Când eram tânără (și bleagă)...

Probabil că fiecare dintre noi a avut parte în decursul vieții de cel puțin o experiență din categoria ”da-mi-aș pumni în cap să-mi dau de cât de prost / bleg / fraier am putut să fiu și ce mama dracu' oi fi avut în caaaaaap”. 
Este omenește - cum spuneam, tuturor ni s-a întâmplat, sau în tot cazul, covârșitoarei majorități - dar asta nu te face să te simți mai bine. 

Și fix azi mi-am adus aminte de un moment de-ăsta din categoria ”mai am numai doi neuroni care nu vorbesc unul cu altul”, pe care l-am trăit într-un iulie de demult, dinainte de a-l cunoaște pe omul meu. 

Pe vremea aia, când era lupul cățel și puricele se potcovea cu 99 de ocale de fier (niciodată n-am priceput vorba asta cu puricele potcovit, închid paranteza), aveam 20-și-un-pic de ani și un prieten. Nu era genul ăla de relație în care să te vezi și peste ani de zile alături de respectivul, dar țineam la el și-i trecusem cu vederea niște chestiuni - pentru care de asemenea mi-a părut rău ulterior că nu l-am trăznit.

Eh, și-ntr-o seară ajung eu la el ca de obicei (nu locuiam împreună, nici nu se pusese problema vreodată), nu era acasă, în schimb fratele lui, care stătea în același apartament, era. 
- E plecat, mi-a comunicat sec. 
Dă-te-ncolo de Captain Obvious, mi-am zis, și l-am sunat pe împricinat.
De obicei răspundea și vorbeam ce aveam de vorbit, ca toată lumea botezată. În schimb în seara aia, ce să vezi, mi-a respins apelul și când am încercat din nou, își închisese telefonul. 

Mestecând mătrăgună, mă instalez comod și-ncep să macin în minte, pe sistemul ”vino repede acasă, frumosule, că te satur eu de noaptea iguanei”.
Asta a fost prima greșeală. Ar fi trebuit să plec acasă în momentul ăla, dar mi-am zis c-o fi, c-o păți. Haștag #omiedepumniîncap. 

Mai stau, mă mai învârt, mai încerc să-l sun. Telefonul tot închis. În camera lui, frate-su împușca diverși carcalaci într-un joc pe calculator și m-am dus să-ncerc să-l iscodesc. 
- Stai liniștită că e ok, mi-a zis respectivul, mânuind cu dibăcie un shotgun. 
Păi nu prea aveam îndoieli în privința asta, drept să spun. Alta era problema care mă ardea, dar mai mult n-am scos de la el. 

Între timp se întunecase. Am vorbit cu o prietenă care m-a încurajat să aștept ”să vezi ce-ți zice, poate există o explicație rezonabilă și care nu ne dă nouă prin minte”. 
Evident că exista una, a se vedea iguana de mai sus. 
La un moment dat m-a apucat plânsul, mai mult de nervi și de orgoliu făcut ferfeniță. 

Mangafaua a apărut pe la unu noaptea, senin și nevinovat ca un miel. Mi-a spus că a fost cu ”o amică” de care nu-l leagă nimic în sensul la care mă gândeam eu, că nu am de ce să-mi fac griji referitor la relația noastră și că a greșit închizându-și telefonul, dar că alte explicații nu vrea să dea. Și cu asta, basta. 

Griji nu-mi făceam, că tocmai devenise evident că nu am ce explicație rezonabilă să mai aștept, apropo de ce vorbisem mai devreme cu prietena. Din momentul ăla relația s-a dus inevitabil pe plută, era clar că nu mai există nimic din moment ce se alesese praful de orice formă de respect, iar peste vreo 3 săptămâni ne-am despărțit. 

De câte ori îmi aduc aminte de povestea asta îmi imaginez ce reacție ar fi avut prepeleacul dacă nu m-ar mai fi găsit când s-a întors, nici pe mine și nici bruma de obiecte personale pe care le aveam la el. 
Și tot de-atâtea ori îmi vine să-mi dau #încăomiedepumniîncap că n-am plecat acasă la mine în seara aia și n-am dărâmat încă de-atunci șandramaua. 

Iar am fost la Paris, iar a fost frumos

”Nu rămân eu la ăștia, frate. Naiba o să fie-n stare să priceapă vreodată ceva din managementul vagoanelor de marfă. Ce-mi trebuie mie să-mi bat cuie-n cap? Îmi caut altceva, am destul timp la dispoziție până expiră perioada de probă ca să găsesc ceva ca lumea și pa”. 

Mâine se împlinesc 7 ani de când am zis că nu rămân. 
Ieri m-am întors de la Paris, unde a fost ca de obicei: epuizant și foarte, foarte mișto. 
Mă mai duc.
Am rămas.

Fotografia cu Turnul Eiffel e făcută pe terasa restaurantului unde am ieșit la cină în cadru extins. Cină la care am mâncat niște chestii „pour les connaisseurs”, cum ar fi de exemplu un sos decorat cu flori comestibile, pe care le contemplam cu un aer rococo și simțindu-ne din cale-afară de nerafinați și de peizani. 

Pe care le-am băut, vorba maestrului Mălăele.
Am participat și la un concurs de cultură generală, echipa în care-am nimerit ieșind pe locul al treilea. Onorabil, trebuie să spun, pentru că întrebările nu au fost deloc simple. 

(Off topic, cum ar veni: de pe terasă puteam vedea pe fereastră într-un apartament din clădirea aflată chiar în față. Erau diverse persoane tinere care se fâțâiau de colo-colo. Îmbrăcate în niște destul de aspectuoase costume ale lui Adam și ale Evei și fără absolut nicio inhibiție. V-aș putea spune ce comentarii s-au stârnit pe chestia asta, dar nu se face pentru-ca-să 🤫).

În seara următoare ne-am dus la un restaurant marocan. Cumva mult mai pe sufletul (și gustul) nostru, deși nici pe departe la fel de rafinat. 
Da' știți ce bun a fost puiul ăsta peizan, cu măsline și lămâie? 🫠

All in all, a fost foarte obositor și am un vraf de chestii de recuperat (că timp de 3 zile am tot defilat din meeting în prezentare și da capo), dar mă uit la poze, îmi aduc aminte de colegul care ne-a adus ieri dimineață croissante cu căpșuni, de colegul care-mi spune ”Mademoiselle” (și vorbește germană cu cel mai încântător accent franțuzesc 😍), de colegul care-a avut grijă să am cafea pe birou când m-am întors dintr-un meeting și de alte chestii drăguțe, și uit și de oboseală și de volumul de muncă și rămâne doar starea de bine. 

Așa încât, cu toate că de câteva luni traversez o perioadă extrem de încărcată și cred că între timp inclusiv burnout-ul se uită cruciș, sunt extrem de recunoscătoare că am ales să rămân. 

S-a suit scroafa-n copac

Pardon my French, eu sunt scroafa. Adică vorba vine 😃. Să vă zic. 

Am mai povestit pe aici că marca mea de căpătâi în ceea ce privește produsele de îngrijire a feței este Nivea. Încă mai folosesc și Ordinary, dar nici pe departe atât de multe ca odinioară și mai degrabă ocazional. Am mai testat de-a lungul timpului și alte firme (unele dintre ele, mai scumpe), dar niciuna nu mi s-a părut la fel de bună și mereu m-am întors spășită la credincioasa mea Nivea, care nu m-a dezamăgit niciodată.

Ei, dar acum câteva luni am cumpărat pentru omul meu un parfum Dior Homme dintr-o drogherie un pic peste medie, și oamenii de-acolo m-au cadorisit cu o sumedenie de mostre. Printre ele, două creme ”Dior Capture” și două ”Dior Prestige”.

Ci taci că-s o femeie din cale-afară de rafinată, mi-am zis, spoindu-mă cu aplomb și simțindu-mă un fel de Grace Kelly. Citisem despre ambele și recenziile erau stelare, interplanetare și intergalactice. Că sunt extraordinare, că tenul arată așa și pe dincolo, că strălucire, că mătase, că textura e ”divină”, că sunt iconice, că după 7 zile ai să remarci niște diferențe incredibile and all that jazz. Aproape că-mi părea rău știind că nu le voi cumpăra, având în vedere prețurile (Capture e-n jur de 150 de euro, iar Prestige vreo 300. Păcatele mele cele mari și grele, că doar n-am bolunzit 🤨).
Și după ce m-am spoit, am stat cu nețărmurită demnitate și-am așteptat să devin fermecătoare sau chelcășoz.

