vineri, 31 decembrie 2010

Happy New 2011!


Cred ca link-ul acestei saptamani era destul de previzibil, nu-i asa? :) 

Cu aceasta, imi iau ramas bun de la voi pentru anul acesta.... si va dau intalnire in 2011. Un an nou, pe care vi-l urez a fi unul din cei mai buni cu putinta.


Va doresc sa va fie asa cum va doriti, pe toate planurile si-n toate privintele. Si va multumesc. Pentru ca sunteti aici, pentru ca ma cititi, pentru ca ma inspirati si pentru ca ma faceti sa simt ca unul din cele mai dragi hobby-uri ale mele - scrisul - prinde contur din nou, dupa niste ani in care a fost mai mult sau mai putin in standby.

La Multi Ani si La Multe Sperante Implinite! :)


marți, 28 decembrie 2010

Miniseria “Holocaust” (1978) - o lectie dura de realism


Ma intreb daca noi toti, omenirea, am inteles lectiile istoriei si am invatat ceva din ele. Uitandu-ma zilele astea la miniseria „Holocaust“, ajung sa cred ca nu. Nu, atata vreme cat mai exista unii care si-n ziua de azi sustin ca evreii exagereaza, ca „se plang“ prea mult sau, si mai rau, ca mint si ca de fapt dimensiunile tragediei n-au fost nici pe departe atat de mari. Cred ca avand in minte astfel de persoane am hotarat sa scriu postul asta. Si simt nevoia sa scriu mult, desi mi s-ar putea spune ca s-a spus / scris deja totul pe tema asta.

Nu sunt de acord. Stiu ca s-au scris sute de mii de pagini si ca s-au facut zeci, poate sute de filme si documentare. Dar putine dintre acestea au constituit o radiografie a realitatii, putine au aratat ce s-a intamplat, cu adevarat, acolo. Poate ca de aceea unii tind sa creada ca au existat si exagerari. Si pe de alta parte, raportat la proportiile catastrofei, oricat de mult s-ar scrie si s-ar vorbi despre asta, niciodata nu va fi de ajuns. Este - inca - inimaginabil la ce s-a putut ajunge.

In alta ordine de idei, un film artistic nu poate fi un documentar. Intotdeauna va prezenta lucrurile dintr-o perspectiva oarecum mai simplista, infrumusetata, metaforica poate…. Nu este si cazul miniseriei “Holocaust”, care, avand in rolurile principale pe Meryl Streep, James Woods si  Michael Moriarty, prezinta povestea unei familii  de evrei polonezi in perioada 1935-1945. As recomanda acest film oricui care doreste sa vada cam cum s-au petrecut lucrurile – si care este si pregatit pentru asta. E un film foarte dur si cu atat mai cumplit cu cat te insoteste permanent gandul ca nu este fictiune. Toate acestea s-au intamplat, cu adevarat.

Ma rog, cine spune ca s-au intamplat, m-ar putea intreba unii. Acelora le voi sugera sa viziteze macar un lagar. Eu l-am vizitat pe cel de la Dachau, cu 3 ani in urma. Spre deosebire de Auschwitz, aici nu s-au pastrat foarte multe relicve, ci preponderent marturii scrise, desene realizate de prizonieri si, evident, locatiile respective (baracile, camera de gazare, crematoriile etc). Nu mi-a mai trebuit nici apa cand am iesit de-acolo. Iar in zilele urmatoare am constientizat cat de norocoasa eram – printre altele, pentru simplul fapt ca mancam linistita un sandvis cald cu pui si salata si beam suc, de pilda.

S-ar putea spune ca zilele astea nu reprezinta cea mai indicata perioada pentru a vedea astfel de film. Nu e asa. Nu exista o perioada propice pentru ele, dupa cum nu exista vreun interval de timp in care n-ar trebui vizionate. Aceste filme trebuie vazute intotdeauna, si nu doar o data. Pentru ca “nie wieder”, expresia gravata in cinci limbi (idis, germana, engleza, franceza si rusa) pe monumentul din curtea lagarului de la Dachau sa nu fie niste simple cuvinte. Pentru ca noi sa realizam cat de norocosi suntem, toti care nu am trait asa ceva. Si, bineinteles, pentru ca nimeni sa nu mai puna la indoiala lucrurile care, cu adevarat, s-au intamplat. Chiar daca realitatea este greu de digerat si multora le-ar fi mai comod sa o ascunda sub pres si sa se autoconvinga apoi ca evreii “exagereaza”.

