Lanțul slăbiciunilor (guest post - partea a II-a)

În finalul primei părți a postării publicate ieri și scrise de soțul meu, rămăseserăm la boxele bușite în timpul transportului (consecință a împachetării necorespunzătoare) și la demersurile omului de-a rezolva problema într-un mod cât mai diplomatic și cât mai ne-complicat cu putință. 

Dar după cum zice o vorbă veche, mult scrâșnet de dinți fostu-s-a auzit... 

🤯🤯🤯

Vânzătoarea nu-și poate explica ce s-a întâmplat pe drum cu boxele. Sugerează să fac o reclamație la DHL, că pachetele sunt asigurate. Eu nu vreau să aud inițial de așa ceva pentru că, la cât mă duce pe mine mintea, reclamația trebuie s-o facă expeditorul, că el, drăguțul, are un contract de expediere cu DHL, nu eu. Mă duce mintea sau nu, s-o lăsăm așa, dar de făcut reclamație tot eu trebuie să fac. Ne-am fi dorit o despăgubire din partea vânzătoarei, că m-ar fi scutit de reîmpachetat boxele, de cărat la mașină, ajutat de consoartă, și de cărat iar apoi boxele până la tejgheaua DHL din localitate. Cum vânzătoarea nu voia să avanseze vreo despăgubire din proprie inițiativă, am zis să vedem ce zice DHL.

Completând formularele de expediere pentru a fi expertizate la centrul DHL, am avut de ales două opțiuni, după expertizare: A - trimise înapoi la vânzătoare, B - trimise înapoi la mine. Aș fi vrut să le trimită înapoi de unde au venit în principiu, dar amintindu-mi că vânzătoarea spunea într-unul din mesaje că sunt în proces de mutare, am vrut să evit ca boxele să fie trimise la o adresă la care vânzătoarea nu mai e de găsit. Bifez, deci, să revină la mine.

Pinioanele scrâșnesc.

Peste o zi, sună curierul. Nu-mi aminteam să fi comandat ceva, dar mă gândesc, că, poate, Greta. Deschid ușa, la timp ca să văd cum curierul dă jos de pe umăr cutia care pare cunoscută. Indignarea mă amuțește. Este cutia cu una dintre cele două boxe, care e acum, din nou, la mine la ușă. Reușesc totuși să gesticulez și să exprim ceva ce ar fi trebuit să sune ca un refuz de primire. Îi explic că această cutie nu trebuia să revină la mine. Drept dovadă, îi arăt eticheta pe care scrie clar cine e expeditorul și cine e destinatarul. Destinatarul nu eram eu, destinatarul era centrul de expertiză DHL.

Era ca în ”Pulp Fiction”:

”Jimmie: [interupting] No, no, no, no, let me ask you a question. When you came pulling in here, did you notice a sign out in front of my house that said ”Dead Nigger Storage”?
Jules: Jimmie, you know I ain't seen no...
Jimmie: [cutting him off again; getting angry] Did you notice a sign out in front of my house that said ”Dead Nigger Storage”?
Jules: [pause] No. I didn't.
Jimmie: You know WHY you didn't see that sign?
Jules: Why?
Jimmie: 'Cause it ain't there, 'cause storing dead niggers ain't my fucking business, that's why!”

Curierul, impacientat, îmi arată că scanner-ul lui zice că e bine unde a adus pachetul, și îmi și arată. De prisos să spun că el scana un autocolant cu un cod de bare, rămas pe-acolo de la primul drum.
L-am informat că nu primesc pachetul, și să facă bine să-l ducă acolo unde l-am expediat. Adică la depozitul de boxe negre, ciobite. Curierul oftează, suie pachetul pe umăr și pleacă.

Trec câteva zile. Am putut urmări pe tracking că pachetele sunt la expertiză. Primesc și o înștiințare că pachetele au suferit, într-adevăr, daune la transport. O nouă zi. Sună curierul. Deschid și mă duc jos, cu gândul să-l ajut. Nu mai e nevoie, că vine singur și cară un singur pachet. Nu am impresia că am mai văzut vreodată pachetul ăsta. Pare să fie unul nou, mai mare decât cele în care au venit boxele.
Semnez, curierul pleacă, eu bag pachetul în locuință. Mă întreb dacă nu cumva au considerat boxele ca fiind daună totală, și le-au băgat pe-amândouă la grămadă în pachetul ăsta, fără alte menajamente. Pe cutie tronează un autocolant portocaliu care declară fără dubii că produsele au fost deteriorate, și că DHL va lua legătura cu expeditorul în această privință. Îmi fac curaj și desfac pachetul, să mă asigur că sunt ambele boxe. Și nu, erau doar pinioanele de care vorbeam. În pachet o singură boxă. Nu o mai despachetez, o las așa cum e, și trag pachetul la depou, adică pe un hol dinspre toaleta de oaspeți.

Unde e a doua boxă? Păi a doua boxă e prin Hamburg. Hamburg e mereu o idee bună de călătorie. Și dacă-ți place așa mult, poți sta chiar și opt zile pe-acolo. Că doar nu te costă nimic, plătește DHL.

După 8 zile și mesaje cu vânzătoarea, sună iar curierul. Revine și a doua boxă din vilegiatură, de data asta tot în cutia aleasă în mod nefericit de vânzătoare, dar cu, de-acum, binecunoscutul autocolant oranj. Îi găsesc locul lângă cealaltă boxă care n-a avut parte decât de un city break mic în Hamburg.
Amândouă pachetele blochează de-acum jumătate de hol. În demersul ei de a face curățenie prin locuință, Greta trebuie să le dea mereu la o parte, pentru că blochează dulapul cu licori de curățenie. Chiar și dacă ai nevoie de o nouă rolă de hârtie de toaletă, trebuie să dansezi cu boxele. De preferat să ai nevoie de rolă înainte să-ți dai seama că ai nevoie, if you catch my drift.

Zilele trec, vânzătoarea ba răspunde, ba nu răspunde. Eu îmi aduc aminte de gluma aia de la trecerea în noul mileniu:

- Câte feluri de zile există?
- Trei! Zile bune, zile rele și zi-le, domnu' Geo!

Nu reușesc să aflu dacă DHL e de acord cu vreo recompensă pentru paguba iscată. Vânzătoarea spune -  ce surpriză! -  că DHL susține că boxele n-au fost suficient de bine împachetate.
I-am spus eu asta încă de la început, dar ea ”nu, nu, nu, Gerula și iar Gerula...!”', vorba cântecului. Finalmente, îmi pierd răbdarea și, contrar principiilor mele, exprim o sumă pentru despăgubirea care ni s-ar cuveni, în opinia noastră. Suma, se înțelege, exprimată de prietenul meu, eu doar având rol de mesager.

Nu am spus și care ar fi fost cazul contrar - trimiterea înapoi și buyer protection PayPal.
Nu am spus pentru că, după tot marasmul ăsta, voiam măcar să am sentimentul că am rămas cu ceva, fie chiar și cu niște boxe ciobite, dar reparabile, și la un preț bun. Opțiunea de a le trimite înapoi în schimbul integral al banilor plătiți pe ele mi se părea perdantă pe toată linia. Pentru mine. Că eu le-am plătit, eu le-am despachetat, eu le-am împachetat, eu le-am dus iar la DHL, eu am scris mesaje, eu m-am răstit la curier, eu am blocat locuința cu ele. Doar ca să le trimit iar înapoi, deci tot eu să le car, ca să-mi recuperez banii.

Pinioanele sunt, mai departe, asincron. Acum am două pachete: unul mare și unul mic. Vânzătoarea nu achiesează la propunerea noastră financiară și o dă în prosteală. Spune că propunerea este neserioasă, și că boxele, chiar și ciobite, au fost vândute la un preț suficient de mic cât să nu conteze. Atât eu, cât și prietenul, ne ieșim din minți. După câteva săptămâni de omenie, de înțelegere, de găsit explicații și scuze în detrimentul nostru și spre protecția ei, vânzătoarea, probabil prost sfătuită, refuză despăgubirea, și nici nu avansează o altă soluție.

Fac ce-ar fi trebuit să fac la început. PayPal log in, reclamație, descrierea problemei, poze ca dovadă.
Trebuie să treacă niște zile, pentru ca și vânzătoarea să fie informată, să pună la dispoziție eventuale informații. La un moment dat primesc notificare că vânzătoarea e de acord cu restituirea sumei integrale, și pot trimite pachetele înapoi. Nu mai am nervi să mai încerc să obțin de la ea costurile expedierii de retur, astea trebuie și vor fi suportate de prietenul meu. Să se sature de boxe din Germania.

Duc pachetele la DHL așa cum erau, mă bucur că ne-am luat holul ”ânapoi”, plătesc fluierând 50 € pentru expedierea voluminoaselor pachete, să plece și să nu le mai văd. Nici nu vreau să-mi mai imaginez ce alte daune or mai fi pățit boxele în periplul lor pe la DHL, și la mine, și iar înapoi, și cine mai știe pe unde. Probabil vor fi direct rumeguș când vor reveni la vânzătoare, dar nu mă mai interesează, pentru că nici pe ea n-a părut s-o impresioneze posibilitatea asta.

Pinioanele scot scântei.

Sună curierul. La ușă un binecunoscut pachet. Mă uit la pereții de pe hol, și mă întreb dacă să-i încerc un pic cu capul. Curierule, fratele meu alb, pachetul ăsta NU trebuie să ajungă la mine, pentru că eu sunt expeditorul! Uită-te, scrie pe etichetă! Curierul pufnește și bufnește, îmi arată autocolantul portocaliu, rămas pe cutie de la expertizare. Reușesc să-i mai spun că e acolo de dinainte de expediție, dar nu contează, și să facă bine să-l trimită la adresa de pe etichetă, că de-aia am plătit! Curierul ia pachetul, eu intru în locuință, cu tensiunea 20, probabil. Nu știu ce ar trebui să fac, să scap cumva de boxele astea în viața asta! Era boxa cu pachetul mic, inițial, care mai venise și înainte de expertiză încă o dată la mine la ușă.

Tocmai când nu mai știam ce urmează să se mai întâmple, din pinioane sare șpan. Tracking-ul zice că pachetul va fi din nou livrat, tot la mine! Doresc din tot sufletul să fiu acasă, să refuz iar primirea. Chestiuni de serviciu însă nu-mi permit asta. Rămâne doar să sper că nu va trece pe la noi curierul înainte să ajung eu acasă. Dar ți-ai găsit. Tocmai când parchez mașina, zăresc o dubă DHL chiar la noi în față. Dau fuga, fix cât să-l prind pe curier care dădea să plece. Îl întreb dacă a livrat un pachet pe numele meu, zice că da, l-a lăsat la o vecină. Îl oblig să aștepte, sun la vecină, recuperez pachetul, i-l dau curierului înapoi.

Curierul, un băiețandru blond, e agasat și are o poftă nebună să mă contrazică. Îi arăt eticheta, el îmi arată autocolantul portocaliu. Îi zic că-l putem foarte bine rupe de-acolo, că e de data trecută. El îmi interzice, că nu e voie. Mă cert cu el în fața imobilului. La un moment dat pun mâna și rup, pur și simplu, o mare parte din autocolantul portocaliu. La mișcarea asta curierul devine isteric, înșfacă pachetul, amenință că ne vedem la tribunal, și demarează cu duba în forță.