Numai că ce să vezi, n-am devenit defel. Ba dimpotrivă, de la Capture mi s-a uscat rapid fața și aveam senzația că pielea ”mă ține”. N-am așteptat să treacă 7 zile și m-am descotorosit de ea, bombănind și înlocuind-o cu Prestige. 
Asta a fost ceva mai ok (era și cazul, la banii ăia 😏), dar nimic de natură să-mi provoace vreo revelație. Am folosit-o până s-a golit tubulețul și pe celelalte două rămase le-am păstrat, cu gând să nu uit să scriu despre ele. Acum că tocmai am făcut-o, o să folosesc Prestige și o să arunc Capture. 
Știu, știu. Erezie. Mă duc să caut un rug să mă ard pre dânsul 🙄.

Iar după ce termin și cu al doilea tub de Prestige, mă-ntorc la Nivea, că-n mod evident sunt prea rafinată pentru Dior, valoarea mea, valoarea mea (de unde și titlul, iată 🤭). 

În preajmă

Huh, da' bine c-a trecut și ”concediul” ăsta. 

Mda, nu e nicio greșeală de exprimare, după cum nici ghilimelele nu-s întâmplătoare. Zilele au trecut destul de greu și chiar dacă m-am bucurat să revăd oameni dragi și apropiați, abia așteptam să mă întorc înapoi.
Știam demult, dar mi s-a reconfirmat din nou: acolo nu mai e casa mea. A fost cândva, dar cu prea mult timp în urmă ca să-mi mai aduc aminte.
Nu țin să dramatizez, asta e realitatea. Ar fi putut fi semnificativ mai bine, dar viața m-a învățat să fiu recunoscătoare că nu e considerabil mai rău. 
Și chiar sunt. Fiindcă ar fi putut fi mult mai rău. 

Joia trecută s-au împlinit 11 ani de când a plecat mama în necuprins. Tot o joi era și-atunci. Am fost la cimitir, am aprins lumânări și am ascultat amândouă ”Stay Another Day”, ca de fiecare dată când o vizitez singură. 
Atât de multe clipe ne-au rămas netrăite. 
Atât de multe râsete ne-au rămas nerâse.

După cum tocmai am aflat, urmează niște săptămâni grele, în genul celor care au dus la pauza de anul trecut. Încerc să gestionez mai bine decât mi-a reușit atunci, încerc să nu mă gândesc prea mult, încerc să-mi țin mintea ocupată și încerc să respir normal.
Nu promit să-mi iasă, dar mă voi strădui. Și voi încerca să scriu pe diverse teme, însă nu cred să fiu în stare de texte prea săltărețe. 
Dar dacă n-o să-mi iasă, vă rog să nu vă supărați pe mine.

Sper și mă rog să fie bine. 

Tare mi-aș dori să trăiesc din nou fără frică. Din tot sufletul mi-aș dori. Am uitat demult cum e asta. 

Constat cu stupoare că mă ramolesc 🤨

Asta e o concluzie de dată foarte recentă, mai exact de vreo câteva zile și i se datorează unui client. 

Adică, mă rog. Nu știu dacă ”datorează” e chiar cuvântul potrivit, având în vedere că de fapt ceea ce-i datorez respectivului este o cohortă de nervi făcuți chisăliță, precum și faptul că ori de câte ori comunic cu domnia sa, mă vizitează variațiuni pornind de la imaginea de mai jos:

Chestiunea este că am de investigat pentru el niște treburi care merg până cu 3-4 ani în urmă, drept pentru care scotocesc de zor prin miile de mailuri trimise, cu diferite cuvinte-cheie. De găsit am găsit tot ce-mi trebuie, dar altceva voiam să spun, și anume că nu o dată mi s-a întâmplat să rămân uluită de felul în care scriam. 

Fraților, n-am idee ce aveam atunci și nu mai am azi, dar scriam foarte elaborat, aproape literar, cu o frazare complexă și cu termeni pe care nu i-am mai folosit de când făcea plopul pere. Dacă n-aș ști mai bine, aș putea crede lejer că mailurile din perioada aia au fost scrise de un vorbitor nativ. 

Și, aspect încă și mai interesant (sau mai frustrant, depinde care parte din pahar o contemplu), asta e valabil atât pentru corespondența în engleză, cât și pentru cea în germană. 

Nu posed o explicație pentru fenomen. De-atunci am citit mai mult, am scris, am vorbit, mi-am îmbogățit vocabularul și experiența. Logica elementară zice că ar trebui să scriu simțitor mai bine, și nu (vorba lui Caragiale) vițăvercea.
Eh, dar una e ce zice logica și alta e ce constat eu. Adică nu scriu mai prost sau cu greșeli, ci mai simplist și monoton. 

Poate aveam personalitate multiplă, acum că stau să mă gândesc. Da, iată o ipoteză 🤔. Liesel scria în germană și Charlotte în engleză. Anii au trecut, Liesel și Charlotte s-au dus să joace șotron și-a rămas Greta, care scrie bine, dar cu toată obiectivitatea o spun, nici pe departe atât de bine cum o făceau odinioară Liesel și Charlotte 🧐.

Cu alte cuvinte, mă ramolesc în ambele limbi străine în care sunt fluentă 🙄. Na bravo, felicitări mie, sau ceva. 

Cu oglinda în față

Mă tot frăsunesc de ceva vreme fără să reușesc să cristalizez ce-mi trece prin cap, dar astăzi m-a pocnit revelația drept în scăfârlie. 

Înainte de-a mă da de-a rostogolul, țin să fac o precizare - textul ăsta nu e nici pe departe vreo încercare de ”fishing for compliments”. N-am făcut așa ceva niciodată și-n niciun caz n-o să încep acum. Deci dacă transpare pe undeva impresia asta, vă rog să mă credeți pe cuvânt că e doar o aparență.

Acestea fiind spuse și sărind direct la concluzie, am realizat că sunt foarte, foarte nemulțumită de mine - și asta nu dintr-un singur punct de vedere, și nu de azi, de ieri. 

Lăsând la o parte faptul că anul ăsta (pe care abia-l aștept să se încheie, by the way) a fost destul de greu și epuizant din multe puncte de vedere, sunt în măsură să ”listez” o serie de aspecte care-mi displac profund în ceea ce mă privește. 

🫤 Citesc foarte puțin, lamentabil de puțin. Lista mea de ”to be read” devine tot mai lungă. Am zeci, sute de cărți interesante și pe care-mi doresc să le parcurg, dar numai cu mare dificultate reușesc să mă fac disponibilă pentru lectură - și când se întâmplă asta, rareori izbutesc să rămân concentrată și să nu-mi zboare gândurile pe coclauri.

🫤 Sunt profund nemulțumită de felul în care vorbesc germana (primesc complimente, dar nu mă simt deloc mai bine). Asta dacă nu e vorba de chestiuni de serviciu, unde mi-am dezvoltat imens vocabularul și sunt fluentă fără nici cea mai mică emoție (de exemplu, dacă mă scoli noaptea la ora două recit absolut relaxată despre revizia unui vagon, inclusiv proceduri tehnice, parametri și norme de siguranță și documentația finală). Însă dacă e vorba să discut generalități, mi se pare că am un vocabular destul de sărac, limitat față de ce mi-aș dori eu să fie, parcă am pierdut din fluență. 
Mă străduiesc să remediez asta citind în germană, dar din păcate ne întoarcem iar la punctul de mai sus. 

🫤 Despre scrisul pe blog nu cred că mai e cazul să precizez; în apărarea mea, pot spune că totuși asta are directă legătură cu felul în care (mi-)a fost anul ăsta, când nu-mi amintesc să fi avut două săptămâni consecutive fără stres, griji, spaime, temeri, gânduri urâte, frici. 

🤔 Singurul domeniu în care am reușit să performez relativ bine, cu prețul unor eforturi mentale uneori epuizante, este serviciul. Nici în privința asta n-am avut un an ușor, ba chiar aș spune că sunt ani de zile de când n-am mai avut parte de atâta stres, explicat de un cumul de factori. Am reușit cumva să manageriez, dar efectiv m-a stors. 