Milioane de cadavre ramase in urma. Sute de mii de mame care au trait oroarea de a-si vedea copiii arestati pentru culpe de multe ori imaginare, consecintele fiind usor de anticipat pana si de catre cei mai naivi. Sute de mii de sotii care si-au luat ramas bun de la soti pe peron, incredintate ca-i vor revedea intr-un viitor pe care-l nadajduiau apropiat. Sute de mii de inocenti care credeau ca dusurile de la intrarea in lagar se fac cu apa si sapun.

Toate acestea nu se vad in majoritatea filmelor artistice (amintesc aici “Lista lui Schindler”, “The Reader” si chiar “The Pianist”, desi asta din urma e mai dur decat primele doua). Se pot cel mult intui, se fac aluzii…. Dar daca nu simti ca tremura totul in tine, daca nu ti se urca lacrimile in ochi, daca nu te uiti macar o clipa in gol, coplesit de oroare, daca n-ai macar un nod in gat, daca nu te simti, macar o clipa, cu adevarat binecuvantat ca nu ti-a fost dat sa traiesti asta…. n-ai inteles. Nu inca.

Tindem sa uitam prea repede istoria, iar filmele precum cele exemplificate mai sus ajung sa fie privite mai mult din perspectiva realizarii cinematografice in sine, a succesului de box-office si a numarului de statuete Oscar primite. Valoarea lor documentara e lasata tot mai adesea in plan secund.

Fraza-cheie a acestei miniserii ii apartine personajului Heidrich, interpretat de David Warner: “Nu sunt decat niste evrei!”. Cred ca asta spune totul. Si explica, daca se poate folosi acest termen, multe.


vineri, 24 decembrie 2010

Va imbratisez si va doresc...



... sa va mai simtiti, macar o clipa, copii. Sa-l asteptati cu incredere pe Mos Craciun. Si sa mai credeti, pret de macar o rasuflare, in el si in magia lui. 
Spiritul Craciunului nu este doar un text rasuflat, rostit mecanic de sute de milioane de oameni si scris, pentru ca "da bine", pe sute de milioane de felicitari. Spiritul Craciunului chiar exista. Va doresc sa-l simtiti, sa va imbatati de el. 

Si va mai doresc sa constientizati cu toata fiinta voastra ca sunteti iubiti. Orice om de pe lumea asta este iubit, uneori chiar fara s-o stie. Bucurati-va de dragoste si dati-o inapoi inmiit. 

Un Craciun senin si linistit tuturor :)

luni, 20 decembrie 2010

Christmas puppies


E perioada cand suntem asaltati - pretutindeni si pana la saturatie, as zice - cu "Silent Night", "Jingle Bells", "So this is Christmas", "Feliz Navidad" si altele asemenea. Dincolo de faptul ca e firesc sa ascultam colinde in decembrie, eu m-am cam plictisit de mereu aceleasi.

Motiv pentru care saptamana asta va propun un clip inedit. Mie imi place foarte mult si mi se pare bine realizat. In orice caz, e foarte simpatic si merita vizionat, nu doar ascultat.



In alta ordine de idei, va doresc spor la pregatiri si rabdare la invelit sarmale (uite-o insusire pe care eu n-o s-o dobandesc in viata asta - dar sarmale tot trebuie sa fac).

sâmbătă, 18 decembrie 2010

2010 - a year not quite to remember


Au ramas mai putin de doua saptamani pana cand 2010 va deveni "anul trecut". Marturisesc, astept momentul cu nerabdare maxima. Anul asta n-a fost deloc unul amabil cu mine. De fapt, daca n-ar fi fost nunta, mi l-as fi sters pur si simplu din memorie, ca si cum n-ar fi existat. Pentru ca nu pot spune ca am trait, ci mai degraba ca am vegetat. Resurse de oxigen am avut putine si a trebuit sa le folosesc cu foarte multa zgarcenie pentru a supravietui.

Capitolul "realizari" pe 2010 este, prin urmare, unul destul de scurt:

- am fost mireasa;
- l-am regasit, cu adevarat, pe tata;
- am patruns in blogging si sper sa raman acolo multa vreme si cu tot mai mult succes;
- mi-am facut noi (si foarte buni) prieteni;
- mi s-a reconfirmat ca prietenii pe care-i am sunt de calitate si sunt "acolo" cand am nevoie de ei; 
- am acumulat inca un pic de experienta pe piata muncii din Germania;
- am citit mult in germana;
- am trecut printr-o suma de experiente si momente nu tocmai placute si, pana la dovada contrarie, am ramas intreaga la cap.