Nu mai sare șpan, dar din pinioane încă sar scântei. Conform tracking-ului pachetul e pe undeva, dar nu se știe pe unde. Și acolo, unde se duc pachetele când se duc și nu ajung unde trebuie, stă aproape o săptămână. Sun la DHL, reiese că trebuia să accept pachetul, și să-l retrimit. Nu e bine că am refuzat. Tracking-ul zice că destinatarul (vânzătoarea?!) a refuzat primirea. Dar nu destinatarul, ci EU am refuzat primirea! Nu știu când și dacă se va termina vreodată această poveste. Mai nou, îmi doresc să revină pachetul la mine acum! Pentru că dacă nu revine, să-l pot retrimite, eu nu-mi primesc banii dați pe boxe din motive de retur incomplet!
Între timp, celălalt pachet și-a urmat drumul normal, dar credeți oare că a fost fără griji? Mai nou, vânzătoarea plecase în concediu, și pachetul nu ar fi avut de cine să fie preluat la predare. Nu ești acasă? Pachetul se duce la depozit. Nu-l iei în 7 zile de-acolo? Revine la expeditor. Adică la mine!

De-acum mă gândeam că trebuie să mă pregătesc și de posibilitatea asta, și să fac rost de niște vreascuri. Nu de alta, dar după toate cele întâmplate simțeam că un foc frumos, aici, în fața locuinței, în care să arunc pachetele alea nedesfăcute, ar trebui să aducă niște plus-valoare serioasă nervilor mei jucați în picioare de mai bine de-o lună. Poate nu chiar plus-valoarea plătită inițial, dar pe-aproape.

Brusc, pinioanele se opresc. Nu știu încă dacă din proprie inițiativă, sau doar pentru că s-au amestecat între ele. Primul pachet este livrat. Iar cel pierdut este regăsit, și este în drum. În drum spre mine! Mă bucur nespus că ne vom revedea! Vorba scripturii, ”era pierdut și a fost găsit!”

Final: am acceptat pachetul cu brațele deschise, la propriu și la figurat. Am rupt toate autocolantele existente, sau le-am acoperit cu foaie albă pe cele care nu mai puteau fi îndepărtate. Am dus pachetul iar la DHL și l-am expediat din nou. Am reclamat la DHL și am primit banii înapoi pe expedierea care n-a avut loc. Pachetul a ajuns la destinație și a fost livrat. Eu mi-am primit banii integral peste câteva zile. N-am mai auzit nimic de la vânzătoare. Nu știu și nu am curaj să sper că s-a terminat povestea. Sper doar să intervină uitarea, cât mai grabnic.

Două lucruri:

- faptul că prietenul meu și-a dorit boxe, pe care le-am avut aici și am ascultat la ele preț de 10 minute, m-a făcut să-mi schimb sistemul audio, complet, vechi de mai bine de 20 ani. Dacă mă lăsa în banii mei, eram și acum în banii mei, la propriu și la figurat. Dar așa, banii mei au luat calea dealer-ilor de hi-fi.

- cine credeți că se uită după același tip de boxe care mi-au scos sufletul, cu gândul că, dacă le găsesc pe-aici prin zonă, nu e nevoie să mai fie expediate și în felul ăsta prietenul meu să aibă, totuși, boxele pe care și le-a dorit?

Atât s-a putut... 

Lanțul slăbiciunilor (guest post - partea I)

Povestea de mai jos este scrisă - în premieră pe acest blog - de către soțul meu, cunoscut aici în principal drept ”jupânul”. După ce veți fi citit toată odiseea (pe care, având în vedere lungimea textului, am hotărât că o voi împărți în două texte), veți fi cu siguranță de acord că asemenea experiență merita să fie povestită. Spre neuitare și luare-aminte 😀.
Acestea fiind spuse, îi dau cuvântul.

                                                                🥁🥁🥁

Tuturor ne e dat - din fericire, nu foarte des - să ni se întâmple niște chestii în urma cărora să avem acuta senzație că pinioanele mecanismului care ține în mișcare viața noastră sunt complet desincronizate. E vorba despre situațiile în care ceva ce ai făcut sau n-ai făcut la un moment dat, te urmărește și, atunci când crezi că ai scăpat și lumea e din nou în regulă, scrâșnetul pinioanelor mai produce încă o anomalie, încă o nepotrivire într-un timeline și-așa deja plin de aberații.

Acum probabil deja vă scormoniți memoria în căutarea unor vestigii asemănătoare celor descrise de mine mai sus. Probabil nu e ușor, pentru că descrierea e destul de generală. De-aia zic să vă povestesc mai întâi despre ce e vorba, și apoi să decideți singuri dacă ați avut experiențe asemănătoare.

Din experiența de până acum, aș zice că nu greșesc dacă spun că domeniul audio-video-hi-fi e mai mult apanajul bărbaților. Pentru noi e, de regulă, mai important ca muzica să sune bine, curat, autentic, echilibrat și suntem dispuși să facem niște eforturi pentru asta: să cumpărăm amplificatoare, boxe, cabluri, CD player-e, pick-up-uri, să facem setări, să tratăm acustic camera de audiție, ș.a.m.d. Și să discutăm între noi despre toate astea. De câte ori se ivește ocazia. Da, clar e mai simplu ca sexul opus în cazul ăsta: de regulă vă interesează puțin spre deloc domeniul, atâta vreme cât se aude ceva, și, de preferință, nu prea tare.

Un bun prieten îmi trimite la un moment dat un link cu o pereche de boxe, puse la vânzare pe un OLX local, site cu anunțuri de mică publicitate. Îmi spune că și-ar dori așa ceva, și întreabă dacă ar fi realizabil să le cumpăr pentru el, să-mi fie trimise mie, și să le trimit cu ajutorul vreunui șofer către România. Boxele erau făcute de o anumită firmă, firmă care pentru noi amândoi era, cel mult, un vis umed de acum 25 de ani. Ideea îmi surâde, nostalgia mă cuprinde, un shot de altruism îmi circulă deja alert prin vene. Scriu un mesaj vânzătoarei, mai mult de sondare a terenului. Nu am trimis încă oferte de preț, deși prețul era explicit negociabil. Doar am vrut să știu dacă încă există ambalajul original și eventualele accesorii. Fiind vorba de niște boxe-turn, mai înalte de un metru și care cântăresc împreună spre 50 kg, e foarte important să mai fie ambalajul original pentru transport.

Vânzătoarea mă informează că nu mai are cutiile originale, dar se va ocupa cu simț de răspundere să le împacheteze cât mai bine, ca să ajungă cu bine la destinație, și, fără să mai cer eu asta, schimbă statusul anunțului în ”rezervat”.

În clipa asta, oricât de mult aș încerca să ascund ce urmează, cu siguranță aveți deja primele viziuni despre ce urmează. Vă asigur că orice viziuni ați avea, nu vor putea revela ce va să urmeze.

Înapoi la afacerea noastră: ea mă asigură că va împacheta boxele, eu îmi exprim îndoiala că lipsa ambalajului original va putea fi cumva suplinită de altceva, ea îmi spune că a vândut și un amplificator, și că a ajuns cu bine la cumpărător. Mai întreb de niște accesorii, unele sunt găsite, altele nu. Ne înțelegem la preț și trimit banii prin PayPal, dar cu buyer protection. Lipsa ambalajului original, exemplul cu amplificatorul care nu s-a făcut bucăți pe drum, o anumită doză de naivitate a vânzătoarei privind domeniul ăsta - toate astea ar fi trebuit să fie motive serioase pentru cineva cu minte clară.
Nu poate fi vorba despre o minte clară a bărbaților în căutare de aparte hi-fi, că dacă ar fi clară, probabil că s-ar mulțumi și ei când muzica se aude, și atât. Când o boxă bună și frumoasă apare la orizont, toate slăbiciunile din dotare iau prim-planul, și wishful thinking e acum cuvântul de ordine.

Primesc tracking number, pachetele cele două sunt pe drum. Nu mai durează mult și vine ziua în care vor fi livrate. Aștept curierul ”ca și când”, curierul vine și cară, pe rând, cu cârca, cele două pachete voluminoase. În timp ce eu sunt foarte mirat că pachetele nu fac o foarte bună impresie prin dimensiuni, curierul cere și primește semnătura. Nu mai am timp de inspecție suplimentară, că trebuie să ajung iute la o repetiție. Revin acasă apoi și, cu înfrigurare, încep să desfac pachetele. Nu e treabă ușoară, mai ales de unul singur, dar un lucru e clar foarte repede: pachetele sunt cam la fel de mari ca boxele. În limbaj de specialitate: hope for the best, prepare for the worst.

Aaand... drumroll: the worst it is! Boxele sunt, structural, întregi, dar nu prea a rămas colț care să nu fie bușit. Fiind negre, furnirul maro-gălbui, expus în toată splendoarea lui, arată înfiorător. Îndepărtez și protecțiile difuzoarelor, și nodul din gât devine mai improbabil de-a fi înghițit prea curând. Difuzoarele sunt sănătoase, dar toate găurile de prindere ale protecțiilor au, la rândul lor, o floare splendidă de culoarea furnirului de mai sus. Nu e bine deloc. Dar deloc. 

Până una-alta, să ascultăm niște muzică la ele. Colțurile plesnite sunt, momentan, doar un detaliu estetic. Sau, mai degrabă, inestetic. Pun protecțiile la loc, florile de furnir dispar în spatele lor,  le conectez la vechiul meu amplificator și prima impresie e, de fapt, o certitudine: vechile mele boxe sunt niște gioarse obosite. Dar astea negre, cu colțuri gălbui, sunt boxe!

Fac poze și le trimit prietenului meu. În fond, sunt ca și ale lui. Prietenul, pe bună dreptate, e furios. Să trecem cu milostivenie peste reproducerea exactă a vorbelor spuse de el, și să traducem (Irina-Margareta Nistor style): la naiba! 😀

Evaluăm situația, prietenul zice că le-ar putea, probabil, repara, dar nu se poate împăca neam cu ideea de a le păstra așa, fără vreo despăgubire rezonabilă. În fond, suntem de aceeași părere: cutiile alese de vânzătoare au fost doar ca un înveliș de carton pe exterior pentru boxe, iar un strat de folie cu bule nu putea împiedica inevitabilul. Cutiile originale sunt semnificativ mai mari, și au elemente din polistiren care protejează fix partea de jos și de sus, ca niște capace mari - și cu ele puse, boxa ar arăta cam ca o coloană de templu grecesc. Ei bine, ale noastre n-au fost coloane de templu grecesc. Mai degrabă arată a totemuri acum, cu smalțul sărit prin mai multe locuri.

Calea către o rezolvare scurtă ar fi fost: informarea vânzătoarei, cu pozele de rigoare ca argumente, și concomitent deschiderea unui caz de buyer protection la PayPal, pe motiv de obiecte neconforme cu descrierea inițială.

Dar să fim noi așa niște neoameni, și să dăm direct cu barda (pe care o avem în mână, pentru că am dorit expres să avem, la nevoie, o bardă în mână pentru orice eventualitate nefericită)?! Noooo. Să fim oameni, să fim rezonabili, să astea.

Până aici, foarte probabil, v-ați putut imagina și voi cam la ce se va ajunge. Asta dacă ați mai ajuns cu cititul până aici. Dacă nu, eu tot o să scriu despre pinioanele alea ale vieții, bată-le vina, că tocmai din momentul ăsta încep să nu mai fie sincronizate.