😴 Evident, nu punctez grozav nici la capitolul somn. Adorm relativ ușor, însă mă trezesc odată cu găinile (problema fiind că nu mă și culc împreună cu ele 🤨). 

Una peste alta, cred că îmi doresc efectiv să am mai multă grijă de mine, problema fiind că mi-am mai propus asta de nenumărate ori și până acum am dat greș de fiecare dată.

Trei pentru ultima zi de vară

Food for thought, cum atât de mișto zic englezii (ca fapt divers, originile acestei expresii se află undeva prin secolul al XIX-lea). 

🍁 E ultima zi de vară calendaristică și ultima zi de weekend. Mâine începe o nouă săptămână de lucru și mai începe și toamna. Apăi cum să nu te deprime perspectiva? Înțeleg prea bine asta. Și totuși, nu e ca și cum ciclicitatea anotimpurilor ar fi un fapt până acum necunoscut și recent aflat. Nu înțeleg, prin urmare, deprimarea generală cauzată de mai sus-menționata ciclicitate, mai exact de faptul că mâine vine toamna (în calendar, cel puțin; că mai avem totuși trei săptămâni până la echinocțiu). 
Da, toamna e cu zile mai scurte, cu ploaie, cu sentimentul ăla inefabil de trecere a timpului. Înțeleg, și pe mine mă încearcă nostalgia. Dar toamna e și cu must (yummy, uite ceva ce-mi lipsește din România), cu găluște cu prune, cu dovleac copt, cu prăjitură cu mere, care - vorba doamnei Ojog-Brașoveanu - aromește toată casa, cu inconfundabilul parfum de frunze uscate... și, dacă tot se înserează mai repede, poate fi și cu un binging de seriale preferate 🧡.
Apropo de maraton de seriale: am cunoscut mai demult un șef de atelier feroviar care avea toate atributele să te bage-n sperieți la o adică: înfățișare de om foarte dur, strict din punct de vedere fizic ți l-ai fi putut închipui fără probleme în rol de comandant de lagăr, negociator feroce, când ridica tonul câtuși de puțin se făcea răcoare, dacă mă-nțelegeți. În fine, ați prins ideea. Ei, și contextul a făcut de-am lucrat mult cu omul, de unde la început eram intimidată am ajuns să ne înțelegem foarte bine inclusiv când nu ne puneam de acord pe diverse chestii etc. Și-ntr-o bună zi (de noiembrie), îmi spune la telefon că-mi va răspunde la Email în săptămâna următoare, fiindcă joi și vineri are liber, un rest de concediu. 
- Mișto, zic, și ai vreun plan?
- Da' evident că am. Maratonul meu anual de ”Harry Potter”. 
- Haha, cu fiul tău, nu? (Știam că are un băiat de 12 ani). 
- Neah, nu l-a prins deloc povestea. Mă uit singur. Eu și cana mea de ciocolată caldă. Ah, de când așteptam perioada asta. 
Am închis telefonul cu un aer perplex, era ultima chestie la care m-aș fi așteptat din partea unuia ca el. Iată, inclusiv despre asta este toamna 🙂.

✍️ Astăzi este (și) Ziua Limbii Române, prilej pentru politicieni să se dea în stambă (nu că le-ar trebui de fapt vreun prilej pentru asta, mind you 🙄). Personal, mi-ar plăcea să fie sărbătorită prin organizarea de dictări publice (așa cum se face în Republica Moldova), cu premii în cărți. În toate orașele României. Multe, multe, multe cărți 😍. Dar apoi revin la realitate și-mi spun că tocmai acei oameni care ar avea mai mare nevoie de citit nu ar lua niciodată parte la asemenea evenimente. 

Nu încetează să mă surprindă oamenii care stâlcesc limba română (în special în scris) și nu par să aibă nicio problemă cu asta. ”Doar nu suntem la școală, ca să fie nevoie să scriem corect!”. Un argument ca ăsta îmi dă ecran albastru, pe cuvânt. 
Oarecum off topic: nu știu dacă v-am mai zis, limba germană și limba română împărtășesc o serie de cuvinte foarte asemănătoare, aspect lesne de observat dacă luăm numai câteva exemple: (das) Problem, (die) Priorität, (das) Restaurant, (die) Kartoffel, (der) Kaffee, (die) Polizei și mai sunt multe. Mare bucurie pe capul meu pe vremea când mergeam la cursul de germană și descopeream cuvinte de astea. Acumulam fără efort, cum ar veni 😀. 

👗 Peste câteva săptămâni vom merge la o nuntă, prilej de căutat rochie. Dincolo de oferta de care-am dat până acum - sclipici, mult sclipiiiici, pene, pufi, pietricele aplicate, ștrasuri și perluțe, de ziceai că-s la șantan (iar o citez pe doamna Ojog-Brașoveanu), n-am ce lucra și m-apuc să probez un jumpsuit. Mai bine-mi băgam un băț în dos și mergeam cu el târâș, cum se zice.
Fie vorba-ntre noi, jupânul mi l-a adus să-l încerc. Ce-i drept, de priceput se pricepe să-mi aleagă hainele, mult mai bine ca mine de altminteri (tot el mi-a găsit și rochia de mireasă. Adică am ales din trei care intraseră pe ”lista scurtă” și pe cea aleasă de el am simțit-o că e EA de-ndată ce-am pus-o pe mine ❤️). 
Bun, deci a venit cu marafetul, încearcă-l, zice. Mai avusesem eu cândva salopete (în tinerețe, fost-ai lele), să vedem, dară. 
Oameni buni. Frații mei albi (cum zicea Dem Rădulescu în sceneta aia demențială cu Jean Constantin), în viața mea n-am pomenit meșteșug de bazaconie mai mare ca ăsta. Nu era un jumpsuit ca toate celelalte, avea un fel de fustă peste pantaloni (de ce ți-ar mai trebui fustă dacă ai pantaloni, întrebare 🤨), plus partea de sus era concepută foarte ciudat, un fel de parte-peste-parte în care trebuia să fii vreun fel de Houdini ca să te introduci. 
M-a ajutat omul să mă îmbrac, n-arăta musai rău, dar era mult mai potrivit pentru o femeie de 1,80 metri și pe tocuri de 10. Mno asta e, dă-l jos. 
- Noooo, stai aicea cu mine și ajută-mă să mă extrag. Vorba aia, tu m-ai băgat în el, tu să mă scoți. 
Ce pot spune. Ar fi meritat să vedeți cum ne străduiam să dăm jos de pe mine chestia aia 🫣. La un moment dat mă apucase un râs nebun. ”Nu mai râde, dacă reușim să scoți un cot, e rezolvată” 🤣🤣🤣. 
Una peste alta, încă n-am rochie, dar sper să-mi găsesc una care se îmbracă așa cum se îmbracă orice rochie cumsecade. 

Nu mai sunt tânără, ce bine!

Mă uitam zilele astea la talazul de discuții iscate pe marginea festivalului ”Beach, please!”. Cred că am rămas foarte puțini cei care nu ne-am exprimat opinia pe subiect și nu intenționez să schimb asta 😀. Așadar textul ăsta nu va fi unul din categoria ”nț, nț, tineretul din ziua de azi”. 

Cu mâna pe inimă vă spun, nu mi-aș dori să fiu în locul tinerilor de astăzi pentru nimic în lume. Adică eu m-am confruntat cu bullying în formă continuată (pe durata a câțiva ani) într-o perioadă când nu existau atâtea gadgeturi, articole vestimentare și accesorii și diferența dintre copii nu era chiar atât de stridentă din punct de vedere al îmbrăcăminții, fie și numai ca urmare a scămoșatelor uniforme; nici nu vreau să-mi imaginez de ce-aș fi avut parte în vremurile actuale.

Dincolo de asta, citeam niște postări din categoria ”leave the kids alone”, colcăind de nostalgii. ”Ah, voi adulții de astăzi ați uitat cum ne îmbătam noi cu vodcă îndoită cu sirop și vomitam prin toalete, fumam chiștoace culese de pe trotuare că n-aveam bani de țigări, idolii noștri erau Tataee de la B.U.G Mafia și Puya, ne băgam și ne scoteam, dar ceee fericiiiiți eraaaam!”. 

