Câteva reflecții

Probabil că ar fi de dorit, util și constructiv dacă aș fi în măsură să spun că am învățat ceva din experiența de șase săptămâni de așteptare a unei biopsii și a rezultatului ei. Că m-am înțelepțit, că mi-am însușit niște lecții și alte sforăieli din astea (vorba vine) motivaționale. 

Realitatea e că nu mă simt cu nimic mai deșteaptă, și-n niciun caz mai înțeleaptă. If anything, doar mai vlăguită din punct de vedere emoțional, după o lună și jumătate de pendulare între gândit pozitiv și ghimpii lui ”dar dacă, totuși...?”. 

În perioada asta am avut parte de sprijin enorm din partea prietenelor și, de asemenea, și din partea voastră. Chiar dacă sună clișeistic, v-am simțit aproape. Pentru asta nu pot decât să vă mulțumesc. Nu știu dacă aveți idee cât de mult bine mi-a făcut să citesc gândurile voastre bune. 

De-a lungul acestor săptămâni de așteptare, îmi imaginasem de câteva ori cum va fi momentul în care voi afla că e totul bine. Cum voi fi inundată de ușurare, de recunoștință, cum voi respira adânc de mai multe ori. 

În realitate, pe moment am fost aproape amorfă. Ca și cum sistemul nervos nu putea să iasă din starea de ”en garde!” și nu înțelegea că pericolul a trecut. 
Apoi am experimentat ceva pentru mine cu siguranță inedit - o dorință puternică de-a cheltui bani. Voiam să intru pe site-uri de shopping, să mă duc prin magazine, să-mi iau ceva drăguț, ca să dau un binemeritat push endorfinelor amorțite. Cum excelent mi-a spus una dintre cititoarele vechi (cu care am trecut dincolo de blog 🙂), era senzația aia neprețuită că am scăpat de sentimentul de ”hit pause on enjoying life până aflu”. 
Numai că, după cum probabil vă puteți imagina, până la urmă n-am mai cumpărat nimic. 

În schimb, ieri am început să citesc autobiografia Sophiei Loren ”Ieri, azi, mâine. Viața mea”, în compania căreia am petrecut câteva ore încântătoare. O am de câțiva ani buni în bibliotecă, dar probabil acum i-a venit vremea. 
Și este fermecătoare. O poveste care te poartă în timp, invocând o eră demult apusă a cinematografiei și aducându-i aproape, umanizându-i, pe titani precum Marcello Mastroianni, Cary Grant, Omar Sharif sau Clark Gable... pe care nu-i cunoști altfel decât din rolurile jucate 🙂. 

Citeam în fotoliu. Pe paginile cărții se jucau niște raze de soare, iar în sufragerie persista un parfum subtil, dar intens, de la zambilele aflate în ghiveci. Din când în când luam o înghițitură din cana de cafea. 
Micile bucurii ale vieții, mi-am spus, și am simțit un val imens de recunoștință. 

Mulțumesc, Doamne! 🙏

”Când ajungi acolo, vezi că de fapt nu prea există niciun acolo....”

Încă am o perioadă grea, de unde și prezența sporadică pe aici. Sper să se încheie cu bine. Până atunci, tot cu sufletul chircit sunt. 

Titlul textului de azi nu-mi aparține, dar nu mai știu unde l-am citit. Foarte posibil să fie un citat dintr-un volum biografic despre Arnold Schwarzenegger, pe care l-am citit pe la vreo 19 ani. Se referă la atingerea unui obiectiv la care ai visat multă vreme - și când se întâmplă asta, constați că nu e tocmai atât de extraordinar pe cât ai fi crezut. 

Bine, nu că m-aș compara pe mine cu el și rezultatele lui, dar pe undeva am rezonat cu ideea. V-am mai spus că avem doi colegi noi - adică între timp nu mai sunt tocmai noi, ci doar cei mai recenți în echipă; niște oameni de toată isprava, acel gen de colegi cărora le duci dorul când sunt în concediu sau în Home Office. Foarte inteligenți, au învățat enorm, dar încă mai au multă mămăligă de mâncat. Iar domeniul nostru chiar este unul unde absolut nimic nu înlocuiește experiența. 
Fiecare dintre noi, ăștia mai ”bătrâni” din punct de vedere al anilor de vechime în domeniu, ar putea scrie o carte. (Și fiecare dintre noi ar intitula-o ”Am fost cândva un om normal”, dar să nu ne împiedicăm de amănunte 🙄). 