(Va urma)

O excursie într-un oraș învecinat, încheiată la un outlet de unde nu am cumpărat decât hamburgeri

Adevăru-i că numai noi puteam s-o coacem cu atâta artă și pricepere 🙄

Ne tot povestiseră unii și alții despre un oraș aflat la o oră distanță, Kiel pe numele său, despre care spuneau că e foarte frumos, clădiri vechi, romantic șamd. În sinea mea îmi imaginam un Bremen la scară ceva mai mare - iar Bremen ne-a plăcut mult când l-am vizitat, cu aproape doi ani în urmă. Prin urmare, sâmbăta trecută ne-am așternut la drum. 

Mai aveam vreo 20 de minute până la destinație, când, ce-mi văd ochii? Un mare panou care ne invita la un outlet din imediata vecinătate. Bling-bling mi-au făcut ochii, aici ne oprim la întoarcere.
(Paranteză. Personal, am o părere destul de proastă despre outlet-uri, în principal ca urmare a ceea ce am citit în cartea ”Gomorra. Cealaltă mafie a Italiei”, scrisă de Roberto Saviano și despre care v-am povestit acum 3 ani. Nu mă îndoiesc de afirmațiile autorului; simplul fapt că de vreo 13 ani trăiește sub protecția poliției mi se pare un argument foarte puternic în favoarea autenticității relatărilor din carte. Cu toate acestea însă, eram curioasă de ceea ce voi găsi la outlet și, nu neg, nu m-aș fi dat în lături să-mi cumpăr ceva, dacă ar fi fost cazul. N-a fost, dar stați să vă zic de oraș întâi). 

Kiel nu ne-a dezamăgit, dar asta numai pentru că n-am avut așteptări. Ne duseserăm din curiozitate, fără a ne face iluzii. Este un oraș banal, fără absolut nimic deosebit, mult prea tăcut, fără acel ”je ne sais quoi” de natură să-l facă remarcabil. 

Mi-au plăcut clădirile vechi din cărămidă nevăruită, dar locuiesc de aproape doi ani în nordul Germaniei și știu că sunt caracteristice regiunii acesteia. Kiel mi s-a părut la fel de anost precum Rostock (pe care l-am vizitat în toamna lui 2019 și-atât de plictisitor l-am găsit a fi, că n-am socotit necesar să scriu nimic despre el). Nici despre Kiel nu cred c-aș fi scris, dacă n-ar fi fost peripețiile ulterioare.
(Am mai zis ce norocoasă mă simt să locuiesc în splendoarea asta de oraș care e Hamburg?).

După ce ne-am plimbat vreo 3 ore, am hotărât că n-are niciun rost să mai pierdem vremea, de vreme ce ne aștepta outlet-ul. Mă rog, așa credeam eu - că ne aștepta.

Am realizat că ne înșelam când am ajuns și am văzut ce cozi erau la aproape fiecare magazin. Bine, asta era lesne de anticipat, având în vedere numărul maxim de persoane admis în interior and all that jazz (de care sper să scăpăm cât mai curând, că mi-a ajuns la os). Dar nu ne așteptam la cozi de, estimativ, 50 de persoane la Nike, Adidas sau Guess. Unde mai pui că se lăsase și frigul. Ca s-o spun pe-aia dreaptă, n-aș fi stat la cozile alea nici dacă ar fi urmat să primesc produsele pe gratis. 

De curiozitate, dar și pentru că-mi plac papornițele 😇 lor, am stat nițel la rând pentru a intra la Michael Kors. Măcar aici erau doar vreo 7 persoane înaintea mea, așa că a mers destul de repede. Însă n-am rămas în magazin decât vreo 5 minute, și nici nu-s convinsă că au fost chiar cinci.
Motivul e unul cât se poate de prozaic: n-am pene pe spate. Să pui pe-o minusculă poșetă (de-aia de nu-ți încape nici portofelul în ea, dacă nu scoți telefonul mobil) prețul ”original” 300 de euro și prețul ”de outlet” 199, înseamnă că fie nu-ți cunoști plaja de prețuri (puțin probabil), fie îți iei clienții de proști (foarte probabil). O chichirică de-aia costă 125 de euro dacă o cumperi de pe site-ul Michael Kors, deci a se scuti și-a nu se mânca ciuperci 😏

Așa stând lucrurile, mi-a pierit cheful de-a mă vântura pe la alți designeri. Ni se cam făcuse foame. Și-am avut cea mai mare surpriză, când am găsit un fast food ”Five Guys”. Nu sunt foarte cunoscuți în Europa. Noi i-am descoperit când am fost în America și adevăr vă spun, hamburgerii și cartofii lor sunt hrana zeilor. Nu au multe feluri de burgeri, dar carnea e foarte gustoasă, iar cartofii - absolut delicioși. N-am mai văzut restaurante de-ale lor prin Germania, de fapt nici nu știam că există și aici.
(Da, știu, nesănătos, calorii, sare șamd. Dar credeți-mă, nu se compară cu nimic din ce cunoaștem noi drept fast food. Atâta vreme cât nu ne dedăm la asemenea dezmăț decât, în medie, la interval de 6-7 săptămâni, cred că e totuși rezonabil).

Ne-am așezat, entuziasmați, la rând. Eram vreo 20 de persoane, coada mai mult stătea decât înainta și nu pricepeam de ce erau o mulțime de mese goale pe terasă. M-am așezat la una dintre ele, gândind să stăm la rând alternativ, dar după vreo câteva minute s-a înființat o dropie plină de aplomb.
- Nu aveți voie să stați la masă, mă flituiește dumneaei.
M-am uitat cruciș. Adică de ce n-am voie?
- Ați comandat online?
Îi elucidez că nu, dar omul stă la rând.

- Dacă nu ați comandat online, nu aveți voie să stați la masă, lătră dropia cu autoritate.
M-am ridicat cam împăiată. Ce meșteșug de tâmpenie mai e și ăsta? Dacă nu comanzi online ești obligat să iei la pachet sau cum?
După mai bine de-o oră ne-a venit în sfârșit rândul. Am băgat de seamă că nu avea voie să intre decât câte o singură persoană (adică nici dacă era un cuplu nu puteau intra împreună). Ne-a abordat un pișpirel, care s-a interesat dacă vrem să luăm la pachet (nu), iar dacă vrem să stăm la masă trebuie să scanăm un cod de bare, ca să ne înregistrăm și să ne dăm acolo datele personale. Asta era, practic, ”comanda online” (pentru că de fapt jupânul a comandat direct la casă). Ar fi fost util să se menționeze pe undeva chestia asta, ca să nu se așeze oamenii degeaba și să fie ușuiți de dropii importante. Și n-ar fi fost deloc rău dacă ar fi deschis ambele case pe care le aveau.
După aceea am primit o țidulă pe care scria ”Masa Nr. 9”, la care ne-am așezat victorioși (urmau să ne aducă ei comanda). Abia așteptam să vină iar dropia și să se ia de noi. Ce păcat că n-a mai venit.

Cum ziceam mai sus, era cam răcoare. Dar n-am mai simțit asta când au venit hamburgerii și cartofii. Aveau exact gustul pe care-l știam din America. Ne-a plăcut fiecare îmbucătură. Și eu mi-am amintit cât de dor mi-e de New York...

Sigur, n-ar fi același lucru dacă am mânca mai des (și nici n-ar fi de dorit). Un lucru e cert, însă: ne mai ducem la outlet-ul ăla, cel mai probabil peste 2-3 luni, așa. Dar cred că numai pentru hamburgeri.

La pomul lăudat sau cum se mănâncă puţin, prost şi scump

Sâmbăta trecută, cu o zi înainte de-a ne întoarce acasă din excursia la Kempten, ni s-a comunicat că a doua zi vom opri pentru masa de prânz la restaurantul hotelului Akzent Brauerei Hotel Hirsch din localitatea Ottobeuren, aflată pe traseu şi unde se găseşte şi splendoarea de biserică pe care v-am arătat-o în postarea anterioară. 

Pentru mai multă eficienţă şi având în vedere că eram un grup de 28 de persoane, organizatorul excursiei ne-a înmânat un meniu al restaurantului respectiv, de unde fiecare şi-a ales ce urma să mănânce a doua zi. Comenzile au fost apoi transmise localului, menţionându-se şi ora aproximativă la care urma să ajungem, pentru ca pregătirea mesei să nu dureze foarte mult.

Noi ne-am hotărât pentru un fel pe bază de carne de vită, cu garnitură de legume şi tăiţei locali ("allgäuer Spatzen", pe care-i degustaserăm cu o zi înainte, la un chioşc de pe stradă şi fuseseră delicioşi). Nu era chiar ieftin, dar am zis că o dată n-o fi foc... Între timp, aflaserăm că localul se regăsea în Top 25 al restaurantelor din Germania, aşa că aveam aşteptări destul de mari. Miam-miam, zise lupul... ne şi gândeam de ce bunătate vom avea parte.

Bun, ajungem în ziua următoare la restaurant, ne instalăm şi după vreo zece minute de aşteptare se înfiinţează un chelner care ne-a amintit la fix de Jasper, nesuferitul servitor al Cruellei din "101 dalmaţieni". 

Asemănarea este frapantă şi deloc întâmplătoare

 - Bună ziua, zise el cam răţoit, ce aţi comandat?

Uşor surprinşi de tonul folosit, "recităm" numele felului ales de noi. 

- Nu avem aşa ceva în meniu, probabil vreţi să spuneţi că aţi ales căprioară?

Ne-am privit unul pe altul, panicaţi. Căprioară? În niciun caz! Puteam să fi ales orice altceva, dar căprioară în mod sigur nu. Ne e prea dragă pentru a o consuma, indiferent cât ar fi de gustoasă. Am încercat să-l convingem pe Jasper al nostru că era vorba de ceva pe bază de carne de vită, dar el scutura vehement din capul înfipt într-un gât mult prea subţire, tot mai iritat de ignoranţa noastră. Nu există aşa ceva în meniu, repetă, agasat. 

- Aveţi cumva la îndemână un meniu? întreb, convinsă că am găsit soluţia. 

Dă din cap în silă. Nu, nu are. Cum naiba.... În fine, până la urmă s-a lămurit ce comandaserăm (inclusiv alţi colegi de drum aleseseră acelaşi lucru). 

- Ok, am înţeles, calm... zise Jasper, de parcă vorbea cu un animal prins în capcană. 

Precizez că, deşi ne enervaserăm (în principal din cauza obtuzităţii şi a lipsei de cooperare), nu ridicaserăm vocea, aşa că îndemnul lui era cel puţin nepotrivit. Ca să nu zic nepoliticos.

După vreo jumătate de oră de aşteptare, timp în care noi reflectam că probabil Jasper s-o fi dus să fugărească vaca pentru friptură, vine mâncarea, în sfârşit. 

Tăiţeii păreau făcuţi alaltăieri şi încălziţi la microunde, sosul de ceapă (garnitura standard pentru ei) era cam stătut. Singurele care arătau bine erau buchetele de broccoli şi conopidă fiartă, pe care le-am văzut pe mai multe farfurii, indiferent de meniul ales. Am tras concluzia că erau însemnele nobleţei :D

Mâncarea era searbădă şi n-avea niciun gust. Carnea nu fusese marinată în nimic, era doar zemoasă şi atât, tăiţeii erau palizi şi sleiţi, sosul părea să sufere de exces de ulei. Conopida şi broccoli-ul le-am fugărit cu furculiţa şi nu ne-am atins de ele.

