Categoria ”să dăm la pește pe asfalt”

Stăteam eu așa și mă gândeam, ascultând ”Secret Garden”. Și vorba unei amice, în capul meu se născu un gând.

Pe de-o parte, sunt recunoscătoare - ba chiar și oarecum mândră de mine, la drept vorbind - că am ieșit relativ întreagă la cap din întunericul sufletesc reprezentat de copilărie, adolescență și prima tinerețe. 

Că am avut încredere că însemn, totuși, ceva chiar dacă mi s-au spus de multe ori lucruri precum ”nu te suport” și ”faci umbră Pământului degeaba” de către oamenii la care mă uitam ca la soare și cărora nu le-am dat niciun motiv de-a se rușina cu mine - ba dimpotrivă.

Nu că nu m-ar fi iubit, sunt convinsă că mă iubeau. Dar.

Că nu mi-am pierdut speranța că-mi voi găsi omul meu, deși până la el am făcut numai alegeri proaste, unele chiar sordide, care m-ar fi putut distruge din punct de vedere emoțional - cum ar fi că ”primul” m-a părăsit imediat după cea dintâi noapte, pe motiv că... nu-i plăcusem. Vreau să spun că mi-a zis asta în față, cu subiect și predicat... să nu rămân cu dubii, vorba aia. 

E și ”meritul” meu că n-am realizat cu cine am de-a face, nu neg. Dar.

(Un an mai târziu, m-a căutat - probabil uitase că nu-i plăcusem 🙄 L-am trimis să pască). 

Că am reușit să fac pace cu mine și cu faptul că nu mi-a fost dat să am copii. 

Pe de altă parte, nu pot să nu mă-ntreb cum aș fi devenit dacă aș fi avut parte de un drum mai lin. 

De unde rezultă că ar fi cazul să schimb playlist-ul. 

Marea, un inel vechi și bunica din suflet

Despre bunica mea, unul dintre oamenii care m-au iubit cel mai mult pe lumea asta și care a plecat în alte dimensiuni cu aproape 3 ani în urmă, v-am mai povestit (aici, de exemplu - sau aici). 

În mod neașteptat ziua de azi a fost, în mare parte, despre ea. 

Și despre un inel vechi și parțial oxidat, dar în ceea ce mă privește de neprețuit, pentru că l-am primit de la ea și poartă în el ceva din dragostea ei pentru mine. 

Și despre un dor care, măcar în parte, s-a împlinit.

Unul dintre marile mele regrete este că bunica a plecat fără să fi văzut vreodată marea. Mi se rupea inima ori de câte ori îmi aduceam aminte și-mi reproșam că poate ar fi trebuit să fac ceva în privința asta, să insist când mai era în putere. Nu s-a exprimat niciodată față de mine referitor la acest lucru, dar sunt convinsă că-n sufletul ei și-ar fi dorit măcar un weekend, măcar o zi, măcar o clipă... 

Săptămâna trecută vorbisem cu omul să tragem o fugă la mare - avem Marea Baltică la circa o oră de mers cu mașina - dar a plouat și am amânat pentru azi. Fără ca nimic să prefigureze ceva în acest sens, aseară am deschis caseta de bijuterii și privirile mi-au căzut pe inelul de la ea. 

(În punctul acesta, se impune o paranteză. Spre rușinea mea, nu-mi mai aduc aminte când mi-a dăruit acest inel, dar a fost cu foarte mulți ani în urmă și rețin că nu era o ocazie anume, ci a venit așa, pur și simplu. Ce-mi amintesc însă e faptul că ori de câte îl purtam îmi mergea foarte bine, parcă-mi purta noroc. Apoi s-a coclit - mai ales pe interior - și nu l-am mai purtat, iar ulterior l-am pierdut din vedere, adică nu mai știam unde e. Sau dacă mai e și nu cumva l-oi fi aruncat. După ce ea a murit l-am căutat acolo unde-aș fi crezut că poate se află, dar nu l-am găsit și-am rămas cu inima grea că am aruncat unul dintre puținele obiecte care mi-au rămas de la ea. Care mai fusese și cadou și pe care mi-l dăruise cu atâta drag. Așa-mi trebuie, îmi ziceam cu amărăciune. 

Cu totul ne(mai)sperat, l-am găsit în iunie cu ocazia curățeniei pre-mutare, când am luat ”la mână” absolut toate cutiile existente. Nu vă închipuiți ce fericită am fost, era ca și cum cineva, undeva, m-a iertat pentru neglijența de care am dat dovadă. L-am pus imediat în caseta de bijuterii, pe o pernuță specială pentru inele și nu intenționez să-l mai scap vreodată din ochi. Închid paranteza). 

Spuneam așadar că aseară, fără să fi avut vreun motiv anume, mi-a venit să deschid caseta și am privit îndelung inelul. Deodată, de niciunde, s-a ivit un gând. Gând care nu mă mai vizitase niciodată înainte, deși mai fusesem la mare după moartea ei. Ce-i drept... nu avusesem inelul 🙂

”Mâine mergem la mare, Bica”, mi-am zis. ”Voi purta inelul și astfel vei fi cu mine. În sfârșit, o să facem asta împreună”. 