Capitolul "esecuri" straluceste prin absenta. Trag nadejde sa fi invatat ceva din greselile facute. 

Planuri de Sarbatori? Sarmalute, tarta cu fructe, friptura (probabil), vin fiert, filme de desene animate Disney, cartea "Mozart si femeile", lumanarele cu parfum de portocale si speranta.

Sper ca 2011 va fi un an EXCELENT. 


Despre ceasuri, timp si povesti


Cu toate ca nu se poate spune despre mine ca as fi cea mai organizata persoana din lume (ba uneori chiar dimpotriva), dintotdeauna mi-a placut sa port ceas. Cand eram mica, ma facea sa ma simt importanta, “om mare”. Ziua cand am invatat sa citesc orele pe ceas a fost cu adevarat una deosebita. M-am simtit foarte mandra de mine – ceea ce nu mi s-a mai intamplat de multe ori dupa aceea, dar asta-i alta poveste.

Primul ceas l-am primit de la tata cand aveam vreo 4-5 ani. Am fost extraordinar de incantata, chiar daca nu era un ceas real, ci unul de jucarie, pus pe o bratara facuta din bilute colorate de plastic. 
A fost o dubla bucurie pentru mine: tata se intorsese acasa (fusese intr-o deplasare de cateva saptamani la Campina si-mi fusese foarte dor de el) si aveam ceas. Tin minte si-acum ca eram la bunici, ma dadeam in leagan, iar tata a venit si mi-a pus ceasul pe mana. Un moment cu adevarat deosebit. De-aia il si tin minte, desi a trecut mai bine de-un sfert de veac de-atunci.

Cred ca implinisem 8 ani cand l-am primit pe urmatorul – un ceas adevarat, de data asta. Mi l-a daruit matusa mea si-l avea pe Mickey Mouse pe cadran. Il am si-n ziua de azi (i-am schimbat doar cureaua, inlocuind-o cu o bratara metalica), l-am purtat multi ani, dar dupa ce-am intrat la liceu am renuntat la el. Mi se parea prea copilaresc. Or, eu tocmai traversam o perioada in care ma simteam un copil foarte batran. Asa stand lucrurile, ceasul cu Mickey Mouse nu mi se mai potrivea, aveam sentimentul ca nu ma mai reprezinta. Prin urmare l-am abandonat intr-un sertar, in favoarea unuia foarte sobru, auriu, cu bratara metalica, linii si cifre. Pe-asta l-am purtat vreo 9 ani.

Am renuntat la el partial pentru ca incepusem sa ma plictisesc si partial pentru ca primisem altul. Deh, femeile sunt nestatornice, sa nu uitam ;)) Tot de la matusa mea si tot auriu, dar un model mai delicat. Insa de ceasul asta n-am avut parte. Aveam 23 de ani cand l-am pierdut, intr-o invalmaseala imensa din autobuz. Pur si simplu s-a descheiat bratara si a cazut. La cata lume era acolo, n-as mai fi avut ce recupera… asa ca m-am resemnat. Mi-a parut tare rau. Dupa asta, n-am mai avut ceas vreo 2 ani si i-am simtit mult lipsa. Dar cand a venit urmatorul, s-a dovedit ca meritase cu prisosinta asteptarea.

Mi l-am facut cadou cu ocazia primelor sarbatori de iarna petrecute impreuna cu viitorul sot. Ceas elvetian (un Tissot din seria PR 50, exact modelul din imagine), cumparat din capitala Elvetiei. Mda,  stiu: suna a snobism toata ziua. Dar era un model accesibil ca pret, foarte elegant  fara a fi batranicios si de calitate… elvetiana, exact. Ca dovada – astazi, dupa cinci ani de purtare zilnica (exceptand ziua nuntii, cand nu s-ar fi potrivit tinutei), arata ca nou. Fara nicio exagerare. 

Ceasurile m-au insotit intotdeauna, in toate momentele importante ale vietii si fiecare din ele ar avea o multime de povesti de spus. Poate ca o sa le invit la vorba intr-o zi… Zeci de examene, momente de fericire, clipe de agonie, spaima, speranta, deznadejde, intalniri memorabile, extaz, disperare… Iar ele nu s-au oprit nicio secunda. Nici atunci cand mi-am dorit din tot sufletul s-o faca.


miercuri, 15 decembrie 2010

As vrea...