Jasper mai apăruse de câteva ori în peisaj, la fel de acru şi de răstit. Am băgat de seamă că nici colegii de la alte mese nu se înţelegeau prea bine cu el. După ce dăduserăm cu greu pe gât carnea aţoasă şi sosul stătut, am hotărât să comandăm şi desert. Măcar să ne dregem gustul de ceapă călâie.

Am optat pentru "dublu parfait asortat cu sos de fructe" (eu), respectiv "desert cu parfait de căpşuni" (jupânul). Da, ştiu cum sună... şi noi am crezut la fel :)), deşi după felul principal ar fi trebuit să ne fie clar că nu mai avem de ce să ne facem iluzii.

Tot Jasper a luat comanda (după ce, la solicitarea mea "fiți amabil, vă rog... " răspunsese cu un răstit "ce vreți?'') şi, cu toate că am pronunţat răspicat şi i-am arătat cu degetul pe meniul de deserturi numele felurilor comandate, a mijit ochii a neînţelegere.

Dublul meu parfait consta în două bucăţi de îngheţată rătăcite într-un platou imens, alături de trei bucăţi de fructe. Pentru impresie artistică, platoul fusese mânjit cu sos multicolor. Pardon, "asortat". Îngheţata avea aşchii de gheaţă în ea. Să se vadă că e îngheţată, domn'le.

Desertul omului era măcar mai atrăgător din punct de vedere estetic. 

"Singurele care au ceva gust sunt căpşunile", a conchis el.

A fost una dintre puţinele situaţii în care nu am lăsat bacşiş chelnerului. Nici măcar un singur cent. Argumentul hotărâtor a fost faptul că, traversând restaurantul pentru a merge la toaletă, l-am auzit socializând cu nişte granguri locali. Atitudinea lui era total diferită: amabil, politicos, zâmbitor, nu avea nimic din acreala manifestată faţă de noi. Apoi dacă-i pe-aşa....

Schimbând ulterior impresii cu restul colegilor, am aflat că şi ei fuseseră dezamăgiţi, atât de calitatea mâncării, cât şi de servire. Nimeni nu a înţeles de ce restaurantul avusese parte de recenzii atât de bune, dar intenţionăm să corectăm treaba asta.

Revelaţia ouălelor (piesă în două acte)

Ţin să v-anunţ că până sâmbăta asta am trăit într-o ignoranţă totală în ceea ce priveşte ouăle în general şi ouăle efectuate de galinaceele nemţeşti în special. Mulţi nervi m-a costat maioneza pentru salata Boeuf, ani de-a rândul... ce bine că n-o înfăptuiesc decât de două ori pe an (de Paşti şi de Crăciun), c-aş fi încărunţit până la ora asta.

 

Păi cum altfel? Citiţi şi minunaţi-vă (sau, mai degrabă, luaţi-vă cu mâinile de cap).

Actul I

Avem nevoie (şi) de gălbenuşuri tari, da? În regulă. Pun ouăle la fiert. Câte zece minute, ba-n câteva rânduri le-am uitat vreun sfert de ceas. Le las să se răcească reglementar, le curăţ. Cam moi. Degajez gălbenuşul. Jumate solid, jumate cleios. Poftim de fă maioneză dacă ai cu ce... 

Povestea s-a repetat aproape de fiecare dată. Inevitabil, am folosit câte două din ouăle colorate (cele cumpărate deja fierte) şi am aruncat cu năduf gălbenuşurile necooperante. 

Sâmbătă, aceeaşi situaţie. Le-am lăsat douăzeci de minute, să fiu sigură. Crăpaseră, la propriu, de cât de conştiincios fierseseră. Dar gălbenuşurile, tot pe jumătate cleioase, de parcă-mi făceau în ciudă. Grrrmmmpppfffff! Am scos ce-am putut din ele, am dat la gunoi restul şi-am aruncat în luptă (şi-n cratiţă) alte două ouă. 

Ok, am zis. Ori eu, ori voi. 3, 2, 1... fierbeţi, vă poruncesc!

Şi-au fiert până m-am plictisit eu. Jumătate de oră. Gălbenuşuri tari, victorie!!! Deci acum ştiu, în sfârşit: pentru a fierbe tari, ouăle teutone se fierb jumătate de oră, în niciun caz mai puţin. 

(Ouăle erau bio, c-am zis să trăim sănătos. Acum mă-ntreb cu ce-or fi hrănind găinile alea... cu gărgăriţe vii, probabil). 

Cortina

Actul II.

(Indicaţie de regie: să nu râdeţi de gospodina care NU sunt, rogu-vă).

Bun, avem gălbenuşuri tari, mergem mai departe. Până acuma, eu am mărunţit gălbenuşurile tari în felul următor: le făceam fărâmiţe, le puneam în strecurătoarea mică şi le pistoceam acolo cu o linguriţă. Da, da, ok, vă dau voie să râdeţi. Ştiţi cât dura treaba asta? Vreo 40 de minute, cel puţin. Aoleo, aproape auzeam cum îmi cresc firele albe în cap :))) De data asta însă, cu un trosnet asurzitor, m-a pocnit revelaţia: răzătoarea mică, fratele meu alb!!! În câteva clipe a fost treaba gata, aveam "pulberea" de gălbenuş necesară. O fi strigat Arhimede "Evrika!" în baie când a găsit săpunul, vorba bancului, dar, pentru că istoria se repetă, eu am strigat "Evrika!" după ce-am descoperit răzătoarea.

Sfârşitul episodului patrumiitreisutedouăzecişitrei din foiletonul "Greta în bucătărie".

Later Edit: recitind postarea, mi-am dat seama că eu sunt la fix aia care... "nu ştie nici să fiarbă un ou", cum se spune :)) Dar fac sarmale onorabile, dacă asta mă poate reabilita :D

De-ale dentiștilor

M-am învrednicit să ajung astăzi la dentist, în vederea unei coroane care devenise indispensabilă - asta dacă voiam să scap numai cu atât, alternativa în cazul eventualei deteriorări a rădăcinii fiind implantul, aspect care nu mă entuziasma din cale-afară din niciun punct de vedere.

A decurs, mă rog, așa cum decurge de obicei o vizită la dentist, cu tot ce implică asta :D Însă, pe parcursul orei petrecute pe scaunul rabatat la maximum (dintele vinovat fiind destul de în spate), am inventariat câteva aspecte, hai să le spun oarecum inedite. 

• Spre deosebire poate de mulți dintre pacienți, eu n-am nicio problemă cu altminteri odioasa freză. Îmi devine antipatică uneori, dar nu-mi dă frisoane. Ce urăsc eu e turbina aia cu apă. Și asta pentru bunul motiv că, nu știu cum se întâmplă, dar întotdeauna ajung să înghit apă în timp ce stau cu capul pe spate. Instinctiv îmi vine să tușesc, tresar spasmodic din tot corpul în încercarea de a înghiți lichidul, îmi dau lacrimile, ce mai, o minunăție. Asistentele se miră de fiecare dată, iar azi medicul a fost antologic: "Ai grijă", îi spune junei care-l asista, "știi că doamna are probleme dacă înghite apă". Ce vorbești, Franz? Oare oi fi singura persoană care nu găsește că e distractiv să ți se toarne apă pe gât în timp ce stai cu capul pe spate și ai diverse scule metalice în gură? :D

• După ce s-a terminat bâlciul, dacă am întrebări. Parcă aș fi fost la școală și mi s-ar fi predat teorema lui Pitagora. N-aveam musai întrebări (îmi prezentase deja ce-a făcut și avusesem parte și de instructaj, ce am și mai ales ce nu am voie să fac imediat după), dar o curiozitate nu-mi dădea pace și-am zis s-o exprim, ca să nu acumulez frustrări, vorba aia: de ce păcatele mele maglavaisul ăla folosit pentru mulaj are gust de zmeură sintetică? (Aha, fix zmeură sintetică, încercați să vă imaginați cum e. Sau mai bine nu încercați, păcat de ce-ați mâncat :D). Doctorul s-a uitat mirat la mine. S-o fi gândit că-mi lipsește o doagă. Cică nu și-a pus problema, dar acum că i-am zis.... cum mi-ar plăcea să fie? Cu aromă de mentă. În context, cred că e singurul gust care nu-ți induce nevoia bruscă de a regurgita. Mda, n-ar fi rău, admite el meditativ. Sunt șanse să primesc la viitoarea coroană (când o fi aia) ? Nu prea, că astea sunt standard. Shit, aș fi avut șansa să intru în istorie :D

• În timpul procedurii, medicul meu conjugă cu îndârjire același verb: "relaxați-vă". Phiii... vedea-l-aș pe el relaxându-se în timp ce are gura plină de instrumente și i se forează cu freza în creieri. Tot i-o zic eu odată, când mi-o veni bine la mână :D

• După ședința de astăzi am o chestie provizorie din metal, săptămâna viitoare urmând să se fixeze coroana definitivă de porțelan. Vrăbiuța asistentă grăi suavă, în timp ce-mi îndepărta șervetul de la gât: "Dacă se întâmplă să vă cadă coroana provizorie, împingeți-o la loc". POFTIM? Ce zici tu acolo, draga mătușii?! "Sau veniți la cabinet", adăugă ea cu repeziciune, privindu-mă îngrijorată. Cred că arătam ca versiunea feminină a lui Chuck Norris și s-o fi speriat. Ha.

As we speak, chestia aia provizorie stă încă bine-mersi la locul ei, ceea ce-i doresc și pentru următoarele zece zile :))

Femeia și parcarea

Femeia ajunge acasă. Pe strada unde locuiește sunt, în mod normal, locuri de parcare de-ai putea băga cinci tiruri și douăzeci de SUV-uri fără să fie nevoie de prea multe manevre. Motiv de mare ușurare pentru femeie, din motive care vor fi detaliate mai jos. Dar de prin noiembrie, normalitatea a fost înlocuită de un ditamai șantierul: se repară o bucată impresionantă de carosabil, plus trotuarele aferente. Pe cale de consecință spațiul de parcare disponibil s-a redus îngrijorător de mult, mai ales privind lucrurile din perspectiva femeii al cărei simț de orientare concurează cu acela al unei găini un pic mai evoluate (deși aspectul evoluției rămâne, strict din punct de vedere al orientării, foarte discutabil).

Deși are carnet de aproape șase ani și a condus, prin natura împrejurărilor, zeci de mii de kilometri, femeia nu e în stare să parcheze decât cu fața (și pe stânga, dacă se poate; izbutește și pe dreapta dacă e musai, dar nu e deloc fericită când trebuie s-o facă). La serviciu nu are probleme, se găsesc suficiente locuri de parcare cu numele ei scris pe ele (adică pe stânga și unde poate intra lejer cu fața). Acasă, de când cu șantierul care nu mai dă semne să se termine, situația devine cotoioasă. 

Nu se recomandă să-i vorbiți femeii de parcare cu spatele sau, și mai rău, de laterală. Vă va arunca o privire care seamănă foarte bine cu a unui gândac aflat în fața spray-ului insecticid. (Trebuie menționat că, în vremuri imemoriale, îi reușeau destul de bine și manevrele astea. Dar timpul a trecut și, odată cu el, și abilitățile ei în acest sens). 

