fost foarte greu să mă întorc la cotidian (și la muncă). De data asta parcă mai greu ca oricând, ceea ce nu poate însemna decât că m-am deconectat, cu adevărat, în acest concediu.  

 

Și cum să n-o fi făcut... Creta este pe bună dreptate numită ”ținutul zeilor”, are ceva inexplicabil, care te ajută să te relaxezi și să vezi, cu adevărat, frumusețea care te înconjoară. 

Rethymno, unde am avut cazarea, este al treilea oraș ca mărime de pe insulă (după Heraklion și Chania) și reprezintă o îmbinare extraordinar de frumoasă dintre arhitectura venețiană și cultura cretană. 

În Rethymno se circulă foarte mult cu scuterul. Linia despărțitoare care se vede în imaginea de mai jos era pentru scutere - suprafața ei amortiza zgomotul roților, care pe dalele de piatră era mult mai puternic și ar fi fost cu siguranță insuportabil pentru locatari. 

Portul din Rethymno a fost construit undeva în jurul anilor 1300 de către venețieni pentru a facilita circulația navelor între Heraklion și Chania. Astăzi este încă folosit de pescari, care-și ancorează vasele de pescuit de-a lungul digului. Cât despre far, a fost construit de turci câteva sute de ani mai târziu. 

 

 

 

 

Cu excepția zilelor când am făcut excursii în împrejurimi și ne-am întors târziu, am fost la plimbare în fiecare seară și tot am sentimentul că nu am văzut tot ce era de văzut, că ar mai fi ceva de descoperit, că după vreun colț mai exista vreo minunăție pe care n-am descoperit-o.

 

 

Faleza e dominată de la un cap la altul de restaurante și taverne, iar la căderea serii aerul miroase irezistibil a bucate de toate soiurile și pentru toate gusturile. Grătarele sfârâie, cuptoarele de pizza duduie în timp ce bucătarul frământă aluatul pe o masă de lemn, chelnerii îmbie trecătorii să le treacă pragul - și nu e deloc o alegere ușoară, vă zic. Dar despre mâncăruri discutăm într-o postare dedicată. Acum, să mai hălăduim puțin prin Rethymno...

Ne-a plăcut foarte mult orașul vechi, care (dată fiind situația ciudată de anul acesta) nu era nici pe departe atât de aglomerat. Cu străduțe înguste și fermecătoare și plin de magazine - atât de suveniruri, cât și aparținând unor francize cunoscute. Bineînțeles, predomină suvenirurile consacrate, dar la foarte mare căutare sunt și bijuteriile de argint cu opal. Credincioasă hobby-ului meu, mi-am luat 2 perechi de cercei (dintre care unii cu broscuțe țestoase), iar vânzătoarea mi-a făcut cadou un magnet de ceramică, viu colorat și foarte drăguț (în formă de mătură. O fi vrut să-mi transmită ceva? 🤔). 

 

Ne-am plimbat cu trenulețul, iar după ce s-a înnoptat, Rethymno s-a schimbat în ținută de seară 🙂

 

 

Unul dintre obiectivele principale ale orașului este Fortăreața Venețiană (Fortezza), construită în secolul al XVI-lea de venețieni pentru a face față atacurilor otomane și considerată unul dintre cele mai mari castele venețiene. Se poate vizita în fiecare zi până la ora 19:45 și oferă o panoramă splendidă a orașului și a mării, în toată imensitatea ei de... cleștar 🙂

Aici am văzut pentru prima dată ghiulele, despre care nu mi-am dat seama ce sunt. Să mă pup de inteligentă și mai multe nu.

 

 

 

De ce ne plimbam, de ce ne-am fi plimbat mai mult. În răcoarea serii, Rethymno este de un șarm irezistibil. Practic, fiecare străduță avea frumusețea ei, fiecare clădire era interesantă în felul său, iar florile de un ciclamen intens erau prezente la fiecare pas. 

Nu am scris foarte mult, dar asta pentru că Rethymno e un loc pe care trebuie să-l vezi, să-l simți, să-l respiri, să-l trăiești. Și după ce faci toate astea, cuvintele devin prea sărace pentru a-i surprinde cu adevărat farmecul. 

În articolul următor mergem la plajă. La mai multe plaje, de fapt. Să vă pregătiți cu SPF 50 🙃

 

Creta, un paradis de stâncă și cleștar (I)

Bun găsit și bun recitit! 🙂 De întors ne-am întors joi seara, dar până azi am fost ocupată să mă readaptez cotidianului. 

Să nu mă mai trezesc în foșnetul valurilor.

Să nu mai văd Marea Egee din pat. 

Să nu mai aud cicadele zbârnâind.

Să nu mă mai spoiesc de câteva ori pe zi cu loțiuni și creme cu SPF 50.

Să-mi fac singură cafeaua (pe care, în compensație, o beau dintr-o cană minunată). 