Ăăă. Nu. Feel free să-mi spuneți că sunt banală și plictisitoare ca apa plată clocită la soare timp de trei zile, dar să n-am parte de Joițica dacă reușesc să văd ceva mișto, sau demn de invidiat, sau de natură să stârnească nostalgii în imaginile evocate mai sus. 
Mi-aduc aminte de banchetul nostru de la sfârșitul clasei a XII-a; două colege s-au îmbătat atât de tare încă din prima parte a serii încât au vomitat în tufișurile din spatele restaurantului și-n final un profesor le-a chemat un taxi și le-a trimis acasă însoțite de un coleg. Poate-s eu iremediabil încuiată, dar ce-a fost ”cool” în toată povestea asta? Erau îmbrăcate în rochii de seară, coafate și machiate frumos, pentru ce? Ca să-și verse conținutul stomacului și să zacă apoi pe o bancă până au fost urcate într-un taxi? Asta e o amintire de la banchetul de sfârșit de liceu pe care s-o păstrezi cu drag în suflet pentru tot restul vieții? 

Și ca să nu credeți că la vremea mea am fost chiar maica Filofteia, păzea că dau din casă. 

Da, da, nu vă uitați așa mirați 😀. În fotografie e chiar cine credeți că e, respectiv yours truly. 18 ani împliniți de vreo câteva zile, cu bucle spiralate (tocmai îmi făcusem permanent, într-un act de, hm, supremă rebeliune; părul a stat mișto doar vreo zece zile și nu vă spun cu cât chin reușeam să bag pieptănul în el după aia; epopeea s-a rezolvat cu foarfeca pân' la urmă...). 
Și elefantul din cameră, mă rog, din poză 🐘: da, fumam. Nu cu regularitate (de-aia îmi permiteam Kent, probabil 🤣, că-mi luam țigări din banii de buzunar), dar o comiteam din când în când. Evident, mă ascundeam de ai mei. Însă de alcool nu m-am apropiat multă vreme, prima bere am băut-o prin anul trei de facultate - și nu mi-a plăcut neam, nu pricepeam cum e aia să vrei să bei bere de sete 😁. 

Cu siguranță nu e ușor să fii adolescent (inclusiv din motivul ăsta mă bucur că nu mai sunt) și personal cred că, deși dificilă, adolescența poate fi o perioadă de care să-ți aduci aminte cu plăcere. În definitiv, după o anumită vârstă o bere și-o țigară ocazională nu-s o tragedie; aduc o notă de suspans, de aventură și adolescența e vârsta când îți place așa ceva. Ba chiar și-un chiul câteodată. Chicotesc și-acum amintindu-mi cum săream poarta liceului ca să chiulim de la geografie și să mergem în parc să mâncăm covrigi calzi.

Pfff, sper că nu mă citește niciun adolescent 😀. Dar dacă totuși da, aș vrea să-i spun să se bucure de anii ăștia, să bea o bere dacă are chef, dar să nu se urce la volan după aia (nici pe bicicletă, nici pe trotinetă, în general pe nimic), nu-i o crimă dacă fumează uneori deși ar fi bine să nu-și facă din asta un obicei și un chiul ocazional n-o să-l facă să-și rateze studiile. Totul cu măsură! Că nu e nimic cool în a bea până-i vine rău și își pierde controlul, asta ca să nu mai vorbesc de pericolul consumului altor substanțe, hai că mi-a ieșit ditamai cârnatul de text și risc să mă transform într-o babă sfătoasă 🙄.

Amuzament lingvistic și metafore cu cești

Una dintre expresiile germane care mă amuză la culme este ”a nu mai avea toate ceștile în dulap”. Este echivalentul lui ”a nu mai avea toate țiglele pe casă” și datează, după cum se pare, încă din secolul al XVIII-lea. La origini s-ar afla obiceiul de a deține cât mai multe porțelanuri (simbol al statutului social și al unei situații materiale înfloritoare). Obiectele de porțelan (cești, farfurioare, boluri, cupe și ce mai avea fiecare) erau expuse în dulapuri prevăzute cu geamuri, ca să poată fi admirate din exterior. O piesă lipsă indica dezordinea, dezorganizarea, neglijența și de-a lungul anilor sensul s-a perpetuat metaforic, ajungând la semnificația atribuită în ziua de azi.

Bun, am isprăvit cu preambulul (adică n-am considerat că mai era necesar să precizez faptul că beau cafea la birou, de obicei două cești pe zi. E și asta parte din story, da' parol că precizarea ar fi redundantă 😃).

Într-una din zile, la încheierea programului, îmi fac ordine pe birou ca de obicei, arunc bilețelele pe care-mi făcusem diverse notițe spontane care nu mai îmi trebuie, de-astea de final de zi. Închid laptopul, tschüss, bis morgen, dau să plec, la ușă îmi aduc aminte că am uitat ceva și mă-ntorc din drum (trăi-mi-ar OCD-ul 🙄).

- N-ai plecat?
- Ba da, da' m-am întors că uitasem să-mi pun ceașca de cafea în mașina de spălat vase.
- Eh, puteai s-o lași pe mâine...
Altcineva intervine: 
- Da, ai fi putut, dar poate nu mai ai toate ceștile în dulap (😁).
- Mai am una, numa' că e cam ciobită, zic în hlizeala generală.
- Decât deloc, bună și aia. 

Dacă tot m-am întors, nu mă îndur să nu răspund la telefonul care tocmai începuse să sune. Termin conversația și-nainte să plec precizez:
- De fapt, cred că nu mai am nicio ceașcă. 
Reflectez o clipă.
- Și nici dulap. 
Păi să știm o treabă 😀.

Pasul următor e să le explic metafora cu butoiul căruia îi lipsește o doagă. Nu m-ar mira deloc să se ajungă la consensul că fiind vorba de mine, butoiul se mai ține într-o unică doagă, și aia cam șubredă 🤨. 

Pauză

N-am mai făcut asta niciodată până acum în aproape 15 ani de blogging, dar simt că așa este corect față de voi.

De la începutul anului nu sunt bine, inclusiv din motive despre care am ales să nu scriu aici. Mă străduiesc, dar nu sunt bine și nu e totul în controlul meu (ceea ce face să fie cu atât mai dificil).

Urmează niște săptămâni grele. Sper și mă rog din tot sufletul să se termine cu bine. Dar între timp, voi lua o pauză aici. Nu mai pot scrie deocamdată despre diverse, ar fi ca un fel de ”fake it till you make it” căruia momentan simt că nu-i fac față. 

Nu știu când voi reveni, nu vreau să anticipez, nu mă pot gândi la asta. Aștept, mă rog, sper. Fărâma de energie psihică pe care o mai am trebuie să o țin pentru a mă păstra, chiar dacă minimal, în parametri funcționali.

Poate cândva, când totul va fi trecut cu bine, vă voi povesti. Sau poate nu. În clipa asta nu mă mai pot gândi la nimic, funcționez pe pilot automat.

Nu vă pot cere asta, dar m-aș bucura să vă regăsesc aici, când o fi să fie.

Aveți grijă de voi și de cei dragi vouă.
Vă îmbrățișez strâns, pe fiecare în parte. Și vă mulțumesc.

Încerc

M-am tot străduit să trag de mine, dar deocamdată 2025 se arată a fi un an prost atât din punct de vedere al scrisului, cât și al stării mele de spirit în general.

Sunt mai multe chestii care s-au adunat - volumul imens de muncă, presiunea enormă, niște aspecte de ordin personal. Nu e bine și nu e bine și aia e.
Pe de altă parte, sunt bețivul din ”Micul Prinț”. Nu scriu pentru că nu mi-e bine, nu mi-e bine (și) pentru că nu scriu.

Mă simt vinovată pentru fiecare zi în care nu scriu, deși mi-aș dori să o fac. Am cochetat serios cu ideea unei pauze (pe care aș fi anunțat-o). Dar atât de multă bucurie îmi aduce scrisul și atât de bine îmi face apropierea de voi, încât nu mă lasă inima.

E adevărat, scriu mai rar decât oricând. Însă fiecare text e o dovadă că nu am renunțat. Încerc și sper să se regleze și diferitele aspecte care m-au sleit de la începutul anului.