De cele mai multe ori, are noroc. Ochește, cu abilități vulturești remarcabile pentru o ochelaristă, cel puțin un loc de parcare pe placul domniei sale. Alteori însă, constată că nu are la dispoziție decât locuri unde, pentru a parca, se impun măsuri de hâța-hâța, rotit, răs-rotit și îndreptat volanul, fără a scăpa din vedere traficul din jurul ei. Femeia resimte un mic fior de panică, laolaltă cu nevoia imperioasă de a înjura suculent muncitorii care, judecând după ritmul în care evoluează lucrările, probabil că pun dalele de piatră cu pipeta.

În fine, ce-i rămâne de făcut - încearcă s-o bage prin ceea ce-ar însemna un fel de parcare laterală. Constată că a băgat-o strâmb. Dă cu spatele, dar uită să îndrepte volanul. Rezultat - mașina iese la fel de strâmb cum intrase. Maxim dreapta și încearcă iar. A uitat de roțile din spate. Mașina stă mai puțin strâmb decât în urmă cu două minute, dar are o poziție de-a dreptul caraghioasă și care-o face oarecum vulnerabilă, ținând cont că locul de parcare e chiar la stradă (și pe dreapta, între două mașini. Jale!). 

Femeia scoate mașina din viteză și trage frâna de mână, cugetând năprasnic. Pare să fi ajuns la o concluzie, mișcă volanul în ceea ce i se pare ei că ar fi sensul dorit și încearcă iar. Biiip! țipă senzorii de parcare. Shit. A uitat de mașina din spate. Se aduc mulțumiri celui care-a inventat senzorii (și care sigur nu era femeie, dar la fel de sigur era un foarte bun cunoscător al sexului feminin la volan). Mai încearcă de două ori, rezultatul nu se schimbă: botul mașinii e cum trebuie, partea din spate e câș. Femeia e cu atât mai frustrată cu cât, în teorie, știe ce are de făcut. Cu practica stă mai prost. Se uită la blocurile din jur și oftează filozofic, sperând că nu s-a găsit nimeni s-o contempleze pe geam în timp ce ea transpiră în chinurile parcării. 

E indecisă. Ar pleca să caute alt loc de parcare, dar nu e deloc sigură că în josul străzii situația e mai spațioasă, dacă ne putem exprima așa. Sau ar pleca pe jos să testeze terenul, dar nu-i vine să lase mașina în poziția aia, poziție pe care scrie cu litere mari FEMEIE LA VOLAN. 

Deodată, observă în spatele ei ceva interesant: cineva se pregătește să plece, eliberându-se astfel un loc de parcare din categoria celor care-i plac ei. Evrika! Execută o întoarcere din trei mișcări ca la carte (măcar de-atâta lucru e în stare) și, câteva clipe mai târziu, parchează victorioasă. 

În continuare speră că n-a filat-o nimeni și că singurele persoane care vor afla cât este de "talentată" la parcări sunteți voi, cei care o citiți.

Odisee cu laser - partea a doua: după

Ei bine, dacă în marțea dinaintea intervenției laser mă tot întrebam oare cum o să-mi ocup eu timpul joi seara din moment ce se presupunea că n-am voie să citesc sau să stau la calculator, m-am trezit că problema asta s-a rezolvat de la sine. Adevărat, nu așa cum îmi imaginasem și nu într-un chip din cale-afară de plăcut, drept să spun :D Dar, cu siguranță, nu m-am plictisit în noaptea de după intervenție. Schematizând, până la ivirea zorilor m-am îndeletnicit cu următoarele: 

- am descoperit, cu interes crescând, cât de crunte pot fi durerile cauzate de-o cornee ofensată :D; 

- am folosit zeci de șervețele, în încercarea de-a stăvili șuvoiul de lichid care se scurgea din ochi;

- am plâns, parțial de durere, parțial de frică (nu știam ce se întâmplase și, având în vedere reacția violentă a ochiului, putea fi luată în calcul ipoteza că laserul a cauzat ceva probleme);

- am rezistat cu succes tentației de-a mă da cu capul de pereți de durere, precum și tentației de a-mi scoate ochiul cu mâna.

Puțin după ora șapte dimineața, am sunat la clinică. Spre surpriza și, în egală măsură, ușurarea mea, am dat chiar de doctorul meu. Fusese de gardă toată noaptea (și n-am știut, fir-ar să fie! De cât chin m-aș fi scutit!). I-am povestit ce mi se întâmplă și m-a chemat imediat la cabinet spunându-mi totodată că, judecând după simptomele descrise, crede că știe care-i problema. S-a dovedit că nu se înșelase. 

Am ajuns la clinică ținându-mi, la propriu, ochiul drept cu mâna (aveam senzația că, dacă nu fac asta, va cădea pur și simplu pe jos, atât era de tumefiat; nu cred că mai folosesc prea curând expresia "să-mi iasă ochii din cap", acum că am idee cum ar fi). Medicul solicitase la recepție să fie anunțat când ajung, așa că m-a preluat imediat, m-a instalat pe scaun în cabinet și mi-a aplicat o alifie cu următorul dublu efect: dilatarea instantanee a pupilei și calmarea temporară a durerii. Pe cuvânt că momentul mi s-a părut pur și simplu de domeniul magiei - numai cu o clipă în urmă îmi venea să urlu, iar acum mă zgâiam cu recunoștință la omul care, practic vorbind, îmi luase chinul cu mâna.

Examinarea i-a confirmat ce-mi spusese la telefon - lupa zgâriase corneea, iar orele trecute din momentul când se întâmplase asta + faptul că mă tot tamponasem cu șervețele + plânsul n-au făcut decît să irite și mai mult zona oricum afectată. M-a asigurat că-mi va trece în câteva zile, mi-a dat două alifii și o rețetă pentru antibiotic (picături), m-a instruit cum să le aplic și mi-a cerut să revin a doua zi la control (clinica are și serviciu de urgență în weekend).

În ziua aceea - vineri, deci - n-am făcut decât două lucruri: m-am oblojit constant cu picături și alifii, cu toate că manevrele astea presupuneau deschiderea ochiului, ceea ce le făcea foarte neplăcute, și am dormit. Nu puteam ține ochiul drept deschis nici cinci secunde în șir, un simplu clipit sau o mișcare a pupilei echivalau cu o săgeată de durere, când mă aventuram să-l deschid strângeam mai întâi perna cât de tare puteam. Ce mai, distracție în toată regula :D

Sâmbătă era deja diferență ca de la noapte la zi. Aveam încă dureri și ochiul arăta ca și cum aș fi boxat cinci runde cu Mike Tyson, dar reușisem să dorm, puteam clipi fără să simt brusc nevoia de expresii licențioase :D și, minune mare, izbutisem să mănânc oarece. Victorie! La control, doctorul de gardă (altul, nu al meu) a stabilit că sunt pe calea cea bună, m-a chemat și duminică - de asemenea, totul în parametri normali dată fiind situația și-a trebuit să merg și ieri, pentru că medicul meu voia să mă consulte el însuși, din nou.

Pot spune că mi s-a făcut milă de el :D A fost vizibil ușurat când a văzut că sunt bine și era așa de preocupat de starea mea, încât aproape se inversase situația: eu îl asiguram de zor că nu-i nimic, s-a întâmplat și cu asta basta, bine că s-a rezolvat și sunt ok. Mi-a spus de vreo patru-cinci ori că-i pare rău, că de când e el la clinica asta nu s-a întîmplat niciodată așa-ceva (la care i-am zis că pentru orice există o "prima oară" și a recunoscut, oftând, că am dreptate :D), că data viitoare (adică la celălalt ochi, unde se va interveni pe 4 aprilie) va folosi un alt tip de lupă, ceea ce practic va exclude orice risc și - cireașa de pe tort - aș dori cumva să amân programarea de pe 4?

Asta-i bună, de ce-aș amâna?  "Păi, poate că vă simțiți traumatizată, având în vedere ce s-a întâmplat joi...", rostește el. Say what?! Traumatizată? De unde-o mai fi scos-o? Stau și mă întreb cu ce găini de pacienți o avea de-a face.

Având în vedere reacția lui de ieri, mi-a trecut prin minte că poate a fost greșeala lui. Însă e doar un gând, care cum vine, așa se duce. Și dacă a fost, ce? Shit happens. Acum știe ce are de făcut. N-am niciun resentiment, nu sunt supărată (asta și fiindcă nu am pierdut nimic esențial cât am bolit), exact cum i-am spus și lui: s-a întâmplat și gata, ducă-se. S-a ocupat impecabil de mine după ce-a survenit buclucul, colegul lui a fost de asemenea foarte grijuliu, în definitiv oameni suntem cu toții.
Desigur, dacă aș fi ratat ceva important din cauza chestiei ăsteia sau dacă nu m-aș fi recuperat atât de bine, n-aș mai fi fost atât de conciliantă :D

All in all, a trebuit s-o trag și pe asta. Aștept cu interes data de 4 aprilie :)) și mă bucur că suntem înzestrați cu numai doi ochi :D

Odisee cu laser - partea întâi: înainte și în timpul

În lumina recentei experiențe de la clinica de oftalmologie, se poate spune că am cunoscut o nouă față a sistemului german de sănătate - trăgând linie, o față care-mi place, deși probabil ar trebui să fiu revoltată, după cum se va vedea.  Nu sunt.

Bun, deci joi seara ajunge yours truly la cabinet ca o floricică, programarea fiind la ora 18. Mă ia în primire o asistentă, care mă inserează rapid într-un cabinet și-mi pune picături de dilatație în ochiul la care urma să se facă intervenția. După care - dismissed, în sala de așteptare, să-și facă efectul picăturile. 

Și-au făcut și mama efectului, în cele 2 (două) ore care-au urmat. Interval în care am citit din copertă în copertă toate revistele disponibile, mai puțin ''Auto Bild'' :D L-am văzut pe medicul meu trecând de câteva ori ca o furtună pe culoar, dar nici gând să mă cheme cineva. Ceilalți pacienți începuseră să se agite, așa că o asistentă a venit și ne-a explicat că au intervenit niște urgențe, care, firește, au avut prioritate. Eu, probabil mai răbdătoare din fire, n-aveam niciun stres, altul decât acela că o să dau gata revistele și încă nu-mi va fi venit rândul. 

În fine, îmi aud numele. În cabinet, medicul începe prin a-și cere scuze pentru întârziere, explicându-mi că a avut urgențe. ''Știu, ni s-a spus, și oricum, din partea mea nicio problemă'', zic, ''am avut suficiente reviste de citit''. Face rapid un control al ochiului. ''Sunteți agitată?'' ''Nu''. ''Aha, bun. Deci nu vă e frică''. ''Nu''. ''Foarte bine'', zice el, ''să mergem atunci în sala de laser. Ați semnat deja declarația?''

Hait. Nu, ce declarație? Merge omul cu mine la recepție, îi spune fetei de-acolo ce și cum și primesc o declarație tipizată, prin semnarea căreia mă declar de acord cu intervenția ce urmează. Ei, de-abia din momentul ăla mi s-a făcut frică. 