Aș mai putea da exemple din categoria ”back to life, back to reality”, dar cred că ideea este evidentă. În acest concediu ne-am deconectat și relaxat așa cum nu crezuserăm că ar fi posibil. Am izbutit să nu mă mai gândesc la problemele de serviciu și să nu mai visez clienți tâmpiți (bine, tot n-am reușit să-mi uit parola de la calculator, dar pentru așa ceva ar trebui să plec pe Lună, probabil...). 

Am multe povești colorate cu ”vis de-albastru și de-azur”, cu arome de souvlaki, stifado, musaca, supă de pește și plăcintă cu brânză și miere, cu briză ușor sărată, cu oameni buni și inimoși, cu munți de stâncă și nemărginirea mării de opal... și cu multe altele, despre care abia aștept să vă povestesc. Am regăsit Grecia sufletului meu, cea pe care-mi doream s-o revăd din 2002, când am vizitat-o prima oară. 

Ca de fiecare dată când încep un astfel de serial, cel dintâi articol este de ordin general, cu impresii de ordin organizatorico-administrativ. Dar și cu niște poze, ca să ne clătim ochii 🙃

Și pentru că e prima postare, zic să-ncepem cu un răsărit... pe care-am fost norocoși să-l vedem, fără ca măcar să ne trezim special pentru asta. Ne trezise marea, aflată la câțiva metri de hotel.

Zborul în condiții de pandemie

Călătorind din Germania (dintr-un land unde situația e destul de bine ținută sub control), am avut ceva mai puține bătăi de cap. Mai precis, n-a trebuit decât să completăm un formular în care să dăm tot felul de date personale (adresa, dacă am călătorit în ultimele săptămâni și unde, hotelul unde vom sta). În urma completării acestui formular ni s-a alocat fiecăruia un cod, pe care urma să-l prezentăm la aterizare și-n baza căruia urma să se hotărască dacă vom fi testați sau nu. 

Pe durata zborului de trei ore am purtat permanent mască (și n-a fost deloc dificil), iar la aterizarea în Heraklion am primit permisiunea de-a trece fără test. Am luat în primire mașina pe care deja o închiriaserăm și la drum spre Rethymno, unde aveam hotelul. 

La întoarcere mi-am făcut ceva nervi.... Era o altă companie aeriană și nu excelau la capitolul organizare. În avion ni s-au distribuit formulare pe care trebuia să le completăm cu datele personale, dar niciun instrument de scris. Ceea ce n-ar fi fost o problemă, dacă am fi știut de aceste formulare (că aveam pixuri în bagajul de cală). ”Nu am voie să vă dau pix, din cauza problemei Covid”, s-a stropșit stewardesa. ”Păi bine, dar pe site-ul dumneavoastră nu se menționează nimic legat de acest formular. Nu am cu ce scrie”. ”Nu mă privește, nu am voie să vă dau pix, dar dacă refuzați să completați va trebui să vă fac raport”. Ce să-i mai explic proastei că nu refuz, dar pentru că-s ei căscați nu m-am pregătit cu un chelcășoz de scris... Din fericire, o pasageră mi-a împrumutat pixul ei (pe care l-a și dat cu dezinfectant în prealabil). Bineînțeles, am purtat mască pe timpul zborului și până la ieșirea din aeroport. În afară de asta, nimic deosebit sau ”Covid-related”.

Așadar, dacă aveți de zburat undeva, vedeți să aveți ceva de scris la voi, chiar dacă nu se menționează nimic în acest sens pe site-ul operatorului de zbor. Este posibil să aveți de completat un astfel de formular.

Cum a fost concediul din punct de vedere al ”situației Covid”

Destul de relaxat, aș zice. În spațiile închise (magazine, supermarket-uri, restaurante) este obligatorie masca, iar toți chelnerii poartă viziere. Pe stradă, la terase și pe plajă nu poartă nimeni, dar instinctiv lumea păstrează distanța. La asta a contribuit și faptul că erau mult mai puțini turiști decât ar fi normal în perioada asta a anului, fapt confirmat atât de managera hotelului unde am stat, cât și de mai mulți chelneri pe care i-am întrebat. 

”Anul trecut pe vremea asta se mergea umăr la umăr pe străzi”, au oftat ei, dar apoi au surâs încrezători: ”E bine și așa! Cel mai important e să încheiem sezonul sănătoși”.

Hotelul

Niciodată n-aș fi crezut că un hotel de 2 stele poate fi atât de confortabil, dar cu toată sinceritatea o spun, nu ne-am fi putut dori mai mult. Situat pe faleză, oferea o panoramă perfectă asupra mării, iar balconul s-a dovedit a fi foarte intim și permanent umbrit (aspect important când nu mai știi unde să ”te-ascunzi” de soarele puternic, dar vrei să privești marea). 