Nu vă pot descrie ce liniște, ce mulțumire interioară am simțit. Azi, ajunsă acolo, am inspirat adânc și am privit în largul mării. 

”Am ajuns, Bica. Uite, marea. Sper că-ți place”.

Pentru mine, a fost ca și cum bunica era acolo. Și într-un fel, am convingerea că a fost. Am simțit-o aproape. Și de cum am pășit pe faleză am descoperit că pe mine aterizase.... o buburuză 🙂 🐞 

Aleg să cred că nu a fost o întâmplare. 

După cum tot la fel aleg să cred că nu a fost o întâmplare nici faptul că vreo oră mai târziu, stând la o terasă și privind marea, am rostit fără să-mi dau seama, efectiv, ce spun: ”Și eu  te iubesc”. A fost ca și cum răspundeam unui ”te iubesc” venit de undeva, din alte lumi și pe care evident că nu l-am auzit la nivel conștient, dar ceva din mine trebuie să-l fi recepționat. 

”Eu pe tine te iubesc tare mult”, îmi spusese ea din senin, cu vreo câteva luni înainte de-a se prăpădi.  Sper că am făcut bine azi, sper că o parte din ceea ce simt a ajuns la ea, acolo.

Și de-acum voi purta iarăși inelul. Nu-mi mai pasă că e oxidat. Ceea ce contează e dragostea celei care mi l-a dăruit și felul în care mă simt atunci când îl port: iubită și ocrotită.

”Secretul unei căsnicii fericite? Două băi. Vorbesc serios. Și mult umor”.

Acesta este răspunsul dat de Larry Hagman, emblematicul și de neuitatul J.R. Ewing, în autobiografia sa intitulată ”Hello Darlin' ", pe care am citit-o anul trecut (aici puteți găsi recenzia mea, dacă sunteți curioși). Mariajul său cu Maj a durat 58 de ani, așadar putem spune că omul vorbea în cunoștință de cauză.

Noi nu avem două băi, iar în singura baie disponibilă posesiunile mele ocupă 3 sferturi din polița de la oglindă, un mini-dulăpior suspendat și unul dintre cele două suporturi metalice de la duș. Dar sunt generoasă, i-am lăsat un sfert de poliță. Și celălalt suport de la duș. #suficient 

Despre șifonier, mai bine să nu discutăm. Am revendicat aproximatiiiiv.... 75% 🙄Așa că-n rezumat, omul deține un sfert de poliță de la baie, un suport de duș precum și 25% din șifonier. Cred că sunt cu adevărat o femeie superioară, vorba lui Caragiu. În schimb una dintre camere e ”regatul” lui, unde-și păstrează comoara muzicală, orga electronică și linia audio. 

(Ok, n-am pomenit nimic de cărțile mele și de colecția Zubin, dar cred că-i evident că astea se situează tot la primul și cel mai important nivel al piramidei lui Maslow).

Așadar, departe de-a avea două băi, deocamdată avem un apartament de dimensiunea a două băi respectabile. Cam tot aia, numai că altfel, cacumarfi.

Însă avem din belșug din cel de-al doilea ”ingredient” menționat de Larry Hagman: umor. Ne distrăm bine împreună de când ne-am cunoscut, cu aproape 15 ani în urmă. Și, cu toate că sună a clișeu demonetizat, cred că un cuplu care a uitat să râdă e destinat singurătății în doi. 

El se trezește dimineața să-mi facă sandvișuri pentru prânzul de la serviciu. Nu că nu mi-aș putea face singură sau cumpăra de undeva. Dar astea sunt mult mai bune, din varii motive 🙂

Eu îi calc cămășile, deși el mormăie de fiecare dată că le ”descânt” prea mult (a învățat să-și calce singur în cei trei ani cât am locuit separat. Totuși nu e perfecționist ca mine, silvuple).  

Eu mă ocup de curățenie. 

El gătește. 

Eu îl ascult interpretând la orgă o suită de Bach.

El îmi citește blogul. Când lucram în presă, îmi citea toate articolele și avea mereu observații pertinente.

(Nu că astea s-ar putea compara, Bach și scrierile mele adică, oricare ar fi ele.  Nici într-un milion de ani. Ziceam și eu așa).

Uneori mă enervez din cauză că locuința actuală e prea mică (mai ales după ce-mi iau câte-un zid înclinat în scărfârlie - stăm la mansardă, uitasem să menționez. Și treaba asta cu locuitul la mansardă nu e romantică decât dacă ești adolescent și te cheamă Mircea Eliade, sau ești un viitor artist de geniu care locuiește în Montmartre). Apartamentul pe care să-l simțim că e cu adevărat al nostru, care să se încadreze în posibilitățile noastre și pe care îl vom cumpăra nu a apărut încă. Îl așteptăm. Va fi.

Însă după ce-mi masez proaspăt dobânditul cucui, realizez, din nou și din nou, că altele sunt lucrurile care contează cu adevărat. 