Ajunsă în sala de laser, am concluzionat că, în mod evident, m-am uitat la prea multe filme cu doctori :D Mă așteptasem să văd niște echipamente medicale intimidante, instalații complicate, medicul să se îmbrace de parcă ar urma să plece în spațiu, eu să fiu imobilizată pe vreun scaun medical șamd.  Nimic din toate astea. Și-a pus o pereche de mănuși, dar atât. Am luat loc la o masă, pe un scaun (obișnuit :D) și, după ce mi-a pus picături de anestezie, am poziționat capul într-un aparat asemănător cu acelea pentru măsurarea dioptriilor. Așezat de cealaltă parte a mesei, mi-a fixat pe cornee o lupă și m-a anunțat că dă drumul laserului. 

Deci, elefanții intră în arenă, mi-am zis.  A urmat ceva mai mult de-un minut de ceea ce eu am perceput ca fiind niște lovituri intense, dar complet nedureroase de ciocan, însoțite de flash-uri extrem de puternice de culoare galbenă și verde. 

''Gata'', îl aud zicând, în timp ce îndepărtează lupa. Cum, gata? Asta a fost tot?  Da, zice doctorul cu simpatie. Vă doare ceva? Nu, dar chiar... gata? Măi să fie, ce-a ajuns tehnologia din ziua de azi.  ''Anestezia o să se elimine cam într-o oră și n-ar trebui să apară niciun fel de probleme''. 

Aha, n-ar trebui. De fapt, după cum s-a dovedit ulterior, într-adevăr n-ar fi trebuit. Numai că, la puțin timp după ce ajunsesem acasă, victorioasă și ușurată că am scăpat, am simțit că ceva nu e în regulă. Pupila parcă se transformase într-o bilă de foc, începusem să lăcrimez abundent, ochiul se înroșise, începea să se umfle și se instalase durerea.

 (va urma)

Din meandrele mecanicii auto

Dupa ce vineri am incasat una (la figurat vorbind) de nu mai stiam cum sa-mi oblojesc proaspatul cucui (tot la figurat si ala, da' la fel de greu de suportat ca unul real), ma tarasc sambata la serviciu nu-stiu-nici-eu-cum si numar cu indarjire cele 480 de minute pana la sfarsitul programului. Voiam acasa. Voiam sa nu mai vad pe nimeni de la job. Voiam doar sa ma prabusesc pe sofa, sa ma ingrop in "Dexter" (rusine daca v-ati gandit la prostii) si sa astept sa treaca vanataia pe care o avea piticul meu de pe creier.

Afara, 35 de grade. In masina puteai pregati omleta, numai ouale lipseau. Deja imi fierb ochii in cap (da, stiu, exprimare de meduza, unde altundeva ar putea fierbe ochii?). Dau cheie, zorind sa plec mai repede.

Si.... surpriza. Masina nu porneste. Mai exact, volanul e blocat si cheia nu "misca" in locasul unde-ar trebui sa se realizeze contactul. Incerc o data, de doua ori, de mai multe ori, pana-mi transpira mana pe cheie si incepe sa ma doara palma.  In parcare se zareste un coleg ratacit, pe care-l rog sa ma ajute si care, dupa ce opinteste de doua ori la cheie, conchide intelept: "volanul e blocat".

Serios? De-atata lucru se prinsese si femeia de mine. Next move - sunat sotul, care ma instruieste sa bag cheia si sa incerc s-o urnesc, incercand in acelasi timp sa misc volanul. Nexam. Inca un voluntar se ofera - un portar de la firma, impresionat de moaca mea de lost intr-ale mecanicii auto. Nope, nu merge si nu merge. "Mi-e teama sa fortez mai mult", zice omul, onest.

Booon.... hai cu birocratia, ultima cale. Mai exact - suna sotul la firma de asigurari, unde platim de ceva timp o optiune de tractare in-caz-de. Duduia de-acolo, very intepata, plescaie initial ca "nu gaseste in calculator ca am avea dreptul la acest serviciu".  Poftim? Da'-n ultimii aproximativ 2 ani, de cand ni se ia suma X din cont pentru chestia asta, ne-ai gasit? Ma rog, ne gaseste. "Nu garantam ca va fi tractata masina", mai cotcodaceste ea. Madam, exact pentru asta platim - ca masina sa fie dusa la service daca problema nu se poate remedia pe loc, deci cum devine cazul?

Ma rog, devine ca masina de tractare va ajunge la mine in aproximativ jumatate de ora, interval pe care mi-l petrec numarand oi, mai pipaind cucuiul moral si visand la nimic altceva decat la un dus. In sfarsit apare nenea, care da si el la cheie de cateva ori, dupa care scutura din cap: "Nein". E clar, am pus-o. De mamaliga, iar v-ati gandit la prostii. 

Ok, hai la service. Sun (iar) sotul, el parlamenteaza cu nenea, caruia ii explica la ce service sa duca masina (si pe mine, for that matter), in speta un service in apropiere de Bayreuth, unde masinuta a mai fost si cu alte ocazii si avem incredere in mecanici. 

Suie masina pe platforma, suie si femeia in masina si haida. Nu plecaseram de 5 minute, cand pe nenea il suna seful lui: care e situatia, poti repara, daca nu la ce service duci masina?  Si ca si cum n-ar fi fost destule pana atunci, aflu ca nenea e cam cascat si dezinformat; nu am dreptul sa fiu dusa (pe cheltuiala asigurarilor) decat la cel mai apropiat service Opel. Daca vreau la cucurigu, adica la un anume service, taxa e de 120 de marafeti pe ora de transport. Plus 50 si ceva de ora pe ora, "supliment de weekend". Chestii pe care as fi obligata sa le platesc.

Ma doare capul. Cel mai apropiat service Opel e la vreo 10 minute, dar cum las de nebuna masina asa, pe mainile unor mecanici despre care nu stim nimic si mai sunt si la mama naibii? Tot nenea gaseste o solutie: daca suntem de acord, ducem masina la service-ul firmei care m-a tractat, transportul e suportat de asigurari.

Si pana la urma, asa am facut. Firma asta e cam la jumatatea drumului, intr-o localitate mult mai accesibila decat alternativa "cel mai apropiat service".
Asa ca momentan sunt lipsita de masina si-mi vine foarte greu. Sansele sunt sa o primim joi (a trebuit comandata piesa defectata, mai exact "locasul" ala in care se baga cheia; butucul de yala, cum ar veni. Domnilor, daca cititi, va rog sa fiti ingaduitori :D). Pana atunci, iau trenul la 5 dimineata (pentru care plec de acasa pe la 4:30 cel tarziu, ca sa ajung in juma' de ceas pe jos la gara, necirculand niciun autobuz pana la 5), la 6 ma preia o colega de la gara, la 6:30 sunt la serviciu - firma nefiind, cum am mai povestit, accesibila cu niciun mijloc de transport in comun. Cel putin nu la ore de-astea dubioase.

Poetic. Sper ca macar sa dau jos cativa centimetri in talie pe chestia asta.

Socoteala de-acasa si brambureala din targ

La multi ani, dragii mei, ne doresc (mie si voua) s-avem parte de sanatate si noi si cei dragi noua, impliniri profesionale, personale, sentimentale si de oricare altele ne mai pofteste inima si ne mai doresc sa nu aiba dreptate mayasii :D *

Asa, acuma s-ar cuveni cica sa va povestesc cum fu aseara. Si azi-noapte. Si azi-dimineata. Domn'le, sarind direct la concluzie, pot spune: bine ca mai putem rade. Si face haz de necaz. Drept ca acum vreo cateva ore nu prea ma vedeam in stare de asa-ceva.

Basically, cu o exceptie (si aia, incompleta), nimic n-a iesit cum ne doriseram si cum planuiseram. Mai exact:

Ce-am fi vrut sa fie:

- ajuns la amiaza in München, mancat & bere cat cuprinde la beraria Hofbräuhaus;

- spre seara o plimbare prin centru;

- la miezul noptii - in Marienplatz, unde se intampla cele mai spectaculoase artificii din oras;

- a doua zi, inainte de a pleca spre Bayreuth - again o plimbare prin oras, luat masa undeva, pornit spre casa dupa-amiaza.

Ce-a fost:

- ajuns la amiaza in München, stat vreo 3 ore la amicii unde urma sa petrecem Revelionul, ajuns pe la ora 18 la Hofbräuhaus (dupa oarece intrebari gen "da' vreti musai?"), acolo era ultra-hiper-mega-aglomerat, gasit cu greu locuri, baut bere, nemaimancat ca disparuse foamea (anesteziata in cele 3 ore);

- nemaiplimbat decat in pas rapid de la berarie pana la masina, pentru ca ploua marunt, constant si al naibii de rece;

- in afara de noi nimeni nu era dornic de Revelion in centru, nesincronizat cu ceilalti ca sa plecam la timp de acasa (pana la Marienplatz erau vreo 45 de minute), discutii si planuri din categoria "plecam pe la unshpe cu masina, lasa ca avem timp, ba nu luam masina ca nu avem unde-o parca si e nebunie in centru, hai ca mergem cu metroul"), plecat la 23:15, tot ploaie, ajuns in statie de unde trebuia sa luam autobuzul care sa ne duca pana la metrou, autobuz intarzie, aflam (eu si sotul) ca trebuie sa schimbam metroul la gara, era 23:20, e clar ca nu mai ajungem, hai la un mall unde cica se dau artificii, ajungem murati la mall (pe jos), 23:40 already, nu se intampla nimic acolo in afara ca ploua, hai sa ne intoarcem acasa. 

Acasa am urmarit niste artificii date de vecini, ne-am considerat norocosi ca nu ne-a pocnit niciuna in scafarlie (vecinii nu erau din cale-afara de indemanatici), pe mine m-a apucat scurt bocitul din motiv de dorinta neimplinita din pricini ridicole, petrecut pana la 4 dimineata jucand carti si incasand ironii fine precum glaspapirul din partea amicilor, deoarece prestatia mea la masa de joc a fost lamentabila;

- trezit pe la 9 cu o stare generala destul de trista, plecat aproape imediat, sotul nu se simtea prea bine, asa ca am renuntat si la proiectata plimbare prin oras.

Asta e..... si cu ce mai e, asta e :))

Exceptia de care vorbeam e faptul ca, taras-grapis, am ajuns totusi la Hofbräuhaus. Si ca veni vorba, va recomand din tot sufletul sa va duceti pe-acolo daca aveti drum prin München. E cea mai autentica atmosfera bavareza pe care o puteti gasi si pe cuvant ca merita, chiar daca exista riscul sa fiti considerati snobi pe chestia asta.

Deci... da!  Insa acum suntem acasa la noi, unde e cald si bine, ne avem unul pe altul, seara trecuta ne-am dat seama fiecare, o data in plus, ca cel mai adevarat "lucru" din viata noastra e omul de langa noi si-n continuare sper si am incredere ca anul 2012 va fi un an excelent.

Sa fim si sa ne fie bine, sa avem grija de sufletul nostru si, cum spunea o scriitoare romanca, sa ne fie drag cu cine inseram :)


*mayasii sunt de parere ca pe 21.12.2012 e sfarsitul lumii. Da' cine i-o fi intrebat?