Până una-alta, în câteva zile îl revăd pe dragul meu Zubin, pe care nu l-am mai văzut live de aproape doi ani și de care mi-e atât de dor... Am încredere că muzica și energia lui bună mă vor ajuta, cum au făcut-o și altădată. Și tot peste câteva zile am concediu și mergem în Polonia. Sper să reușesc să mă deconectez puțin, dar deocamdată nu mă hazardez să anticipez nimic.

Vă mulțumesc pentru că-mi sunteți aproape și tot ce vă rog e să nu renunțați la mine 🤗🤗🤗.

Ghionturile ”prietenului” meu, perfecționismul

Pfiu, bine c-a trecut luna ianuarie, că mi s-a părut interminabilă. Din varii pricini n-a fost musai o lună ușoară, însă unul dintre aspectele pozitive este că am avut evaluarea anuală și rezultatul a fost neașteptat de bun. Adică știam că am muncit pe brânci anul trecut și-mi urmărisem îndeaproape obiectivele, dar la ce KPI-uri dure am avut, nu mică mi-a fost mirarea când s-a tras linia și-am văzut punctajul final.

”Ar merita să beau un pahar de vin diseară”, mi-am zis după ce-am ieșit din biroul șefei cu un sentiment de ”pe pantalonii lui Merlin, I did it!”.

Vreo două-trei ore. Atât m-a ținut starea de beatitudine, după care m-am blazat și vechiul meu ”prieten”, gândul ”eh, ce mare scofală, în definitiv” s-a insinuat.

Puține ”ghionturi” erodează mai rău încrederea în sine așa cum o face perfecționismul. Și dacă semințele lui sunt plantate de când îți amintești a fi pe lume, nici că mai scapi de el vreodată.

Culmea, se pretinde a fi prietenul tău. Doar a fi perfecționist înseamnă să-ți dorești să fii mereu mai bun, nu? Ce poate fi greșit în asta?

Ei bine, o mulțime de chestii, aș zice acum, la cei aproape 45 de ani. In a nutshell, perfecționismul îți răpește bucuria oricărei realizări. Pentru că indiferent cât de mare ar fi oul pe care l-ai făcut, oul făcut de altcineva ți se va părea mereu mai mare și mai strălucitor. Te uiți la oul tău, pentru care ai muncit și de care te-ai bucurat în primele momente, dar care dintr-odată nu mai pare cine știe ce.
Așa că te-apuci să muncești pentru altul, numai pentru a ajunge la același rezultat. Asta-n cazul fericit în care izbutești să-l obții.

Am dat întâmplător peste imaginea de mai sus și-am stat să reflectez cât de adevărată e. Am detaliat acum multă vreme parcursul meu în primii ani; dar nici la actualul serviciu n-a fost mereu ușor, ba dimpotrivă. În primul an nu dormeam noaptea de stres, în cel mai propriu sens al cuvântului. Visam vagoane, probleme, nu știu dacă apucam 3-4 ore de somn puse cap la cap.
Mi-a trecut prin minte de multe ori gândul să renunț, să caut altceva. Am strâns din dinți și mi-am spus că dacă aș renunța, tot chinul de-a mă fi străduit să învăț a fost degeaba.
Îmi ascultam colegii discutând despre câte-un caz sau altul și mă simțeam cea mai tâmpită ființă din Univers. Când vreodată o să fiu în stare să înțeleg și eu chestiile astea? mă întrebam, în ciuda faptului că eram permanent încurajată și mi se spunea să am răbdare, că e nevoie de timp, că mă descurc bine, că voi continua să acumulez.
Și iar îmi venea să renunț.
Și iar nu renunțam.

Între timp pot purta fără probleme acel gen de discuții, de multe ori am și soluții, ne consultăm reciproc, sunt acolo unde cu niște ani în urmă credeam că n-o să fiu niciodată.
Aș avea destule motive să fiu mândră de mine, doar că ”prietenul” meu, perfecționismul, are grijă să-mi aducă permanent aminte de realizările altora, care invariabil le fac pe ale mele să pălească.

Teoretic, știu că n-ar trebui să mă compar cu nimeni, decât cel mult cu mine însămi.
În practică însă...

Poftiți la restaurant, vă rog

Mă rog, vorba vine. Adevăru-i că nu pot spune că am vreo dorință de-a păși în vreun restaurant în viitorul imediat. În ultima vreme am socializat destul de intens (mai de voie și plăcere, mai de ”noblesse oblige”) și inclusiv prin asta se explică faptul c-am dat atât de rar pe aici. Dar acum am luat o pauză de la socializare, pfiu, mă simt ca Ițic din bancul cu neamurile venite în vizită 😂😂😂 și savurez întoarcerea la rutină.

De ce vă invitam la restaurant, așadar - dacă tot m-am frăsunit prin diverse locații, am descoperit două restaurante pe care nu le știam și unde fac niște bucate atât de bune că-mi plouă-n gură și-acum. Unul grecesc și altul italian, cu o mențiune specială pentru grec. Dacă mi-ar fi zis cineva că aproape o să am orgasm gastronomic de la friptura de miel, fie l-aș fi trimis la culcare, fie, în funcție de dispoziție, să-și bage capul într-o găleată cu apă. Eu? Miel? Peste poate! Eh, dar acum a fost un bufet de tip ”all you can eat” și după ce am gustat mielul făcut de oamenii ăștia, numai că n-am căzut în găleata cu extaz. Nu știu în ce l-au îmbăiat înainte, dar se topea în gură și era atât de gustos, exact cât trebuie de rumen și aromat, mmm...

Pornind de la asta, m-am surprins făcând o scurtă trecere în revistă - ce restaurante am încercat și mi-au plăcut, unde nu țin neapărat să mă întorc și ce mi-aș dori să experimentez.

😍 Am mâncat și-aș tot mânca la un restaurant...

- grecesc, dacă tot l-am pomenit mai sus. Îmi place foarte mult mâncarea lor, mai puțin fructele de mare (deși primul și ultimul local în care-am gust caracatiță acum aproape 23 de ani tot unul grecesc era, și țin minte c-a fost bună. Habar n-am de ce n-am recidivat, dar acum nu m-aș mai aventura). Prefer souvlaki, bifteki (chifteluțe umplute cu brânză), sunt fan pe viață al sosului tzatziki și unul dintre cele mai bune deserturi gustate vreodată a fost unul cretan - o plăcintă cu brânză sărată și miere.

- indian, și asta nu numai pentru că mi-e drag Zubin*. Între noi fie vorba, Zubin cred că și-ar pune mâinile-n cap dacă ar mânca la vreun restaurant indian din Europa, unde este cunoscut faptul că mâncarea e considerabil mai puțin condimentată decât în rețetele originale. Asta e, bucătarii s-au adaptat pretențiilor locale. Pentru mine e perfectă așa ”slab” condimentată cum e, preferatele mele fiind specialitățile pe bază de pui, în special curry și jalfrezi. Și mă dau în vânt după înghețata kulfi.
(*Unul dintre hobby-urile lui Zubin este gătitul. Absolut pasionat de chili pe care-l poartă peste tot cu el într-o cutiuță, l-a scandalizat odată pe bucătarul unui restaurant franțuzesc cu stele Michelin pentru c-a presărat chili pe mâncare, iar chelnerul i-a spus bucătarului 🤭).
Și pentru că nu vreau să pun o poză generică și mi-e dor de el, iată-l în acțiune 🙂. Nu știu ce gătea acolo cu soția, dar ce bine-i stă inclusiv cu șorț 🤩.

- turcesc, deși demult n-am mai fost. În Bayreuth era un restaurant turcesc bun la care am fost de mai multe ori (preferatele mele erau vinetele umplute) și-am încercat și unul din Hamburg, dar ni s-a părut mediocru. Mie mi-a plăcut foarte mult cataiful de la ei, însă numai pentru atât nu merită să revenim acolo. Mai cercetăm, poate găsim altul mai bun.

- italian, amore mio! Nici nu știu de unde să-ncep să-mi exprim entuziasmul. Când am fost acum doi ani și jumătate pentru prima dată în Sicilia, am înnebunit de plăcerea de-a mânca orice-cu-fistic, și multe altele pe lângă. Dacă nu vă e foame, vă reamintesc ce dezmăț am tras atunci 😀.