Primul dans cu același nume de familie

- Ce culoare de cămașă să-mi iau pentru cununie, a întrebat-o el.
- Orice, numai bleu nu, că va trebui să am ceva asortat și-o să arăt ca la școală, a grăit ea.
El s-a dus la cumpărături (în Germania, unde lucra și unde urma să plece și ea peste mai puțin de două luni).
Ea a zâmbit cu înțelegere - sau cu înțelepciune - și și-a cumpărat o rochie cum altfel decât asortată la cămașa lui.

Vedeți, dragostea adevărată e, de fapt, foarte simplă.  

E bucuria pe care o simți când auzi cheia în ușă, anunțându-i sosirea acasă. 

E cadoul de Moș Niculae pe care fiecare îl pune în ghetele celuilalt, deși sunt certați de vreo două zile și își vorbesc doar strictul necesar. 

E-n ochelarii luați de pe nas când pe el îl fură somnul.

E-n farfuria acoperită, ”să se păstreze cald”, pe care ea o găsea în bucătărie când venea din schimbul 2 în jur de unu și jumătate noaptea, iar el fusese prea obosit s-o mai aștepte treaz.

Acum trei zile am împlinit 12 ani de când am dat cu subsemnatul la primărie. Îmi doresc să păstrăm cele de mai sus și peste cei minimum 50 de ani pe care sper să-i petrecem împreună de-acum înainte 🙂

Câteva constatări despre oameni

Postarea aceasta nu e ”salată de weekend” și la drept vorbind, nu se încadrează în nota obișnuită a unui text publicat duminică seara (care ar trebui să fie mai colorat și mai zglobiu). E un post cu niște cugetări - și e realist, deci mai subțire cu optimismul. 

1) V-am mai zis și cu alte ocazii, ”se întâmplă și la ei” și eu una, câini cu covrigi în coadă n-am văzut pe aici. Revin cu precizarea asta pentru că nu puțini sunt cei care consideră că ”noi, ăștia din diaspora” suntem cam aroganți și dăm impresia că aici curge lapte și miere, că de fapt și aici sunt disfuncționalități, dar nu vrem să recunoaștem șamd. Mă cam enervează chestiunea, mai ales că, din ce-am citit inclusiv pe Facebook, se întâmplă tot mai des. Sunt ultima persoană care să se laude la modul agresiv cu felul în care funcționează lucrurile în Germania; în același timp, sunt ultima persoană dispusă să ascundă sub covor mizerii românești, în numele faptului că ”și la alții”. Știți voi, sistemul de la grădiniță, ”doamnaaaaaa, da' și Ionel a fost obraznic, nu numa' Gigel!”. Grrr, detest chestia asta. 

Așadar. Vineri după-amiaza am plecat la 16:30 de la serviciu și am ajuns acasă la ora 19. Aha, două ore și jumătate mai târziu.

În mod normal am nevoie de o oră.

În mod anormal, metroul ușor se defectase fix în stație, nu mai putea porni și ”se aștepta” să fie adus un dispozitiv de tractare, care să-l scoată de pe șine. Asta am aflat după vreo 20 de minute și după ceva insistențe la mecanicul care se baricadase în cabină, de unde scosese o singură dată capul pe fereastră și lătrase scurt: ”ce vreți? Trenul nu poate pleca!” și ridicase geamul. 

Evident, circulația pe întreg tronsonul a fost pusă pe butuci, având în vedere că din stația respectivă nu se mai putea pleca. Oamenii au început să se agite, o femeie urla ”să ni se aducă mașini!”, de parcă eram în pustiu, nu în al doilea cel mai mare oraș german. 

Sigur că nu eram deloc fericită cu situația și cu lipsa de comunicare. Măcar să fi știut cu aproximație cât urma să dureze povestea, dacă aveau un astfel de dispozitiv de tractare la depoul aflat la numai câteva stații depărtare sau nu. 

Neavând niciun reper și neprimind nicio informație, m-am hotărât pentru autobuz, deși stația nu era tocmai aproape. Circa 40 de minute mai târziu am ajuns la gară, pentru a afla că și metroul pe care urma să-l iau de acolo spre casă avea întârziere (din alte motive, neelucidate, neexistând niciun punct comun cu linia care era blocată). Așa că am mai atârnat și pe-acolo vreo 20 de minute până a venit trenul, iar la ora 19 eram, în fine, acasă. 

Două ore și jumătate de întârziere, 90 de minute din viața mea pierdute aiurea (zic 90 pentru că 60 de minute aș fi fost oricum pe drum). De o lună și jumătate, de când merg zilnic cu metroul, tot descopăr disfuncționalități, tot apar ”deranjamente”, defecțiuni... și nu pare să se schimbe nimic. Asta deși, după cum cu surprindere am aflat, sistemul public de transport din Hamburg este cel mai scump din Germania. 

Acestea fiind zise, trag nădejde că cei care au o problemă cu diaspora sunt satisfăcuți. Iată, și aici mai apar probleme. Câini cu Brezel în coadă tot n-am găsit.