Din lumea celor care nu cuvanta in limba germana

Asteptasem numarand la inceput zilele, apoi saptamanile si, in cele din urma lunile pana la inceperea cursului de limba germana (de integrare, mai bine zis, desi termenul e  oarecum impropriu). Cum timpul trecea si nu se intampla nimic, ajunsesem sa cred fie ca am facut o greseala pe undeva in cererea trimisa, fie ca nu am fost acceptata la curs. Niciuna din perspective nu era de natura sa-mi faca somnul mai linistit, dar pe vremea aceea nu cunosteam cele doua viteze ale nemtilor: incet si incetisor.

O prietena daduse telefon sa se intereseze, dar aflase doar ca „aplicatia este in curs de prelucrare”. Excelent. „Stiti cumva cat mai dureaza?” Nu, sa asteptam, ca vor lua ei legatura cu noi. Tot excelent :D

In cele din urma, pe la inceputul lui ianuarie (adica dupa vreo 4 luni de asteptare), am primit o scrisoare de la ei, in care eram invitata la un test de stabilire a nivelului limbii germane. Trebuie sa precizez ca nivelul meu era un zero absolut, cu alte cuvinte acest test era total inutil; dar daca „asa este legea”, puteam sa stau in spagat pe doua cuie, ca tot nu aveam sa evit procedura. M-am dus, prin urmare, la testul respectiv, timorata si convinsa c-o sa ma fac de ras, pentru ca nu stiu nimic. De parca nu ca sa invat germana urma sa ma apuc de cursul asta in the first place.

Sala de clasa unde urma sa se petreaca fapta era plina de mutre pe care le-am considerat dubioase, dar cu care urma sa ma obisnuiesc pe parcursul lunilor urmatoare. Nimeni nu vorbea cu glas tare, toti aveau aerul unor musculite care vad insecticidul (me included), dar auzeam franturi soptite in rusa si in ceea ce banuiam a fi turca. 

Dupa o scurta asteptare a aparut un nene cu infatisare de rus, ceea ce am aflat mai tarziu ca si era, care ne-a salutat si a inceput sa vorbeasca. In germana, evident. Toti ne uitam la el cu ochi senini si, mai ales, goi. Adica nimeni nu intelegea nimic. Dupa ce-a tot glasuit vreo 3-4 minute, a incheiat: „Alles klar? Gut”. De unde-o fi tras el concluzia ca totul e clar, nu stiu. Din privirile noastre, clar nu putea s-o fi facut.

A urmat testul, unde am puternica banuiala ca nu am bifat niciuna dintre variantele corecte de raspuns. Mi s-a spus ca voi fi inclusa in clasa de incepatori. Extraordinar. Asta puteam sa le zic eu si fara test. In fine.

Cursul a inceput cinci saptamani mai tarziu (a se revedea cele doua viteze pe care le-am mentionat mai sus). Profesorul avea cea mai blajina infatisare pe care mi-as fi putut-o imagina, o fire blanda si extrem de multa rabdare. Deh, era antrenat serios; dupa cum aveam sa aflu ulterior, omul avea o experienta de peste 20 de ani in predarea limbii germane la clasele de imigranti. Cu greu se mai putea gasi ceva sau cineva care sa-l ia prin surprindere.

Cat despre cei 17 colegi ai mei – eram o clasa foarte pestrita. Rusi, un chinez, vreo patru  africani, turci, un polonez si o cehoaica. In ceea ce priveste categoriile de varsta – la cei 28 de ani eram cea mai tinerica, in timp ce la extrema opusa se afla chinezul, care avea 59 de ani – un adevarat gentleman de altminteri, de profesie medic chirurg, care probabil era dizident, intrucat a zis odata in treacat ca nu mai poate sa se intoarca niciodata in China.

Dincolo de avalansa de teme, testarile periodice si inevitabila toceala (a verbelor neregulate si a articolelor der, die si das, printre multe altele), cele sase luni de curs au fost foarte interesante si deloc lipsite de inedit.

Polonezul venea mereu trasnind a vodca, rusii tranteau cate un "niznaiu" la intrebarile profului de ma adunam de sub banca de ras, chinezul imi explica principiile acupuncturii, africanii aveau parul facut codite si ascultau numai hip-hop in pauze, turcii mancau baclavale in timpul orei si cehoaica se chinuia sa comunice in germana cu chinezul.

Un adevarat cocktail. Vorbind de inedit, eu nu credeam ca e posibil ca un om la 40 de ani sa se amuze umfland pungi si pocnindu-le (in ora) sau ascunzandu-se sub banca si miorlaind (tot in ora). Asta pana cand unul din colegii turci mi-a aratat cum imposibilul devine posibil. So to speak.

(Referitor la polonez, tipul era alcoolic. Intr-o zi i s-a facut rau in clasa, a fost chemata ambulanta si, incercand sa-i dam noi primul ajutor, era cat pe ce sa devenim high de la aerul expirat de respectivul. A fost prima data cand am simtit ca a baut, dar nu si ultima. Rare erau zilele cand era - sau parea sa fie – treaz).

Dupa sase luni am dat examenul si, considerand ca suntem integrati (vorba sa fie), ni s-a dat drumul in lume. Imi pare rau ca n-am tinut un jurnal sau ca nu aveam blog pe vremea aceea... pentru ca multe au fost peripetiile care-ar fi meritat povestite. Si pe care, tinand cont ca asta s-a intamplat cu 3 ani in urma si ca mi-am uzat bunatate de neuroni cu diateza pasiva :D, le-am uitat.

(Cu toate astea nu-i deloc exclus ca, daca-mi mai amintesc ceva semnificativ din perioada aia, sa revin cu un post pe tema).

Politia apreciaza cunostintele mele de germana

Azi dupa-amiaza am ajuns si eu acasa, ca omul.

Am parcat, ca femeia. Adica ezitant, sucind volanul inutil de mult, cu (ne)indemanare si uitandu-ma permanent in oglinzi, in incercarea de a pozitiona cat mai drept masina, de preferat fara a “incaleca” si locul de parcare de langa. Complicat, va spun. 

Eh, dupa ce-am scos-o la capat (si i-am dat ocol sa vad daca intr-adevar am pus-o cum trebuie), mandra de mine, am oprit motorul si-am dat sa ies. Cand, ce-mi vad ochii? Pe locul alaturat tocmai parcase o masina. De politie. Cu doi politisti la bord, care nu pareau din cale-afara de binevoitori.

Evident, primul meu gand: “Ce-am facut?” Nu-mi aminteam sa fi facut nimic rau. Dar asta nu insemna ca intr-adevar asa stau lucrurile.

Am coborat, iar ei au facut acelasi lucru. Buna ziua, buna ziua, masina dumneavoastra e zgariata pe aripa dreapta.

Ha? Si ai cumva impresia ca-mi spui o noutate? N-am zis asa, evident :D Le-am marturisit ca stiu, zgarietura e veche (de peste un an si, ca veni vorba, n-am aflat niciodata cine-a facut treaba asta; asa am gasit-o in parcare).

- Ba nu, e proaspata, zise unul din ei, cu un aer expert. Nu-i asa ca-i proaspata? il lua el martor pe colegul lui, care studia zgarietura, plin de importanta.

- Da, asa cred si eu, opina respectivul, mandru de sine. Avea si de ce: descoperise miezul din Fanta si apa calda.

Pe urma s-au uitat cam urat la mine. Am purces sa le explic: nu e noua (ea, zgarietura), n-am avut niciun incident pe drum, afara e senin, infloresc pomii, canta pasarelele…

- Un act de identitate si permisul de conducere, va rog.

Cum sa rezist eu unei asemenea rugaminti? M-am executat rapid.

- Ah, nu sunteti nemtoaica?

Macar astia nu s-au prins din prima. Una din doua: ori accentul meu est-european se estompeaza, ori ei chiar sunt politisti :D

- Dar vorbiti foarte bine germana!

Devenisera mai amabili. Unul din ei a cerut prin statie o verificare a permisului, iar celalalt si-a aprins o tigara si m-a intrebat daca-i permit sa ma intrebe :D unde lucrez. I-am permis, ca asa-s eu, marinimoasa.

- Cum, si faceti atata drum in fiecare zi?

Cu asta i-am cucerit, asa ca au binevoit, finalmente, sa-mi spuna de ce se luasera de mine in the first place: apropiindu-se din sens opus, m-au vazut ca dau ocol masinii si o studiez. Concluzia lor a fost ca-i foarte posibil sa fi facut vreun pocinog si, cine stie, poate incerc sa ma fofilez, cercetand sa vad daca n-am lasat urme. 

Intre timp, colegul primise confirmarea ca permisul e in regula si au convenit amandoi ca de fapt da, zgarietura nu pare sa fie recenta (formidabil, de parca nu asta ma straduisem sa le explic). Mi-au dorit o zi buna si dusi au fost.

Concluzii:

1)      Vorbesc bine germana, faptul a fost confirmat de ilustrii reprezentanti ai legii.

2)      Nu mai verific daca am parcat bine, domn'le. Ce iese din prima, aia e :D 

Pamflet din trecutu-mi glorios

(Nota: textul de mai jos, pe care-l redau modificand numai numele personajelor, a fost scris cu 6 ani in urma si se refera la un episod din activitatea mea - din fericire, de scurta durata - intr-o redactie de sport. L-am regasit de curand si m-a amuzat sa-l recitesc. Observ, si nu pentru prima data, ca in vremea aceea aveam un condei ironic, aproape sarcastic. Oare ce s-o fi intamplat cu el?)

                                                          Femeie la meci
 

Ce mi-o fi venit sa m-apuc de scris un .... ceva, ca nici nu stiu in care gen jurnalistic se incadreaza - sa-i spunem, provizoriu, pamflet (sau cronica? Mai chibzuiesc!) - despre una dintre experientele mele, atat din punct de vedere profesional, cat si personal, la un meci de fotbal?

Pur si simplu, m-am gandit ca ipostaza in sine e atat de inedita, contravine in mod atat de flagrant personalitatii mele, incat ar fi pacat sa nu mi-o mai amintesc la 80 de ani. Asta ca sa nu mai spun ca prietenii mei se uita si acum la mine asa, ca la un om aflat intr-o unica si respectabila doaga, intrebandu-se "cum naiba faceai chestia asta??" Pai, uite cum!

Meciul de care-mi amintesc si acum cu placere - ca au fost unele in timpul carora mi-am dorit sa nu ma fi nascut - este derby-ul Rapid - Dinamo, din turul actualei editii de campionat. Deja va uitati ca la masini straine! Pai inca mai am ceva amintiri din vocabularul de specialitate, chiar daca - si spre norocul meu - nu mai lucrez de multisor in domeniu....

Suntem delegate eu si Irina (nume fictiv, ca deh, cine stie cine mai ajunge sa citeasca pe aici si nah, vorba lui nenea Iancu, eu consimt la respectarea intimitatii). Cu aceasta fiinta e o intreaga poveste.... fata asta cred c-ar scoate din sarite si un yoghin. Permanent agitata, isterica, panicata. Ce mai, o fericire sa o am alaturi la meciul asta, unde se preconizeaza ca va fi "omor". Dar avand, pare-se, ceva de kamikaze in adancuri, ma declar incantata de provocare.

Mihai (paranteza: tot nume fictiv si unul din putinii colegi din redactie de care-mi amintesc cu placere), anunta ca va veni si el la meci, desi nu fusese numit. Imi argumenteaza ca prezenta lui e imperios necesara, pe post de tampon intre mine si Irina. Cum, de ce? Pentru ca Irina e dinamovista convinsa, iar eu mi-s rapidista (mai putin convinsa, in comparatie cu neobosita mea colega, intre noi fie vorba). Asa ca Mihai decreteaza ca e absoluta nevoie de el, pentru a interveni in caz ca ne luam la bataie, din spirit de solidaritate cu echipa favorita. Zis si facut.