…. sa invat sa ma iubesc. Pare comic, sau ridicol, sau stupid, sau toate la un loc. Dar n-am stiut niciodata sa ma indragesc pe mine insami, sau sa ma protejez. Nici macar sa ma plac. De cand ma stiu, m-am pus mereu pe planul secund, am fost mereu preocupata sa-i multumesc pe cei din jur (indiferent cine ar fi fost ei), sa las o impresie buna pretutindeni, sa fiu mereu atenta cu sentimentele celorlalti, sa fac in asa fel incat lumea sa ma aprecieze… 
Toate astea mi-au luat atat de mult timp si mi-au consumat atata energie, incat pentru mine nu prea mi-a mai ramas nimic. Oare e prea tarziu sa invat cum se face asta? Si presupunand ca nu, de unde ar trebui sa incep?

… sa pot vedea partea plina a paharului.
Pentru ca intotdeauna exista una, iar eu nu reusesc s-o vad aproape niciodata. Cel mult, ma fortez sa ma gandesc ca mereu e loc si de mai rau, deci sa fiu recunoscatoare ca e macar asa cum e. Dar nu poate fi si foarte bine? Daca da, unde?

... sa pot accepta ca viata visata si viata reala sunt cateodata doua chestiuni total diferite.

… sa nu renunt la mine. Asta se poate corela cumva cu primul punct din textul asta. Imi imaginez ca daca reusesc unul din astea doua, celalalt vine de la sine, mai devreme sau mai tarziu.

Marea intrebare este cum as putea sa le fac pe toate cele de mai sus. De “lucrat” cu mine am incercat si incerc… dar cumva, imi da tot timpul cu virgula.


duminică, 12 decembrie 2010

The Notebook (2004)

Ca mai toata lumea, auzisem demult despre filmul asta si mai auzisem si ca e o drama romantica extrem de impresionanta, ca nu se poate sa nu plangi, sensibilitate, trairi, moartea caprioarei samd. 

L-am vazut astazi si nu pot spune ca m-a dezamagit neaparat. Dar nici nu m-a impresionat asa cum as fi crezut.

Povestea este de fapt un "Love story" cu final mai putin dramatic. El (Noah) si ea (Allie) se indragostesc, ea este foarte bogata, el este foarte sarac (quelle surprise). Parintii ei se opun relatiei, ii forteaza pe cei doi sa se desparta, el ii scrie 365 de scrisori vreme de un an (deci ziua si scrisoarea; un plus pentru perseverenta), dar ea nu primeste niciuna, intrucat mama ei le ascunde pe toate. Sapte ani mai tarziu se regasesc, el tot singur si neconsolat, ea logodita cu un ofiter chipes, bogat si agreat de parintii ei. Bineinteles, dragostea invinge, iar Noah si Allie raman impreuna. La batranete, ea se imbolnaveste de Alzheimer si nu-si mai recunoaste sotul si copiii decat in putinele si scurtele momente de luciditate. Noah ii ramane alaturi, citindu-i din jurnalul in care scrisese ea insasi povestea lor de dragoste si amintindu-i astfel de viata lor impreuna.

Finalul e mai american decat as fi crezut: el se intinde langa ea in pat, isi fac declaratii de dragoste, se iau de mana, iar dimineata sora medicala ii gaseste morti pe amandoi. Pam-pam. 

Mi-a placut mult mai mult "Love story" (pentru vremea aceea, reteta era originala si filmul a devenit pe buna dreptate un cult; unde mai pui ca a ramas si-o melodie extraordinara dupa filmul asta). De asemenea, tot mai bun mi s-a parut si "A walk to remember" (tot reteta "Love story", cu unele mici abateri). 

Mare lucru n-ar mai fi de zis. Referitor la singurele doua scene care mi-au placut (un asfintit nepamantesc de frumos si o multime de gaste si lebede pe un lac), am banuiala ca au fost trucate. Culorile asfintitului erau prea intense si spectaculoase pentru a fi reale, iar gastele si lebedele nu scoteau un sunet, desi Noah si Allie se plimbau cu barca printre ele si le dadeau de mancare.

Concluzionand, e unul din filmele alea despre care nu poti spune ca a fost prost, dar care nu ramane in amintire. E cam ca un ceai de tei: caldut, linistitor, aromat, dar nu destul incat sa te faca sa mai bei o ceasca (how was that for a poetic licence?).

sâmbătă, 11 decembrie 2010

Magie


Clip-ul pe care l-am ales pentru saptamana asta este, cu adevarat, unul aparte in ceea ce ma priveste: o arie care-mi place pana la ultima fibra, pana in plaselele sufletului, interpretata de tenorii care ma fac in orice moment sa vibrez, in cadrul unui concert dirijat de unul dintre cei mai mari dirijori pe care ii va avea vreodata lumea asta si pe care il admir imens.