Umbrelele care se văd sunt cele de pe plajă. Adică da, atât de aproape era 🙂 Iar balconul nostru era pe al doilea nivel, al doilea de la stânga la dreapta. Camera a fost foarte confortabilă, spațioasă și bine aerisită (avea și aer condiționat, pe care însă nu l-am pornit decât de vreo 2 ori înainte de culcare, când era atât de înăbușitor că n-am fi putut adormi) și ne-am simțit foarte bine în ea. Dezinfectarea s-a făcut în ziua când am ajuns, iar mirosul de clor care a persistat cel mult o oră a avut un efect... liniștitor. Managera a fost deosebit de amabilă și-a făcut tot ce-a ținut de ea ca să ne ofere o ședere plăcută. Ceea ce cu siguranță i-a reușit.

Pe mica terasă am luat micul dejun, care de asemenea a fost adaptat situației actuale - nu se mai servea bufet, ci am primit în fiecare zi o listă cu toate opțiunile și bifam ce voiam să mâncăm a doua zi, menționând și ora la care urma să venim la masă (aspect important dacă e vorba de omletă și altele care se prepară pe loc). Pentru noi a funcționat foarte bine sistemul ăsta, chiar dacă pentru personal a fost considerabil mai dificil. Mâncarea a fost bună, proaspătă și îndestulătoare, chiar dacă nu foarte variată.

Prețuri & servicii

Neverosimil de ieftine, mai ales dacă ne gândim la criza pe care o traversează. Două șezlonguri + o umbrelă - 7 euro pe zi. Nouă, care-n urmă cu 2 ani am plătit în Mallorca 45 de euro pe zi pentru fix același lucru, ni s-a părut un adevărat chilipir.

Pentru orice comandai pe plajă (cafea, frappe, cocktail, salată de fructe - you name it), primeai gratuit o sticlă de 0,5 de apă plată. Care apă, că veni vorba, nu costa nicăieri mai mult de 50 de cenți sticla (asta-n orașul vechi. În afara centrului, era 30 de cenți sticla). Oricare alte băuturi sunt ceva mai scumpe, dar grecii consideră că apă trebuie să-și permită oricine și oricât.

Ieftin este și să mănânci la terasele din oraș, indiferent de locație (inclusiv la cele situate în buza mării, unde ai fi putut crede că te vor taxa și pentru ”view”), ieftine sunt până și suvenirurile. Practic, la un concediu în Grecia singurele cheltuieli semnificative sunt transportul și cazarea - dar ajuns acolo te poți desfăta după pofta inimii, la prețuri foarte rezonabile.

Cele mai frumoase locuri sunt cele pe care nu le cauți.... 🙂

Având, cum vă spuneam, mașină închiriată pentru întregul sejur,  am putut umbla de colo-colo, după chef. Am vizitat plajele de la Elafonisi (cunoscută pentru nisipul roz și apa azurie - ai fi jurat că ești în Maldive… ) și Souda Beach, am fost în Chania și la Knossos și per total s-a dovedit o idee foarte bună, nedepinzând de nimeni.

Despre toate acestea vom vorbi pe-ndelete în alt articole; acum doar un mic preview de la Elafonisi... 

Mașina ne-a oferit ocazia de-a vedea și un alt gen de serviciu pe insulă - la un moment dat, pur și simplu a căzut oglinda din stânga și s-a ciobit transversal. Eram pe un drum de țară, așa că omul a putut frâna ca să o recupereze. A fixat-o la loc, dar era cam periculos să mergi cu ea așa, nu puteai ști cât de stabilă e. Ne-am dus la un service Nissan din Rethymno (mașina fiind un Nissan), au comandat oglinda că nu o aveau pe stoc și după 2 zile am mers și au fixat-o. N-a trebuit să așteptăm deloc, s-au ocupat foarte prompt, n-au încercat să ”ne bage pe gât” varianta mai scumpă (modelul original era 60 de euro, dar ne-au zis că o pot lua de pe aftermarket cu 16, ceea ce am și făcut), când am revenit au montat-o imediat, totul rapid și cu o bunăvoință pe care nici la nemți n-o prea vezi…

Surpriza a fost la final când am vrut să le lăsăm un bacșiș: ”no way, sir, you are a guest here!” 🙂

Pentru primul articol, cred că m-am lungit destul de mult, așa că plănuiesc să mă opresc pe aici pe undeva... Nu înainte însă de a sublinia că, într-adevăr, Creta este o destinație pentru toate gusturile. Puteai face orice îți doreai: plajă, plimbări cu trenulețul sau pe jos, croaziere, vizite la muzee, excursii în orașele învecinate, snorkeling, plimbări cu parapanta și cu skijet-ul, shopping, explorarea orașului vechi, hiking pe traseul Samaria Gorge... Indiferent de preferințe, n-aveai cum să nu găsești ceva pe placul tău.

În final, vă mai las cu niște imagini: 

În episodul viitor vă povestesc despre Rethymno, cel de-al treilea oraș ca mărime din Creta (după Heraklion și Chania), pe care-am avut timp să-l explorăm pe îndelete și care ne-a plăcut enorm.

Acestea fiind zise, întrebarea mea în clipa asta e: cum supraviețuiește omul primei zile de lucru după concediu, mmm?