2) Ceea ce la început a fost o mișcare deopotrivă deosebit de curajoasă și de utilă (curățând societatea de nemernici) tinde tot mai mult să se transforme într-o adevărată porcărie. Mă refer aici la #metoo.

Pasămite nouă femei au afirmat, sus și tare și cu mâna pe corazon, că la sfârșitul anilor '80 au fost hărțuite sexual de către tenorul  Placido Domingo. Că le-ar fi ”atins indecent”, cică.
Adicătelea, și-au adus aminte de teribila traumă după treizeci de ani. Vă dați seama ce intens traumatizate au fost? Și le-a trăznit pe toate nouă o dată revelația asta… Miracole se-ntâmplă, csf, ncsf 🤥

Din păcate au fost luate-n serios, așa că o mulțime de spectacole pe care le avea Domingo în SUA au fost anulate. Dincolo de publicitatea negativă și de pierderea enormă de capital de imagine, mi se pare revoltător cum imediat ce sughit niște muieri - după 30 (!!!) de ani - că le-a făcut și le-a dres, sunt crezute fără doar și poate. Pentru că nimeni nu are curaj să cerceteze mai adânc atunci când e vorba de #metoo. Nu care cumva să fie acuzați de lipsă de solidaritate…

Nu s-a întrebat nimeni de ce le-au trebuit ălora 3 decenii și cum de le-a pocnit pe toate o dată amintirea ”traumei”. Nici prezumție de nevinovăție, nici nimic. Nu, ei au anulat imediat concertele, pe motiv de ”conduită profesională”. 

Bleah. 

3) Văd tot mai des - pe același Facebook de care ziceam mai sus, asta e, sunt mai sociabilă online decât offline - oameni exprimându-și convingerea că un cuplu căsătorit și fără copii nu reprezintă o familie. Nici măcar nu-s din ăia cu Cpf, altă sinistroșenie, brrr. Nu, sunt oameni care NU au votat la porcăria aia de referendum de anul trecut. Dar ei consideră totuși că un bărbat însurat are ”doar nevastă”, nu familie. Și viceversa.
În contextul ăsta, mi-am amintit de ceva de demult.

Sunt aproape patru ani de când am întrerupt orice legătură cu o fostă prietenă care se autoinvitase la mine de Revelion pentru că nu avea cu cine să-l petreacă (și mi-a zis asta în față, că doar la ce sunt buni prietenii, dacă nu să le spui fără ocolișuri că intenționezi să-i folosești în lipsă de alternative mai promițătoare). Faptul că pentru mine urmau să fie primele sărbători de iarnă de când murise maică-mea nu a contat în ecuația ei. În fine, au fost mai mulți factori care au contribuit la decizia mea de-a întrerupe relațiile, decizie pe care n-am regretat-o nicio secundă. Însă cel mai important argument a fost răspunsul ei la o întrebare de-a mea privind eventuale soluții locale, adică prietene din București la care-ar fi putut merge la petrecere (și cărora nu le murise mama în anul ăla). 

- N-am cum să fac Revelionul cu X sau Y, ele au copii, au familie!

(Asta pe un ton scandalizat, adică fah proasto care ești tu proastă, nu vezi evidența?)

A... ha. Deci eu dacă nu am copii, nu am familie. Că asta te îndreptățește în capul tău să te autoinviți la mine, trece pe plan secund. Dar cum, cum poți să zici unui om că dacă nu are copii nu are familie? Cât de prost, sau de rău la suflet, sau de amândouă să fii? Cât?

Altminteri, mâine aniversăm 12 ani de când omul meu a devenit familia mea și eu familia lui. Pentru că da, suntem o familie. Fără copiii care n-au fost să fie.  Așa, numai noi doi.

Viața în ”anticameră”

Unul dintre principalele motive pentru care am scris atât de rar în ultimele săptămâni este o senzație difuză, dar constantă de nemulțumire pe care o am de când m-am mutat la Hamburg, de care nu reușesc să mă desprind și care-mi taie cheful de orice. Din tot sufletul mi-aș dori să scap de ea, dar până acum n-am găsit calea. 

Privind în urmă, ajung la concluzia că de foarte mulți ani viața mea se desfășoară într-o sală de așteptare. Era să zic în ”waiting room”, dar cine-a văzut serialul "Twin Peaks” știe de ce n-aș folosi expresia asta, preferând termenul ”anticameră”. 

N-am fost niciodată pe deplin împăcată cu mine însămi; mergând mai departe, aș spune că probabil nici măcar liniștită nu am fost. Cam de prin liceu starea mea cvasi-permanentă a fost aceea de așteptare, de parcă nu-mi dădeam încă voie să fiu fericită. 

Stai să termin liceul, să dau bac-ul, să termin facultatea...

Stai să-mi găsesc serviciu...

Stai să-mi găsesc omul...

Stai să vedem cum ne înțelegem, cum funcționează o relație la distanță...
Stai să ne căsătorim...

Stai să vedem cum va fi experiența emigrării...