Zilele trecute, unul dintre cei doi m-a întrebat ceva legat de o problemă pe care o avea. O chestiune destul de complexă, care presupunea câte puțin din mai multe arealuri: oarece noțiuni tehnice, exemple de situații asemănătoare și moduri de soluționare, o idee pentru o analiză de natură să pună lucrurile în perspectivă și un pic de psihologie referitor la abordarea clientului (mă rog, aici se poate spune că am trișat oarecum; respectivul a fost clientul meu până anul trecut, că s-au reorganizat portofoliile după ce s-a completat echipa, drept pentru care îl cunosc întrucâtva). 

Colegul își lua notițe, mă mai întreba una-alta, iar scria și când a terminat a ridicat privirea uitându-se la mine ca la altă aia. 
- Incredibil, câte poți să știi. 
- Anii de lucru în branșă au de obicei efectul ăsta. 
- Mi se pare imposibil să ajung vreodată la asemenea nivel. 
- Și mie mi se părea. Crede-mă, ai să ajungi. 

Nu arăta prea convins. Știu că am dreptate și că va progresa enorm în anii ce vin, dar cât de bine îl înțeleg.

Mi-am adus aminte de primul meu an ca manager de flotă. Geez, nici nu puteam dormi noaptea, iar asta nu e o metaforă. Mă trezeam undeva în jur de ora trei gândindu-mă ba la clienta care-mi refuză refacturarea pe motive lipsite de fundament (dar pe care nu știam atunci să le contracarez), ba la vagonul oprit în câmp și pentru care nu reușesc să găsesc o echipă mobilă pentru a face reparația preliminară ca să-l pot transporta în siguranță la atelier, ba la faptul că am de comandat zeci de piese de schimb pentru revizii... 

Le-am rezolvat, pe astea și nenumărate altele. Job-ul meu e complex și primul lucru pe care l-am aflat a fost că voi învăța în fiecare zi. Aproape șapte ani mai târziu, asta nu s-a schimbat. Poate o să povestesc mai în detaliu cândva cam cu ce mă îndeletnicesc (în afară de a-mi lăsa clienții în viață, demers care mă solicită serios câteodată 🤫). 
Am visat multă vreme la starea de relaxare profesională pe care o am de ceva vreme. Nu că e mereu ușor (foarte adesea nu e), dar am ajuns la nivelul ăla de ”știu de unde s-o apuc. Chiar dacă nu știu totul, știu unde să caut informația completă. Iar dacă nu nimeresc singură, știu pe cine să întreb”, urmat de ”îi dau eu de cap”. Și chiar îi dau. 

Cât de mult mi-am dorit să ajung la nivelul ăsta. 
Cât de mult îmi invidiam colegii. 
Cât de tare mă temeam că n-o să ajung niciodată ca ei. 
Cât de convinsă eram că voi fi întruchiparea mulțumirii de sine dacă s-ar întâmpla asta.

Ani mai târziu, sunt acolo. Știu. Învăț. Am obținut, din nou, un punctaj uriaș la evaluarea anuală (iar de data asta chiar eram convinsă că am feștelit-o măreț, a fost un an deosebit de greu). Și de foarte multe ori, îmi place ceea ce fac. 
Numai că. 
Nu am nici pe departe bucuria pe care aș fi anticipat-o. Ar trebui să fiu mulțumită, sau chiar mândră de mine. Nu sunt, deși obiectiv vorbind I came a long way, cum se spune. 

Sunt acolo, dar nu prea găsesc niciun acolo. 

Oceanul de ignoranță

Mă gândesc la postarea asta de ceva timp, dar cumva n-am găsit niciodată ”trigger”-ul pentru a o scrie. Eh, l-am găsit ieri. 
O să încep cu un disclaimer, respectiv prin a spune că eu nu mă consider a fi un om deosebit de inteligent (iar asta, vă rog să mă credeți, nu e nicio tentativă de fishing for compliments). Realist vorbind aș spune că sunt rezonabil de smart, dar nici pe departe vreo sclipire și cei care mă cunosc știu că mă apreciez obiectiv. 
Am simțit nevoia acestui disclaimer tocmai pentru a nu fi suspectată de vreo aroganță în contextul a ceea ce urmează să scriu, respectiv despre ignoranța foarte multora dintre compatrioți. Fiindcă nu e nicio problemă să nu știi una sau alta; devine însă o mare (spre foarte mare) problemă când refuzi să te informezi, încredințat că deții adevărul absolut. 