😐 Am încercat și mi s-a părut meh la restaurantul...

- portughez. Nu m-am putut împrieteni cu bucătăria lor, poate de unde au 365 de feluri de mâncare pe bază de cod. 365, pe barba profetului. Și nu-mi pot imagina un pește mai fad și mai lipsit de orice chelcășoz decât codul, indiferent de modul în care ar fi preparat. OK, n-am gustat 365 de mâncăruri de cod, păcatele mele, dar cele 3-4 mi-au fost de-ajuns.

- maltez. E așa și așa, în general gustos dar nimic demn de reținut. Și nu-mi place, dom'le, carnea de iepure.

- o să includ aici și restaurantul chinezesc. Nu-mi displace, dar nu e genul de restaurant pe care să-l caut, nu e tipul de mâncare de care să-mi fie poftă sau dor sau ambele. Poate n-am găsit unul unde să se gătească mai conștiincios, cu toate că am încercat mai multe și nu mi-a displăcut niciunul. Dar nici n-a fost ceva memorabil.

☺️ Aș încerca măcar o dată un restaurant...

- japonez. Sunt foarte neinformată referitor la Japonia în general, iar în ce privește bucătăria spre rușinea mea nu prea știu nimic în afară de sushi (care-mi place).

- libanez. De când am citit într-o carte că bucătăria libaneză ar fi un melanj perfect între bucătăria mediteraneeană și cea arăbească, am devenit curioasă. Poate mă-nșel, dar îmi imaginez un caleidoscop de gusturi, arome, texturi și chiar culoare, sănătoase și prietenoase cu domnul colesterol.

- african (care e diferit de cel libanez, din ce-am constatat, probabil mai generalist 🤓). Nu știu de unde și până unde, însă mi-aș dori să încerc, deși am convingerea că însuși conceptul de restaurant african e unul foarte generic; există specialități etiopiene, zanzibareene, tanzaniene, nigeriene și cine știe câte altele...

Da' știu că ne-am ospătat în articolul ăsta. Cred că e timpul să comitem o salată gospodărească 😀.

Încotro?

Săptămâna trecută m-am oprit în târg după serviciu, în scopul de-a mă vântura nițel prin magazine. Ceea ce mi-a reușit timp de-un ceas și jumătate.

Dincolo de Piața de Crăciun, au făcut tare frumos oamenii pe aici 🙂. Ca-n fiecare an, de altfel.

Am intrat în câteva magazine, m-am oprit la un chioșc pentru o clătită cu ciocolată albă (my guilty pleasure. Știu că nu e sănătoasă, dar aproape am pierdut socoteala anilor de când m-am lăsat de fumat, deci am nevoie de un viciu. Și nu, cafeaua nu se pune, că asta e parte din kit-ul zilnic de supraviețuire) și m-am tot uitat în jur, umplându-mi sufletul de frumos.

Speram c-o să funcționeze.
Doar că nu prea a.

Realitatea e că citatul ăla motivațional pe care-l vedem periodic în Social Media cu mesajul ”Remember when you were praying for what you currently have” este cât se poate de valabil în cazul meu, dintr-o mulțime de puncte de vedere. Sunt conștientă de lucrul ăsta în fiecare zi, dar plimbându-mă zilele trecute pe Mönckebergstraße am realizat asta o dată în plus.
Desigur, nu am totul - dar cine are? Și oricum, ceea ce nu am se încadrează în mare parte la categoria ”chestii cu care am făcut demult pace”, așadar sunt într-un sertar separat, de unde n-am de gând să le mai scot prea curând la iveală. Poate chiar niciodată. Stau bine acolo unde stau.

Sunt, cu adevărat și din tot sufletul, recunoscătoare.

În același timp, nu sunt bine. Flirtez tot mai intens cu oboseala cronică și burnout-ul și ce e mai stupid în povestea asta e că nu-mi dau seama de ce.
Volumul de muncă e mare, dar a fost și mai mare de-atât și m-am descurcat bine. E drept că 2024 n-a fost neapărat un an ușor, dar în comparație cu ultimii doi ani a fost mai mult sau mai puțin ca o plimbare în parc. În anii anteriori am fost mult mai aproape de fundul prăpastiei și totuși am reușit să mă cațăr pe margine.
Sau cel puțin așa crezusem.
Ori poate ceea ce se întâmplă acum e urmarea luptei din ultimii ani cu mine însămi. Mi s-or fi terminat și mie bateriile. Poate că plecarea bunicii m-a afectat mai tare decât crezusem. Nu știu, dar ceea ce văd de ceva timp că mi se întâmplă nu e (de) bine.
Epuizare, pe cam toate planurile.

Partea proastă e că nu se întrevede nicio posibilitate de-a mă odihni în viitorul apropiat. Cele câteva zile de Crăciun nu se pun la socoteală, fiindcă am sentimentul că nu vor fi nici pe departe de ajuns.

Aia e, bite the bullet and keep going... Simțeam nevoia să scriu despre asta, întotdeauna scrisul m-a ajutat. Or veni și zile mai bune. Între timp, trebuie să mă descurc cumva și să mă mențin la suprafața apei.

Ne citim. Să aveți grijă de voi și în măsura în care vă stă în putere, vă rog să nu vă lăsați să ajungeți ca mine.

De ce ți-ai face din Germania chip de lut? (rant)

Am mai povestit pe aici despre faptul că nu înțeleg motivul pentru care mulți români par să deteste visceral Germania, de cele mai multe ori fără să aibă idee despre ce presupune traiul în această țară. Nu mai reiau subiectul. Am renunțat să mai încerc să-i înțeleg și nici nu intenționez să mai dezbat ceea ce, până la urmă, nu-și are rostul.

În schimb mă miră cei de la polul opus, respectiv cei care par să fi idolatrizat cumva Germania și acum se declară dezamăgiți.
”Oh, dar n-am fi crezut că și-n Germania sunt ambuteiaje pe autostradă”.
”Pfff, dar cine și-ar fi imaginat că trenurile și metrourile au întârziere”.
”Sistemul lor social nu mai e atât de puternic ca odinioară”.
”La tot pasul te împiedici de șantiere stradale interminabile”.
”Sistemul de sănătate nu încurajează prevenția și tinde să se concentreze tot mai mult pe latura profitabilă”.

Etc etc etc. Toate cele de mai sunt sunt adevărate și nici prin cap nu mi-ar trece să susțin contrariul. De altfel, niciodată n-am spus că Germania ar fi o țară perfectă; cât de naivi sunt cei care se declară ”dezamăgiți” că vai mie, nemții așa și pe dincolo? Nu tot oameni sunt? Există vreun motiv de a-i suspecta că-n ei se ascunde vreun Superman undercover?

N-am prins Germania tocmai în perioada ei de strălucire, ci am venit aici în prag de criză economică. S-ar fi zis că dat fiind contextul nu-i ușor să-mi placă țara asta, dar poate tocmai faptul că am cunoscut-o în vremuri mai dificile m-a vindecat rapid de idealism. Am văzut-o și continuu să o văd în mod realist.

Serios, de ce-ai fi surprins de traficul aglomerat, sau de disfuncționalitățile și nedreptățile din mediul social? Mai corect spus, de ce n-ar fi și astea parte din cotidian?

Nu este o țară ideală și sunt încă multe aspecte care-ar putea fi îmbunătățite. Definitoriu este modul în care se încearcă gestionarea lor, iar în privința asta nu se poate spune că oamenii nu se străduiesc.

Rant over 😀.

Nu-mi place ghimbirul

Am revenit, nu sunt cu mult mai bine, însă mno, să ne-aducem aminte de ceea ce spunea Forrest Gump despre viață. Exact, e ca o cutie cu bomboane de ciocolată etc etc etc. (Mă rog, de fapt era mama lui Forrest, dar să reținem ideea esențială. Care idee fiind că nu știi niciodată ce bomboană nimerești, iar momentan eu molfăi una cu ... ghimbir 🙄).