Stai să învăț limba...

Stai să ne regăsim amândoi stabilitatea profesională...

Stai să ne revenim financiar... 

Stai să ne găsim o locuință mai convenabilă....

Stai să primesc avansarea aia la care visez de vreo 2 ani... 

Stai să-mi revin emoțional după pierderea mamei... și după a bunicii...

Stai să găsească omul post permanent....

Stai să ne mutăm într-un oraș mai mare...

Stai să părăsim Bayreuth...

Stai să-mi găsesc serviciu în Hamburg...

... și după aia! Idealizatul, mereu de neatinsul ”după aia”, pe care de fapt nu mi l-am îngăduit niciodată cu adevărat. Mereu, mereu am fost în așteptare, imaginându-mi cât de fericită voi fi atunci-când. În realitate, o Fata Morgana. De fapt nu ajungeam să-mi savurez cu adevărat bucuria, pentru că imediat îmi setam un alt țel, un nou ”după aia”.

Numai că, după cum atât de bine a spus John Lennon, viața se întâmplă în timp ce ne facem planuri. În cazul meu, între două ”după aia”.

Locuiesc de aproape două luni în Hamburg, un oraș desprins din visele pe care mi le-am făcut ani de zile. M-am reunit cu omul meu și am constatat, cu bucurie și ușurare, că am trecut cu bine de ultimii trei ani, în care am trăit separat. Suntem tot noi, nu am pierdut nimic în lungile săptămâni, luni în care ne îmbrățișam doar în gând.
Am serviciu. Muncă de birou, în mediu curat (nu într-un depozit cu ritm halucinant de lucru, unde abia respiri din cauza ventilației insuficiente și a prafului), fără schimburi, cu navetă rezonabilă, cu un colectiv în cea mai mare parte ok, cu un șef de treabă.

Asta văd în fiecare zi pe geamul metroului de suprafață, în drum spre serviciu.

Aș avea toate motivele să fiu fericită.
Dar nu sunt.
Nu mă regăsesc, am o stare de neliniște și de nemulțumire, cum vă spuneam mai sus.

Previzibil, sunt în așteptare... din nou.
Locuim în chirie și așteptăm să apară casa noastră.
O să apară, și după aia...
Nu sunt încă pe deplin încredințată că job-ul actual e ceea ce-mi doresc.
O să ajung la concluzia că-mi place sau o să-mi găsesc altul care să-mi placă, esențial e c-am reînnodat firul, profesional vorbind.

Și după aia...

Pe scurt, despre noua constelație de colegi

După ce-ai petrecut mai bine de 8 ani din viață într-o echipă - care, chiar dacă a trecut prin destule schimbări, fundamental nu s-a schimbat foarte mult de-a lungul anilor - e destul de provocator s-o iei de la capăt cu oameni noi, într-un mediu nou. Mai ales pentru un om căruia nu-i plac schimbările, cum sunt eu. Dar uneori n-ai de ales, deci intri-n horă și-ți adaptezi pasul din mers. Te mai împiedici, te mai calcă unii pe picior, îi mai calci și tu până prinzi ritmul... dar în cele din urmă deprinzi pasul și te integrezi în joc. Mă rog, de multe ori ajunge să-ți și placă, eu încă nu pot spune că am atins nivelul ăsta, dar am abia cinci săptămâni aici și n-au intrat zilele-n sac.

Drept pentru care m-am gândit să vă povestesc oarece despre noua mea echipă. Sărind direct la concluzie, purced prin a spune că-n viața viețișoarelor mele n-am pomenit un cuib de viespi de genul ăsta. Adevăr grăiesc, fosta șefă și Insipida Somnoroasă jucau în liga mică, prin comparație. Sau ce zic eu, la pitici. 

Blajina înțepătoare

Paradoxală descriere, nu? Dar cam așa stau lucrurile. Tipa e-n mare parte ok și nu pare să aibă vreo problemă cu mine deocamdată - ba din contra, aș spune - dar aruncă frecvent săgeți către două colege care nu sunt nemțoaice și vorbesc destul de ezitant germana. Nu prea e ședință fără să facă vreo aluzie la asta (și ne ședințim des, pot să spun). 

Sunt niște atacuri cam de două parale, dacă mă-ntrebați pe mine. Fetele or face ele greșeli, dar calitatea muncii lor nu are de suferit din cauza asta. Ok, n-ar fi probabil în stare să citească Schiller în original, dar de aici și până la apostrofări de tipul ”nu mai vorbiți între voi în engleză sau franceză, trebuie să vă îmbunătățiți germana, nu este admisibil să nu vorbiți cursiv” e un șpagat destul de mare. Părerea mea.

Dropia intrigantă

Nici asta nu are o problemă cu mine - dimpotrivă, mă ajută când nu știu una și alta, are umor și per total e simpatică - dar am sentimentul că umblu pe sârmă în ce-o privește. 