Uitati-va la chipurile lor, la fericirea de pe fata lui Zubin Mehta... Mai presus de orice, ma impresioneaza complicitatea care se ghiceste intre ei, felul in care se inteleg din priviri care din ei intra urmatorul, admiratia reciproca din ochii lor, felul in care Carreras pune o mana pe umarul lui Pavarotti, maniera in care comunica Domingo cu publicul, incat ma face si pe mine sa bat din palme ritmic, desi nu sunt in sala... sunt gesturi mici, aspecte pe care le vad doar dupa zeci de vizionari ale clip-ului, dar care sunt atat de graitoare...

Si mai uitati-va si la domnul care apare in cadru pentru cateva clipe, la minutul 2:24.... uitati-va la chipul lui, nu e nevoie sa spun eu mai mult. E fericirea in stare pura.


vineri, 10 decembrie 2010

Se intampla si la ei – experiente ale nemtilor aflati in cautare de job


Fiecare interviu inseamna o experienta in plus, zice-se. Eu as merge chiar mai departe de atat si as spune ca pana si simpla trimitere a unei aplicatii se poate dovedi o aventura.

Cele de mai jos au fost spicuite de mine de pe un forum german, unde isi povestesc oamenii peripetiile...


1. Dupa o respingere la vreun job, daca suni sa ceri eventuale lamuriri (care ar putea fi de mare folos pentru imbunatatirea aplicatiei), primesti de regula urmatoarele raspunsuri: “nu avem permisiunea sa va dezvaluim, este confidential”, ‘’asa am decis, nu mai avem ce discuta” sau chiar “cum va permiteti sa sunati la noi, dupa ce aplicatia v-a fost respinsa?”
(da’ chiar...  nu i-ar fi rusine :D)

2. Un tip primeste scrisoare de refuz: “Multumim pentru ca v-ati inscris la acest job. La firma noastra sunt acceptati numai cei mai buni dintre cei mai buni. Din pacate, dumneavoastra nu faceti parte din aceasta categorie. Stim ca este o lovitura, pentru ca suntem o firma renumita si oricine si-ar dori sa lucreze la noi. Speram ca acest refuz nu va va determina sa nu mai cumparati produsele noastre.”
(ha?! =)) )

3. Dupa un interviu, o tipa primeste scrisoare de respingere, cu argumentul: “Ati mentionat de doua ori cuvantul ‘cariera’ si de mai multe ori ati spus ca sunteti constiincioasa. Consideram ca nu va potriviti profilului firmei noastre, deoarece sunteti prea ambitioasa”.
(poftim??)

4. Unei tipe ii trimit aia de la firma mapa inapoi, impreuna cu scrisoarea de respingere si cu precizarea “Va rugam sa ne trimiteti un timbru in valoare de 1,45 euro, contravaloarea timbrului”.
(oare cum ar fi sa ceri o marire la aia?)

5. Un tip primeste scrisoare dupa interviu: “Ne bucuram sa va anuntam ca nu va putem oferi nicio posibilitate de angajare in firma noastra. Felicitari!”.
(sunand la ei, capiat, a aflat ca era o greseala… ca de fapt, ii ofereau un job :D)

6. Asta e mai lunga, da’ merita.

Un tip aplica pentru un job trimitand aplicatia prin posta. Cum dupa 2 luni nu primise niciun raspuns, nici alba nici neagra, le scrie alora:
“Buna ziua, sunt cutare, aplicatie trimisa prin posta in data de… la jobul X, as vrea sa stiu in ce stadiu este aplicatia mea, multumesc” + politeturile de rigoare.
I se raspunde pe mail: “Putem discuta despre un internship” (fara formule de salut, de incheiere, nimic).
Tipul scrie inapoi: “Nu sunt interesat de un internship, va rog sa-mi trimiteti mapa cu documente inapoi”.
I se raspunde: “Ati aplicat la job pe mail. Ce vreti sa va trimit inapoi, mail-ul?”
Pana sa apuce sa faca spume, mai primeste un mail:
“A, da, in primul mesaj spuneti ca ati trimis prin posta aplicatia, dar nu a ajuns la noi niciodata. Va doresc mult succes mai departe”.
Tipul face spume de data asta si scrie:
“Daca nu ati primit niciodata aplicatia mea, cum de mi-ati propus asa, din senin, un internship?”
Raspunsul vine scurt si la obiect: “Vorbiti prostii”.
(asta a fost draguta, nu?)