La serviciu am enorm de muncă și sunt tot mai înclinată să-mi cumpăr un tricou pe care să scrie ”I am surrounded by idiots”. Un individ a reușit să mă aducă foarte aproape de paroxism. Ce-i drept, se străduiește de multă vreme și ieri a fost cât pe ce să-i iasă. Am avut prezența de spirit de-a realiza, înainte să-ncep să-i răspund la un mail, că dacă nu mă opresc din scris și apăs pe ”send” foarte probabil până după-amiază nu mai am serviciu. N-am trimis mail-ul, dar pe barba profetului, mult scrâșnet de dinți fostu-s-a auzit...

În plan personal... mhmm. Am tot mai puțină energie pentru hobby-urile mele, tot mai puțin entuziasm și constat că m-am ”pustnicit” de tot. Îmi aduc aminte că-n primul an după ce m-am mutat aici abia așteptam ziua de vineri ca să mă opresc în oraș după serviciu. Era un plaisir pe care abia-l așteptam și la care mă gândeam cu spumoasă anticipație întreaga zi. Rareori cumpăram ceva, dar îmi plăcea la nebunie să casc gura.
Fuse și se duse. Dacă mă opresc prin târg, e numai pentru că-mi trebuie ceva musai. Mă duc țintit, achiziționez ceva-ul și pa-la revedere, nici gând să mă mai preumblu. Na, știu că e vorba de rutină, a dispărut fascinația de la început, și e perfect normal să fie așa. Hamburg este casa mea și m-am obișnuit cu el așa cum te obișnuiești cu propria locuință.
E confortabil, e familiar și e bine.
Și totuși, mi-e dor de stările alea. 

Poate doar m-am blazat. (Inițial scrisesem ”posăcit” 😏).
În continuare molfăi bomboana de ghimbir și meditez.

Auziți? Credeți că e teribil de imatur din partea mea să-mi doresc să mi se întâmple subit ceva extraordinar,  neașteptat și atât de minunat încât să simt că-mi iese inima din piept de fericire?
Nu știu exact ce-ar putea sau trebui să fie, pentru că... exact, ar fi neașteptat, cum ziceam. Un fel de Pară Mălăiață, dar una atât de bună încât să n-o uit niciodată.
Imatur sau nu, îmi doresc enorm asta.
Am nevoie de asta.

Paradox tehnic trebuia să-mi fie numele

Stau uneori, mă contemplu și mă minunez. Să ne înțelegem, nu neapărat în sens pozitiv.

🔩⚙️🔧 La birou, într-o zi banală. Ne vedem de treburi, soluționăm probleme, mai boscorodim un atelier care a trimis documentația incompletă a unei reparații, mai comandăm niște piese de schimb, calmăm un furnizor care se agită ca balena-n polonic, o băgăm respectuos în moașă-sa pe doamna Cocuța care-a trimis încă un Email în care bestecăie ceva despre ”proceduri” și ”plan de intervenție”, în concluzie nimic ieșit din comun.

- Tare mai ești tu tăntălău, Pandelică, fiule, mormăi eu răspunzând la cel de-al cincisprezecelea mail din ziua respectivă al antemenționatului.
Inginerul meu preferat decide să alunge monotonia.
- Gretel!
(Așa-mi spun vreo 2 colegi și-mi place foarte mult).
- Mmmm.
- Ai un minut?
- Pentru tine, și cinci.
- Bun. Quiz.
- Asta-mi lipsea 🙄.

(Notă explicativă: în meseria asta, nu încetăm niciodată să învățăm. Nu ni se cere să cunoaștem totul - inclusiv de asta avem ingineri - dar cu cât știm mai multe detalii tehnice despre vagoanele din portofoliul nostru, cu atât mai bine pentru toată lumea. Colegii ingineri și-au făcut o profesiune de credință din a ne băga în cap cât mai multe noțiuni și periodic ne testează inopinat. Testele se încheie fie cu ”norocul vostru c-ați nimerit-o”, fie cu ”vă arunc pe geam”, după caz însoțit de ”... și mă arunc și eu după voi” 😀. Quiz-urile spontane au devenit un obicei și-ntre noi fie vorba, ne fac plăcere).
- Care e diferența maximă acceptată între diametrul roților din același boghiu?
- 20 de milimetri.
- Bravo.
Cu altă ocazie, m-a întrebat câte arcuri de suspensie sunt într-un boghiu Y25. Aici aproape că mă încuiase.
- Ăăăăăă? Stai să mă gândesc.
Cuget, vizualizez boghiul cu ochii minții, calculez.
- 16, zic.
- Hm. De ce 16 și nu 8?
Explic.
- Bun. Dar n-ai uitat ceva?
- Stai-stai-stai. Am uitat de alea mari. Deci 20 în total.
- Așa! Hai că-ncep să am speranțe că-ntr-o bună zi o să știți tot ce e de știut și n-o să mai aveți nevoie să mă întrebați nimic.

Ziua aia n-o să vină niciodată, dar quiz-urile astea îmi oferă mai mereu satisfacții. Învăț, îmi dau seama câte am ajuns să știu fără să realizez, simt cum cresc. ”Probabil manșetele de cilindru nu sunt etanșe, am avut și eu chestia asta odată”, m-am pomenit vorbind într-o zi, după ce o colegă ne-a citit descrierea unei probleme tehnice pe care o avea la un vagon. Inginerul a confirmat, iar băieții se uitau de mai să le sară ochii ca popcornu-n tigaie. ”Știu ca sună sexist și nu se face să zic”, s-a aventurat unul dintre ei,  ”dar boaahhh, serios că e mișto să auzi așa ceva de la o femeie” 😀.
Și multe, multe altele am învățat, inclusiv să ”interpretez” corect fotografiile cu cele mai diverse tipuri de defecțiuni. Pentru cineva care-n urmă cu cinci ani nu știa decât că vagoanele au roți de fier, I came a long way.

Dar de unde titlul.

😐🫤🧐 Știu toate cele de mai sus și foarte multe altele. Și cu toate astea, o banală eroare a imprimantei mă bagă-n fibrilații. Dacă mașina de spălat dă erori, intru în panică și efectiv nu știu de unde s-o apuc. Mi-au fost necesare multiple încercări pentru a învăța cum funcționează cuptorul cu microunde sau mașina de spălat vase.
E lucru mare cât sunt de deșteaptă, vă spun. Numa’ nu dau prin gropi.

Și ieri, prieteni, am realizat că motivul pentru care lumea nu mă auzea prea clar în call-urile de pe Teams este că de vreo săptămână îmi puneam căștile invers. Cu microfonul în partea opusă. Chestiune de care mi-am dat seama numai pentru că într-una mi se agăța în păr și tot aranjându-l, m-a lovit revelația.

Acuma spuneți voi, nu că Paradox tehnic ar fi trebuit să mă cheme?

44 de pahare...

... vorba vine, nu mă luați în serios. Nici de-un pahar nu-s în stare, la o adică. Am stupefiat o mulțime de oameni când le-am povestit că m-am îmbătat și mi-a fost rău de la 4 shot-uri de Jägermeister. Sunt un caz pierdut, vă spun.

Azi-noapte, undeva în jurul orei 3, s-au împlinit 44 de ani de când am dat buzna pe lumea asta, cu mare tărăboi și mâna dreaptă ridicată în sus. ”Fata asta o să-și caute dreptatea”, i-a zis moașa maică-mii.

Patru decenii și ceva peste mai târziu, nu știu dacă se poate spune despre mine că am făcut așa ceva. Aș zice că mai degrabă nu. Am fost - și pe alocuri încă mai sunt și-acum și-o să fiu probabil câte zile-oi avea - genul de persoană care vrea să facă pe plac și se gândește mai întâi la alții și abia apoi la sine.
Uneori am avut norocul de a da peste oameni care nu au profitat de asta, alteori dimpotrivă. Mno, ca-n viață.

Nu prea simt nimic pe chestia celor 40+, ceea ce nu e nici de bine, nici de rău. It is what it is, vorba ceea. Probabil e adevărat ce se spune, că de la o vârstă încolo nu-ți mai vine a sărbători.
Pe de o parte am senzația aia stupidă de melancolie inefabilă care probabil însoțește aniversările după o anumită vreme. Habar n-am când au trecut anii ăștia.
Pe de altă parte, mi-ar plăcea tare mult ca mesajul din imaginea asta să fie adevărat. If only 🙃.