Mai întâi, de unde porecla - tipa se că are ceva ”personal issues” pe partea care ține de aspectul fizic, întrucât umblă pe tocuri de 10-12 care-i dau un aer cel puțin caraghios, mai ales că statura nu o avantajează. De când am văzut-o prima dată m-am gândit la o dropie - probabil din cauza mersului, că nu-ți reușește mereu să pășești normal când ești pe picioroange. Vineri a apărut ȘI cu un decolteu amețitor (”ca la șantan”, cum ar fi zis Rodica Ojog-Brașoveanu), ȘI cu gene false atât de groase, negre și dese încât aveai impresia că zboară două muște uriașe din ochii ei de fiecare dată când clipea. A, și-ai fi zis că făcuseră și baie-n tuș, muștele. Vă imaginați voi.

Eh, tipa asta are o problemă cu Blajina și cu timpul alocat de aceasta muncii. Nu că ar privi-o în mod direct chestiunea, dar se pare că totuși o preocupă intens. Mi-a arătat un uriaș tabel în Excel, unde notează cu religiozitate absolut toate intervalele de timp în care Blajina nu muncește. 

Oameni buni, nu vă pot descrie în ce fel e tabelul ăla. Repet: absolut toate intervalele sunt notate, ora și minutul, însoțite și de comentarii. 

Ceva cam de felul ăsta:

13:32 - 13:40 - pauză de țigară

14:43 - 14: 51 - uitat pe telefon. 

15:48 - 15:56 - sporovăit cu Icsculeasca. 

Completează tabelul în fiecare zi. E absolut scary, vă zic. Psycho. Nu m-am putut abține și-am întrebat-o dacă are și pentru mine un astfel de tabel. Cică nu. Mă rog.

Și, aspect oribil dar în fond deloc surprinzător, pare amică foarte bună cu Blajina, la modul că merg la film împreună, hahaha și hihihi. Ceea ce n-o împiedică să completeze conștiincioasă tabelul, deși parol nu înțeleg ce vrea să demonstreze cu asta.  Adică eu una, dacă aș fi în locul șefului și-ar veni la mine cu minunăția de tabel, m-aș întreba când mai are ea timp să lucreze, de vreme ce principala ei preocupare este să-i țină celeilalte evidența.

Vitex 🐮

Individa e aia care m-a învățat pe mine în primele zile și din cauza căreia aproape că intrasem în depresie. Porecla i se potrivește cel mai bine, scurt și la obiect. Am tot mai puternic impresia că muierea e xenofobă - are un comportament aproape disprețuitor față de mine și de celelalte două colege străine (una e elvețiancă, cealaltă franțuzoaică). De exemplu, elvețiencei îi tot bate apropouri că Elveția a furat aurul Germaniei. Cum ar veni, ce glumă glumeață 🙄 Colega a ripostat că și dacă ar fi așa, iote că plătește ea păcatele înaintașilor, muncind pentru nemți. 

Vitex e singura de acolo care mă vede ca sarea-n ochi și piperu-n cafea. Dacă o întreb ceva, pot vedea cum își pungește gura a scârbă încă dinainte să termin propoziția. Mă ia la-ntrebări că nu m-am ocupat de chestii de care nu mi-a zis să mă ocup, dar susține vehement că ea mi-a zis și era important și săriiiiți. Eu mă panichez că am dat rasol. Când mă uit pe mail, am mesaje de la fete: ”e nebună, nu ți-a zis așa ceva, am fi auzit și noi!”. Pfiu.

Lunea trecută m-a flituit așa de urât, că marți s-au mirat colegele c-am mai venit la serviciu. Mă rog, nu cedez eu atât de ușor, dar cucoana depășise serios limitele. Am început să comunic cu ea numai pe mail, deși lucrăm nu doar în aceeași încăpere, ci și la aceeași masă. Vă puteți imagina ceva mai ridicol de-atât? Măcar în felul ăsta n-o mai scârbesc cu vocea mea 🙄

Vineri s-a luat iar de colega elvețiancă, în mod repetat și atât de brutal încât atât șeful, cât și vreo doi colegi i-au zis răspicat să înceteze. ”Nu-mi menajați sentimentele”, s-a smiorcăit ea, ”doar v-am zis că mi-e calul bolnav!”. 😏

Da, are cal și da, animalul are momentan o problemă de sănătate. N-am priceput de ce asta ar fi un argument pentru a-și trata colegele cu nesimțire.

Eficientul arogant

Ăsta e un individ care nu muncește aproape deloc, dar care vorbește în fiecare pauză numai despre chestiuni de serviciu, ca să dea impresia că se opintește din greu pe altarul firmei. Cuvântul lui preferat este ”delegare”, că practic doar asta face: deleagă, adică pasează toată munca altora.

Mai am doi colegi relativ low profile - un inginer și-un customer supervisor, care sunt pașnici, normali (până la proba contrarie, dar să rămânem optimiști), colega din Elveția și cea din Franța. Dar despre aceștia nu e mare lucru de spus, pentru că sunt oameni cu toți boii acasă și, vorba nemților, cu toate ceștile-n dulap.

Și, desigur, mai e și...

... Șeful.