Spuneam la început de un trigger și este vorba despre ceea ce știm cu toții că s-a întâmplat ieri dimineață la Teheran și continuă să se întâmple și astăzi, extinzându-se. Între timp plouă cu analize, opinii de adânc cunoscători și verdicte enunțate din vârful patului. Dar nu astea m-au triggeruit, ci connaisser-ul ăsta:

Am anonimizat comentariul, că nu am niciun interes sau dorință de a-l face cunoscut pe respectivul. E doar un nătâng din oceanul oricum plin de nătângi. 

M-a fascinat (și nu în sens pozitiv) siguranța de sine a tipului. Vă dați seama cât de convins este el de ceea ce spune? Nu-și bate capul să-ncerce să afle, nu se documentează, nu citește, nu caută surse oficiale. El știe! 
Și asta e ceea ce mi se pare înspăimântător. Mulți au râs de comentariul lui, dar eu nu găsesc absolut nimic nostim aici. 

După cum nu găsesc nimic amuzant nici la cei care sunt convinși că Pământul e plat. Și au argumente solide pentru asta, mustind de înalt nivel științific 🧐.

Un altul nutrește convingerea (fermă, cum altfel 🥸) că nimeni nu a ajuns vreodată la Polul Nord sau Polul Sud, pentru că este interzis.

Mbine, se pare că spre exemplu Roald Amundsen (cel dintâi explorator care-a ajuns la ambii poli) sau Robert Scott (care-a ajuns la Polul Sud) nu aflaseră despre interdicția asta și-au ajuns acolo cu 100 de ani în urmă. Și după ei, alții.
Lucru deloc frumos din partea lor de altfel, că nu se face să te duci când ai interdicții, ca sălbaticii 🤨. Iar tu, Sir Isaac Newton, stai jos și nu mai face gălăgie cu gravitația pe care intenționat ai numit-o greșit, daaa? 

În altă ordine de idei, avem și un studiu comparativ referitor la distanța dintre Pământ și Soare:

Chestia asta mă enervează în mod deosebit, pentru că Biblia este interpretată după cheful și putința fiecăruia, deși Dumnezeu nu ne vrea proști: a îngăduit omenirii cunoașterea și tocmai de aceea ne bucurăm cu toții de binefacerile științei. 
Soarele e la 5.000 de kilometri distanță de Pământ, auzi la ăsta... 🤦‍♀️. 

Ca ei sunt mulți, foarte mulți. Din ce-am văzut, cam fără excepție sunt aroganți, individualiști și lipsiți de cea mai elementară formă de compasiune. De asemenea, tot cam fără excepție, sunt antivacciniști. Dar colcăie de convingeri, asta da. 

Și cred că sunt mult prea mulți pentru ca lumea să se poată îndrepta într-o direcție bună. Au fost prezenți dintotdeauna, doar că acum au și posibilitatea de a-și face cunoscute mirobolantele idei. 
În context, mi-am adus aminte de Umberto Eco. Păi n-avea dreptate? 

Edit, că nu pot lăsa nestemata asta nemenționată, nu de alta dar e foarte on topic. Printre subiectele fierbinți ale zilei se regăsește și tema potențialului turistic al Dubai-ului și in extenso, al Emiratelor Arabe Unite. Dincolo de faptul că mulți români susțin ritos că, deși nu au fost, știu ei cum-nu-se-poate-mai-precis că nu e nimic de văzut acolo, preferata mea e o doamnă care a declarat că a fost la Abu Dhabi și cel mai mult acolo i-au plăcut WC-urile. Alte comentarii sunt de prisos. 

My 2 cents despre prima controversă a anului

Evenimentele se precipită în lume (sau, cum spunea Marin Preda - timpul nu mai are răbdare), așa că aș face bine să scriu ce voiam despre discuțiile apărute pe tema Concertului de Anul Nou de la Viena, că povestea e deja aproape răsuflată. 