Sambata, cu vreo ora inainte sa plec la meci, ma apuca toate in acelasi timp: somn, lene, foame, chef de citit. "Naiba sa-l ia de meci", imi zic, dar, plina de bravura (si, pe de alta parte, neavand de ales), ma inarmez cu agenda, pix si reportofon, verific sa fie telefonul incarcat si plec fluierand imnul Rapidului. V-am zis ca am ceva de kamikaze.

La intrarea in stadion, densitatea populatiei pe metru patrat intrece orice imaginatie. Ar trebui sa zic mai degraba pe centimetru patrat. Cele doua culori predominante - visiniu si rosu - creeaza o asociatie imposibil de suportat vizual, care imi violeaza simtul estetic. Bag de seama ca am dat in abstract. Trezeste-te, femeie, esti la un meci de fotbal!
Bine ca suporterii n-au voie sa intre cu bauturi alcoolice. Da' parca mare branza cu interdictia asta.... s-au cinstit naprasnic in prealabil, asa incat sunt cu totii belicosi. "Moarte cainilor!", zbiara masa visinie. "Cainii musca pe tigani, care nu fac nici doi bani!", urla gasca in rosu in chip de raspuns, agitand fanioanele, esarfele si fularele ca pe niste lassouri. Incurajator.

Ma strecor printre ei - i-as fi evitat, da' nu v-am zis ca densitatea umana era dincolo de orice imaginatie? - scap nevatamata, un singur individ intrebandu-ma "un' te duci, papusa?" si intru in stadion. Asta dupa ce gorilele de la intrare imi cerceteaza cu suspiciune legitimatia si acreditarea. Mai aveau putin si le scanau... in fine, primesc permisiunea sa intru si razbat voiniceste pana la masa presei, unde dau de eterna si fascinanta Irina.

Previzibil, Irina e in panica. "Nu l-ai vazut pe Mihai?!!" Unde naiba era sa-l vad, in viermuiala aia? Poate doar daca-si planta un girofar pe cap! "Si daca nu vine??", continua Irina, rotindu-si ochii mai ceva ca ventilatoru' meu de acasa. "Daca nu vine, asta e, oricum nu era delegat si venea numai asa, de fason. Ne descurcam noi!", zic, dar simt ca deja m-apuca nervii. Nu pretinde nimeni c-o sa fie simplu, insa e de prisos ca la toata treaba sa se adauge si Miss Panica-stres-agitatie-panica-ochi_dati_peste_cap.
Dar Mihai apare in timp util si, asa cum a promis, se posteaza intre noi doua. A carat si 3 pungi de seminte dupa el. Mai bine de atat nici ca se putea. Am scapat de Irina, macar pana dupa meci - e si asta o afacere, ca la alte evenimente, la care am mers numai noi doua, am resimtit nu o data impulsul de a-i pune scotch pe gura.

Mai sunt vreo 20 de minute pana la fluierul de incepere a partidei. M-apuc de rontait seminte (de la Mihai, in caz ca n-a fost clar) si arunc o privire spre tribune. Sunt pline pana la refuz, suporterii neinfricati desfasoara bannere, agita steaguri si zbiara frenetic. A, si sa nu uit, sufla in fluiere si urla in portavoce de mai au putin si isi varsa plamanii. E un vacarm de nu pot sa comunic cu Mihai decat daca-i tip in ureche (si viceversa). Cantitativ, sunt vreo 7000 de bucati spectatori - cel putin asa apreciaza Mihai, care "le are".
Pana una-alta, ma achit de prima sarcina de serviciu - in sensul ca-mi inalt gatul de lebada, sperand sa ochesc niscaiva personalitati la tribuna oficiala. Da, trebuie sa stim si asta! Cum zice Mihai, viata este dura. Identific de una singura cateva capete incoronate, aflate in raza mea vizuala si de restul imi mai zice Mihai - ceva la maniera "Greta, vezi c-a venit si tristu' ala de Borcea....".

Intre timp, s-a facut ora de incepere a meciului. Echipele sunt anuntate de comentatorul cel viteaz care, multumita instalatiei de amplificare, reuseste sa acopere taraboiul. Alternativ, fiecare echipa este intampinata cu urale si incurajari de jumatate din stadion, respectiv cu huiduieli de cealalta. Constat, cu un soi de multumire perversa, ca galeria rapidista e oarecum mai putin agresiva - in sensul ca invectivele la adresa dinamovistilor se opresc la "Radeti tot plutonu', sa muste gazonu'!" Ceilalti au ajuns deja la mame.

Se canta imnul Rapidului (echipa gazda, adica), in timp ce jucatorii se pozitioneaza pe teren. Mihai ne aduce la cunostinta ca-si asuma el sarcina casetei tehnice a meciului (asta insemnand: formula fiecarei echipe, cartonase, schimbari si goluri). Urmeaza ca eu sa ma duc la conferinta de presa, iar Irina la declaratiile oficialilor.
Sunt cum nu se poate mai multumita de aranjament - conferinta e floare la ureche, de caseta tehnica am scapat (e cea mai ingrata chestie la un meci), iar Irina n-are decat sa se spele pe cap cu declaratiile sforaitoare de dupa. Este pur si simplu perfect, asa ca ma destind si vizionez partida absolut relaxata.

De la bun inceput, meciul se desfasoara intr-o atmosfera foarte incordata - jucatorii sunt agresivi, iar arbitrul imparte cartonase galbene cu multa darnicie. Galeriile scandeaza la unison "Pe ei, pe ei, pe mama lor!" - numai ca fiecare parte se refera la alte mame, ca sa zic asa.
Cei din jurul meu s-au incalzit instant. "Ofsaid, in mortii ma-tii de arbitru!" "Ba pe dracu' ofsaid!" "Cartonas galben lu' Badoi!" Eu ma incrunt, ca jucatorul numit e de la Rapid. "Penaltyyyyy!" zbiara unul in spatele meu, facandu-ma sa tresar.
E clar - suporterii "care este" stiu ei mai bine cum trebuie actionat, cine si de ce a gresit, indicatiile sunt insotite de cate un scuipat viril - stiu asta pentru ca un tip si-a emanat secretia salivara chiar langa mine. Ca paranteza, omu' n-a facut-o intentionat, ca nimeni n-are treaba cu presa, dar de la inaltime se mai intimpla, deh...

In tot cazul, se pare ca arbitrul a auzit vajnicul indemn, pentru ca acorda penalty celor de la Dinamo.

Am emotii. Mihai ma tachineaza: "O sa fie 1-0 acu', sa vezi". Si al naibii, are dreptate. Dihania de balon intra in plasa, iar galeria dinamovista se dezlantuie intr-un muget prelung si entuziast. "Gol Dinamo, Claudiu Niculescu", anunta comentatorul cu o voce anemica, de parca n-ar fi mancat de 3 zile. Ma pleostesc. Arunc o privire urata in directia lui Niculescu si dupa aia il asigur pe Mihai ca Rapid va egala, cel putin. Intre timp, Irina cotcodaceste incantata.

Pina la pauza nu se mai intampla nimic spectaculos. Observ ca rapidistii au turbat, pentru ca trag mereu la poarta si parca tot jocul se desfasoara numai in careul celor de la Dinamo. Transmit observatia mea lui Mihai, care ma "incurajeaza": "Sunt vai steaua lor, pun pariu cu tine pe ce vrei ca Rapid pierde". Nu-mi convine deloc predictia asa ca, in gluma, il anunt cu un aer solemn: "Sa stii ca, daca Dinamo castiga, in semn de protest nu ma duc la conferinta de presa".
Mihai se uita la mine chipurile serios si sever, incat ma pufneste risul. "Greta, ai innebunit de-a binelea. Da-ti demisia - acum".

Fluier de pauza. Moment de respiro, pentru improspatarea fortelor - atat pentru jucatori, cat si pentru galerii. In ce-i priveste pe acestia din urma, ma mir ca mai au suflare.

Repriza a doua incepe in forta. Rapidistii sunt tot turbati, da' macar turbeaza cu folos: inca din primele minute, 1-1!! Galeria rapidista explodeaza si, recunosc, sar si eu de pe scaun si aplaud. Latura de animal microbist din mine isi cere drepturile. "Goooool Rapid! Marcator - Daniel Niculae! Multumim, Nico, ai adus bucuria in Giulesti!" zbiara comentatorul, de data asta cu deosebit patos.
Mihai noteaza golul, minutul si marcatorul cu un aer plictisit. Nu-i suporta pe rapidisti, asta e. Suntem chit, ca nici eu nu-i inghit pe stelistii lui. Alaturi, Irina afiseaza o mina chinuita, de parca ar sta in genunchi pe coji de nuca. Imi spun, pentru a o suta oara, ca fiinta asta are o mutra de gaina si de multe ori se comporta fix ca zburatoarea antementionata.

Echipele lupta de mama focului, in ambele formatii se produc schimbari. Suporterii ambelor tabere s-au dezlantuit. Bannerele se succed in ritm ametitor. "Pana la moarte!" Pret de un minut, cuget la stupiditatea si absurdul ideii de sacrificiu suprem pe altarul fotbalului. Dar nu e momentul potrivit pentru astfel de introspectii: preluare - centrare - gooool Rapid! 2-1!!
Galeria rapidista e deja la limita isteriei: tropaie, zbiara, fluiera, arunca si confetti - care "ning" peste cei de la nivelurile inferioare. Mihai e resemnat si mormaie ceva "de bine" la adresa dinamovistilor, care n-au fost in stare sa bata.
Arunc o privire la ceas: mai sunt 16 minute. Cu putin noroc, scorul va ramane neschimbat. Si asa a si fost. Meciul se termina: scor final 2-1 pentru Rapid. Ura! Ne grabim spre iesire, gaina de serviciu (Irina, v-ati prins) ramane sa astepte declaratiile, Mihai suna in redactie  ca sa transmita informatiile tehnice, iar eu ma uschesc la sala de conferinte.

Cam asa s-au prezentat lucrurile.... Interesante (sau, mai interesante) au fost si acele partide unde faceam eu insami caseta tehnica. Nu mai spun de formula echipelor, dar sa te binoclezi pe teren, scrutand in zare ca sa vezi cui a aratat arbitrul cartonasul galben (ca la unul rosu se anunta, n-ai treaba)... si, daca nu vezi sau daca parerile sunt impartite, sa faci "ancheta" la pauza, printre ceilalti jurnalisti: "voi pe cine ati vazut?". Atunci sa te tii adrenalina.... De vreo doua ori mi s-a intamplat ca, in ultima instanta, sa ma duc la arbitru si sa-l intreb.

Da, am facut eu de-astea, oricit de neverosimil ar putea parea. Si am ramas rapidista si acu'! Mai putin dedicata - dovada ca in seara asta, 15 mai 2005, a fost meciul retur Dinamo - Rapid (scor 2-2) si eu nu m-am sinchisit sa ma duc. Da' inainte eram dedicata de nevoie... Las' ca citesc maine Gazeta si Prosportul (editiile online) ca sa aflu ce si cum. Hai Rapid!