E un personaj interesant. Dacă aș fi scris despre el acum câteva zile, ar fi fost în cu totul alți termeni - unii nu tocmai amabili. Omul părea de-o pasivitate desăvârșită, genul ”see no evil, hear no evil” în ceea ce privește relațiile de serviciu și eu mă-ntrebam cum naiba de nu vede cât de tensionată e atmosfera în birou. Și dacă vede, de ce nu face nimic și cam cât mai are de gând s-aștepte înainte de-a întreprinde ceva. Până când trei angajate fac o cădere nervoasă și-i răstoarnă lu' Vitex masa-n cap?

Spre surprinderea noastră, vineri ne-a chemat pe mine și pe colega din Elveția în biroul lui (franțuzoaica e-n concediu). Noi credeam că vrea să discutăm pe marginea unui proiect care se derulează acum și la care lucrăm amândouă. Dar nu. 

”Știu ce vă face X (n.r., adică Vitex). Asta nu va mai continua așa. Stiu ce v-a zis fiecăreia dintre voi. Va urma o discuție cu ea săptămâna viitoare. V-am chemat aici ca să vă spun că eu sunt unicul vostru șef. Nici ea, nici altcineva nu are de ce să vă ia la rost. Sunteți foarte capabile, sunt foarte mulțumit de voi amândouă și nu intenționez să vă pierd pe niciuna din cauza ei”.

Nu ne venea să credem, dar în discuție - care-a durat mai bine de-o oră - s-a dovedit că-ntr-adevăr fusese pe fază și observase ce se întâmplase. Personal, mă bucur de feedback-ul primit (care-a fost mai detaliat, în sensul bun, dar nu despre asta vreau să scriu), însă aștept să văd ce rezultate vor fi. 

(N-aș suferi din cale-afară dacă ar dispărea Vitex, dar să nu exagerăm cu optimismul, totuși). 

Cam asta e trupa actuală. Nu prea mă plictisesc cu ei, după cum se poate constata. Să vedem dacă nu cumva mă pricopsesc și eu cu vreun tabel 👀

Viteză nemțească: mai pe loc, mai deloc...

Mă rog, nu c-ar fi asta neapărat o revelație - în fond, cunosc demult cele patru viteze ale teutonilor (încet, încetișor, pe loc și deloc). M-am enervat de nenumărate ori și de la o vreme tot încerc să mă educ în sensul ăsta, pentru a nu-mi mai prăji neuronii (ăia care-au scăpat nefăcuți cotlet, vreau să spun).

Dimineața, la metrou. Trenul oprește în stație, oamenii se aburcă agale, meticulos și pe-ndelete. În vagon se deplasează la fel de înceeeeet, de-mi amintesc mereu de bancul ăla cu ardelenii și ”no, ce atâta grabă”. Deseori sunt luați prin surprindere când metroul se pune în mișcare, se dezechilibrează, se bulucesc spre scaune - că până atunci n-au avut vreme, s-au plimbat agale prin vagon, în căutarea locului perfect.

La coborâre, cel mai adesea se întâmplă la fel. Stau pe scaun până în ultima clipă, citind tacticoși un ziar, o carte sau butonând telefonul, se ridică agale și se deplasează în pas de melc spre uși, după care se împing în oamenii care așteptau în stație și care, crezând că nu coboară nimeni, dau să urce. Un minut-două de întârziere tot calculezi la fiecare oprire. Oh, the joy 🙄 Mereu mă-ntreb dacă oamenii ăștia n-or avea și ei de ajuns undeva, vreo destinație unde ar trebui să fie punctuali, chestii de-astea telurice.

La supermarket e de-a dreptul epic. Pun înceeeeet produsele pe bandă, unul câte unul, le aranjează, le potrivesc să nu se simtă singure, cei din spatele lor și casiera așteaptă - cu răbdare sau nu prea, după cum poate fiecare. Iau fiecare produs scanat în mână, îl contemplă, îl pun biiinișor în sacoșă ori în căruț, după care își apleacă atenția asupra următorului. Încet, cu tandrețe. ”No, ce atâta grabă”, faza pe cărucioare de cumpărături.
Vine momentul să plătească. Dacă achită pe card, vor introduce mai întâi cardul greșit, POS-ul piuie scandalizat, găsesc în fine cardul corect, greșesc PIN-ul, își amintesc că au uitat să deconteze bonul reprezentând garanția sticlelor goale, dacă nu s-a procesat plata îl mai pot deconta, stai că l-au pus în portofel, ba nu, i-au dat drumul în buzunar ca să-l aibă la îndemână 😏.... ca-n bancul ăla ”vezi, dom'le, și eu nu terminasem de vorbit, da' ea de scos?”.
Dacă se plătește cash, ai timp să-ți scrii și memoriile. De mână.

Iar dacă vreți să vedeți epopeea de la brutărie, am povestit-o mai demult aici. La mezelărie e și mai mișto, că acolo se cumpără la suta de grame și absolut toată lumea cere să se felieze produsele. Timp suficient pentru reeditarea memoriilor, ediția revăzută și adăugită.