7. Un tip aplica la un job in marketing. Trece cu bine de primul interviu, semnalele sunt incurajatoare, i se spune ca va fi sunat in cateva zile pentru programarea la al doilea interviu. E sunat abia dupa 3 saptamani, ca sa i se spuna ca al doilea interviu va fi reprogramat pentru inceputul lui septembrie (asta fiind in august), deoarece managerul e in concediu. Si ca-l vor suna, etc.
Nu a mai primit niciun telefon de la ei. Si-a vazut de treaba, a reusit sa se angajeze in alta parte si in luna decembrie (!!!) e sunat de o duduie de la firma aia si i se spune ca este angajat.
Tipul explica, normal, ca are alt serviciu si ca prin urmare nu mai este interesat. La care duduia, foarte ofuscata: “Ah, credeam ca sunteti interesat de job-ul acesta. Atitudinea dvs nu este profesionista si demonstreaza lipsa de interes”. (say what???)
Bineinteles ca tipului ii sare mustarul si ii explica faptul ca din septembrie pana in decembrie e cam mult timp, totusi… “Omul trebuie sa dea dovada de rabdare in viata”, mai zise aia.
Na poftim.

8. O tipa in varsta de 25 de ani primeste urmatoarea scrisoare de respingere: “Sunteti o femeie foarte draguta. Ar fi mai bine sa va ocupati mai mult de viata personala si sa va intemeiati o familie”. (nu zau!).

9. Unei tipe i se trimite urmatoarea scrisoare de respingere: „Ne bucuram ca ati dori sa lucrati pentru noi, dar nu ne sunteti de niciun folos“. Ce diplomatie, domn’le.

10. Un tip primeste inapoi aplicatia trimisa prin posta, iar in scrisoare citeste “Cred ca dupa grosimea plicului, v-ati dat seama ca va trimitem documentele inapoi”. Wow, ce nostim, cool man.


Astea au fost Top 10. Se mai adauga cei carora li s-a spus ca nu li se mai trimite mapa inapoi pentru ca “avem si altele de facut” (iar mapele alea sunt special pentru asa ceva, si nu-s chiar ieftine, plus pozele, care si alea costa), cazurile cand unei femei i se scrie “Draga domnule X’’…

In concluzie, o doza de umor negru e absolut necesara daca vrei sa n-o iei razna si sa-ti pastrezi respectul de sine intact dupa asemenea intamplari...


duminică, 5 decembrie 2010

Doua kilograme de carte


Vineri dupa-amiaza rasfoiam intr-o doara ziarul local, citind numai titlurile. As fi zis ca nu era nimic de natura sa-mi atraga atentia, daca nu mi-ar fi cazut ochii pe un titlu care anunta o actiune a bibliotecii din oras: fusesera puse in vanzare carti la kilogram, la incredibilul pret de 1 euro kilogramul. 

Ei, cum era sa ratez o asa ocazie? Am petrecut vreo ora si jumatate scotocind printre carti (fusesera puse la gramada in cutii, nesortate pe categorii sau autori si, deci, cam fara noima - dar cui ii mai pasa de asemenea fleacuri?). La final am ales carti in greutate de aproape 2 kilograme - printre care si eterna mea dambla, "Nasul" lui Mario Puzo. Am plecat aproape zburand de incantare si abia astept sa le citesc. Parca n-am rabdare, parca m-as apuca de toate odata.... 

Ideea mi s-a parut absolut seducatoare. Si se pare ca multi gandesc la fel - abia aveai loc sa arunci un ac in biblioteca, si erau oameni de toate varstele - de la prichindei pana la parul alb... Cei mici erau pur si simplu incantatori. I-am remarcat in mod deosebit pe doi dintre ei. Era o placere sa-i privesti, sa le vezi entuziasmul din ochi, sa-i asculti intrebandu-se: "Cum o sa ducem toate cartile pana acasa?" "Lasa, il sun pe tata si vine sa ne ia! Uite, hai sa luam si asta, si asta, si asta...".

Zambesc si acum, scriind asta si aducandu-mi aminte de ei. Mi-as dori sa fie cat mai multi copii asemeni lor pe lume. Mi-as dori sa fi fost ai mei.