Ce-mi doresc? Sunt recunoscătoare pentru tot ceea ce am și-mi doresc doar să fim sănătoși. Orice altceva fie va veni de la sine dacă are de venit, fie îl vom face noi să vină dacă ne vom dori asta.

Nu știu cum e aia cu ”viața începe la 40 de ani”, dar mai știi, poate ceva frumos-frumos-frumos e pe drum spre mine 🙂.

Câteva considerații despre bullying-ul din anii copilăriei

E luni, iar eu stau acasă și încă descânt cafeaua, gândindu-mă și răzgândindu-mă despre ce să scriu. Faptul că nu sunt pe plantație se datorează zilei libere de astăzi (Rusaliile), cât despre cafeaua băută atât de târziu - e direct proporțională cu ora de trezire, ca să zic așa 😊.

Adevăru-i că mă preocupă de ceva timp un subiect, dar nu știu cum să-l abordez. Nu vreau nici să mă victimizez, nici să dau sfaturi necerute. De câteva săptămâni citesc o carte fenomenal de interesantă și pe alocuri șocantă - ”BEHAVE: The Biology of Humans at Our Best and Worst” de Robert M. Sapolsky și am ajuns la un capitol care, hai să spunem că m-a șocat.

Despre cartea aceasta îmi propun să scriu detaliat când o voi termina, este incredibilă. Dar cred că va mai dura până atunci; în format Kindle are 1.139 de pagini, o citesc în original, îmi fac adnotări și până acum am parcurs abia 20% din ea.

Subiectul la care mă refeream mai sus se referă la bullying. Mai precis - sau până unde am ajuns eu cu lectura - la bullying-ul din copilărie. Despre care nu avusesem nici cea mai vagă idee ce efecte pe termen lung și foarte lung poate avea.

Eu am fost victima unui astfel de bullying în școala primară. Sistematic, timp de 3 ani de zile (a început prin clasa a doua). Nemesis-ul meu se numea Carmen, un nume la care mă crispez instinctiv și acum, ori de câte ori îl aud.
Eu eram un copil singuratic, introvertit și dornic să facă pe plac, pradă foarte ușoară pentru un bully.
Ea era un copil sadic, avea o răutate lăuntrică și de cum a adulmecat vulnerabilitatea, a mușcat. Din nou, și din nou, și din nou. Ani la rând.

Fără a intra în detalii, hai să spunem că avea toate motivele să fie convinsă că nu vor exista consecințe pentru comportamentul ei - după cum nici n-au existat. Drept urmare făcea fix ce avea chef, aflându-și plăcerea zilnică în a mă șicana, în a mă striga ”babă” spre amuzamentul batjocoritor al celorlalți colegi (asta era de la porecla mea consacrată, ”Greta babeta”), în a mă exclude din toate jocurile de grup, profitând de statutul ei de lider de opinie al clasei (”dacă joacă și baba, eu nu mai joc”) și multe, multe altele.

Atât de gravă devenise situația și atât de disperat mi-era strigătul de ajutor, încât ai mei au luat o decizie radicală (mai mult mama, de fapt, iar tata a mormăit ceva despre incapacitatea mea de a-mi rezolva problemele singură, eu având 10 ani în momentul respectiv): la terminarea clasei a patra, m-au mutat din clasă. A fost cu siguranță o decizie bună, nu-mi imaginez cum aș mai fi rezistat încă 4 ani în aceeași clasă cu ea, dar răul fusese deja făcut. Și făcut bine, dacă s-ar preta un joc de cuvinte la asta.

Iată câteva idei desprinse din cartea lui Robert M. Sapolsky, în care m-am regăsit întru totul și mi-am putut explica retroactiv niște lucruri petrecute în urmă cu 34-35 de ani:

🔺- bullying-ul din anii copilăriei crește semnificativ riscul viitorului adult de-a se confrunta cu depresia și anxietatea (fascinant mi se pare că explicația este în primul rând fiziologică: stresul indus de bullying duce la creșterea de volum și de activitate a amigdalei - centrul emoțional al creierului);

🔺 - excesul de cortizol, secretat ca urmare a stresului, este cu atât mai dăunător în prima parte a vieții, în plină perioadă de dezvoltare fizică și emoțională; sunt afectate capacitatea de învățare și memorare, abilitatea copilului de a-și controla impulsurile, stima de sine și așa mai departe;

🔺 - copilul supus bullying-ului își va dezvolta o distorsiune cognitivă numită suprageneralizare - ”viața va fi întotdeauna incontrolabil de îngrozitoare”.

Pe toate cele de mai sus le-am bifat, cu asupra de măsură. Îmi aduc aminte cu (neplăcut de multă) claritate despre randamentul scăzut la școală, în special în clasa a patra când bullying-ul luase proporții uriașe, starea permanentă de ”en garde!” pe care-o aveam, neliniștea și presiunea pusă de familie că ”nu dai rezultate”. Per total, nu pot spune că am vreo amintire plăcută din anii ăia. Am niște poze din acea perioadă, aveam cearcăne până la genunchi. Dormeam prost și plângeam mult.

Am simțit nevoia să scriu toatea astea pentru că m-a șocat cât de mult m-am regăsit și cât de bine se explică niște chestiuni dacă sunt puse în cheia corectă.

Cinci ani de când nu mai pot conduce

La drept vorbind probabil că aș putea, dacă ar fi absolut necesar. N-am uitat regulile de circulație și nici cum să schimb vitezele.
Dar nu mai vreau. Ceva s-a rupt în mine, și rupt a rămas.

N-am mai scris despre asta de când mi-am luat rămas-bun de la ea, dar multe au fost - și încă mai sunt - momentele când amintirile revin. Și nu doar amintirile, ci și regretele și părerile de rău.
Aproape că nu pot reciti cele două texte citate mai sus, scrise despre acest subiect. Și nici astăzi, după fix cinci ani, nu pot vorbi despre Blackie fără să-mi tremure vocea.
Uneori, mai văd pe stradă câte un Golf 7 alb. Știu că nu e ea. Dar oftatul îmi umflă pieptul de fiecare dată și se urcă pe buze fără s-o realizez. ”Oh, Blackie...”.

Poate las impresia că exagerez, că fac din țânțar armăsar, că dramatizez. Posibil, nu vă contrazic dacă asta credeți. Tot ce știu însă că am personificat acea mașină, că pentru mine ea n-a fost un mijloc de transport confortabil și foarte performant, ci o prietenă și că pierderea ei m-a frânt la momentul respectiv.
”Trebuie să fii recunoscătoare că tu n-ai pățit nimic!”. Păi, chiar sunt. Numai că, ce să vezi. Tot ei îi datorez și asta. Cu siguranță n-aș fi ieșit nevătămată dacă aș fi fost într-un... nu știu, într-un VW Up pe care un Tiguan îl lovește din spate cu 70 km/h pentru că șoferul se uita în telefon sau picotea sau orice altceva naibii făcea, în loc să fie atent la drum.

Ea a plecat, noi ne-am luat o altă mașină. Pe care am încercat să o conduc o dată. M-am dat jos după vreo doi kilometri și i-am spus soțului să treacă el la volan. Pur și simplu... nu mergea.

Nu mai am bucuria condusului, nu mai am acea complicitate cu mașina pe care șoferii experimentați cu siguranță o cunosc, nu mai am scânteia care mă făcea să mă gândesc cu bucuroasă anticipație la o călătorie de 350 de kilometri pe autostradă. Singură. Eu, Blackie și muzica din cele opt boxe pe care le avea.

Dacă-mi pare rău că nu mai conduc? Da, la naiba. Timp de opt ani, dintre care șase cu Blackie, am condus constant (la un calcul superficial, undeva la vreo 175.000 de kilometri), acumulasem foarte multă experiență, condusesem într-o mulțime de condiții dificile - ploaie torențială, ninsoare, polei, ceață de nu vedeai la câțiva metri în față și multe altele. Cum să nu-mi pară rău?

Numai că, așa cum spuneam, nu mai... nu mai. A fost o temă de discuție și cu psihologul, dar n-am reușit să depășesc punctul de blocaj.
Poate pentru că, așa cum spuneam la început, de fapt nu-mi mai doresc.

De-ar fi la fel de simplu de anulat și părerile de rău.