Dar pe de altă parte, știți la ce mă gândesc? Oamenii ăștia - care-și văd de treabă în ritmul lor și liniștiți, fără să se lase ”presați” din exterior, vor trăi foarte probabil mai mult ca mine (care nu știu cum să-mi iau mai repede produsele de pe bandă, pentru a nu-i ține în loc pe ceilalți).

PS: cei de mai sunt nu sunt pensionari, chiar dacă din descriere așa ar putea părea.

PPS: și încă nu v-am zis cât de rapizi sunt în ceea ce privește ”defecțiunile de ordin tehnic”, din pricina cărora măcar de 2 ori pe săptămână întârzie metrourile. Deosebit de rapizi. Cum nu se poate mai. Da-da 🤥

Bremen, un oraș ca o poveste 🙂

Ne-am dus într-o excursie de weekend la Bremen fără să știm, practic, nimic despre acest orășel (în afara celebrului basm al Fraților Grimm, pe care-l citiserăm în copilărie, dar pe care nu și-l mai amintea niciunul dintre noi). 

Tot ce ne doream era o mică evadare din cotidian. Cu plăcută surprindere, am descoperit mult mai mult de atât. 

Este un oraș mic, însă cu un farmec aparte și foarte diferit de Hamburg - probabil ca urmare a faptului că a fost ocolit de bombardamente pe durata războiului, drept pentru care nu a necesitat să fie reconstruit și astfel și-a putut păstra autenticitatea. 

După cum era de așteptat, una din principalele atracții ale orașului o constituie statuia celor patru muzicanți 🙂, a căror poveste am recitit-o amândoi, seara la hotel. Ne-am amuzat de finalul, care - cu mintea celor aproape 40 de ani - ni s-a părut naiv și ușor abrupt. Dar pentru copii, pesemne e perfect așa. 

Pe muzicanți i-am găsit, în original, la Primărie 🙂...

... dar și în versiune vegetală: 

Sau într-o variațiune: 

Bremen mi-a amintit în mare măsură de Praga - atât în zona turistică (piața centrală), cât și în afara acesteia. Foarte multe clădiri de cărămidă roșie, vechi de sute de ani și având un inconfundabil aer medieval, desprins parcă din.... cărțile lui Alexandre Dumas, mie așa mi-a lăsat impresia, deși hanul unde trăgeau mușchetarii arăta cu siguranță altfel 🙂

Cel mai pitoresc loc ni s-a părut cartierul Schnoor, care este cel mai vechi din Bremen, datând din secolul al XV-lea. E plin de prăvălii micuțe și fermecătoare unde se pot găsi de la suveniruri la varietăți de săpunuri și de la cărți vechi la bijuterii prețioase, precum și cafenele; practic, reprezintă un obiectiv turistic în sine. 

Aici nu a avut rost să facem fotografii, dat fiind că era atât de aglomerat, încât nu s-ar fi putut surprinde farmecul locului. Vă arăt, însă, o imagine de pe Internet: 

Schnoor (sursă imagine: aici)

Tot aici am descoperit un magazin cu articole de Crăciun, deschis pe întreaga durată a anului; și asta mi-a amintit de Praga, pentru că numai acolo am mai văzut așa ceva. 

Și pe cine am găsit aici? Păi, pe dumnealui...

... și pe dumneaei...

(Nu știu dacă asta e doamna Moș Crăciun. Dacă da, ce să zic, sexy mama.... n-are gusturi rele bătrânul 😃). 

E adevărat că nu era un decor tocmai potrivit în atmosfera călduroasă de iulie, dar asta nu-i știrbea cu nimic din farmec: 

Am făcut și un tur cu trenulețul turistic, dar n-am înțeles decât în parte explicațiile ghidului - chiar pe scaunele din fața noastră stăteau două cotrofelnițe bătrâne care cotcodăceau într-una, fără pic de considerație pentru cei din jur. Ne-a plăcut ce-am văzut. Știați că berea Beck's e produsă în Bremen? Nici noi nu știuserăm. 

Ne-am plimbat pe îndelete pe Böttcherstrasse (Strada Dogarilor), una dintre cele mai cunoscute străduțe din Bremen. Cu o lungime de numai 100 de metri, este un loc fermecător, exponent de seamă al stilului expresionist și dacă ajungeți în zonă v-aș sfătui să n-o ratați. Absolut întâmplător, am descoperit aici și cea mai delicioasă cafea din lume - la cafeneaua Büchler. Sunt băutoare de cafea de la 18 ani, adică de mai bine de două decenii; n-am cunoscut în viața mea o cafea mai bună decât cea de aici. 

Am încheiat seara din Bremen cu un pahar de Hugo (eu) și unul de vin alb (jupânul), la o terasă din piața centrală. Numai câțiva metri mai încolo, trei tineri asiatici interpretau - la vioară, violă și violoncel - ”Bohemian Rhapsody”. 

Ne-am sorbit băuturile și am ascultat. Din astfel de momente se compune fericirea. Cu adevărat, Bremen s-a dovedit a fi o poveste.