Nu intenționez, de altminteri, să întind pelteaua. Și - se poate lua drept spoiler-alert - a existat și ceva care-ar fi fost mai bine să nu existe. 

✅ Da, mi-a plăcut foarte mult concertul, după cum am scris ieri. Un program bine ales, atât cu piese intrate demult în repertoriu (”Rosen aus dem Süden”, ”Fledermaus-Quadrille”, ”Der Karneval in Paris” sau ”Egyptischer Marsch”), cât și cu lucrări în primă audiție. 
Contrar a ceea ce au susținut mulți, programul nu este ales numai de către dirijor; orchestra are un cuvânt important de spus în alegerea pieselor. Este un lucru binecunoscut, ca și faptul că din repertoriu nu fac parte numai lucrări ale familiei Strauss, ci și ale altor compozitori (ca de exemplu Franz von Suppé, Joseph Lanner, Carl Michael Ziehrer, Joseph Hellmesberger Jr. șamd). E și normal să fie așa, pentru un plus de variație. 

✅ Yannick Nézet-Séguin are un stil spumos, flamboaiant și mai puțin înclinat spre tradiționalism; dacă telespectatorii nu știau asta, membrii orchestrei o știau cu siguranță. Un alt aspect binecunoscut este că o condiție sine qua non pentru a fi invitat să dirijezi acest concert este să ai o colaborare constantă de minimum zece ani cu Filarmonica vieneză. Așadar, se știa cum e omul și totuși, a fost ales (desemnarea are loc după prealabila consultare cu membrii orchestrei). 
Și nu, muzica clasică nu e obligatoriu sobră și scorțoasă. Muzica familiei Strauss e îndeobște veselă și antrenantă. N-o să vedem niciodată Mahler sau Bruckner în programul Concertului de Anul Nou, din motive evidente. 

✅ Ajungând acum la elefantul din cameră: faptul că Nézet-Séguin e homosexual este de notorietate. E recunoscut, e asumat (însurat din 2021, după o relație de aproape trei decenii cu actualul soț), chiar nu înțeleg odicolonurile și batistuțele albe de borangic duse la nas. 

Da, purta cercel. Și?  
Da, avea unghiile făcute. Și? 
Are cineva impresia că publicul s-a ridicat în picioare înainte de finalul concertului, într-un gest în premieră, din considerație pentru cercel sau pentru oja de pe unghii? Sau din admirație pentru felul în care a condus și gestionat concertul?  

E foarte, foarte greu să vii cu un suflu nou și să captezi audiența la acest concert, a cărui ștachetă a fost ridicată atât de sus de monștri sacri care au dirijat timp de decenii în șir. Când te ”măsori” cu nume precum Kleiber, Boskovsky, von Karajan, Krauss, Abbado, Mehta, Jansons, Muti sau Maazel, presiunea trebuie să fie enormă. 
Și totuși, Yannick Nézet-Séguin a ridicat publicul în picioare. Cu siguranță nu ca urmare a orientării lui sexuale. 
Să zic o vorbă și despre vestimentația lui - cum spunea cineva, a fost una dintre puținele ocazii când am văzut o haină Louis Vuitton cumsecade și de bun-gust, nu împestrițături zice-se haute couture. 

✅ Am spus și ieri, felul în care-a ales să abordeze Radetzky-Marsch mi s-a părut efectiv sen-za-țio-nal. A fost o explozie de bucurie, încununarea desăvârșită a ceea ce făcuse până atunci. Și - ceea ce se omite uneori - atributul care face acest marș special constă în faptul că este unica piesă din concert la care publicul e dirijat și astfel devine, pentru câteva minute, parte a orchestrei. Cu cât îi implici mai mult, cu atât e mai frumos și mai în spiritul a ceea ce s-a dorit a fi această piesă. Coborând în sală, Yannick a împlinit acest deziderat cu brio. 

🟧 Dacă nu aș fi citit pe subiect între timp, aș fi abordat cu totul altfel chestiunea care urmează. Mă refer la faptul că Pierre Tourville - soțul lui Nézet-Séguin - s-a aflat în orchestră, pentru Radetzky-Marsch. 
Tourville este muzician profesionist (violist la Orchestra Metropolitană din Montréal) și cu excepția ultimei piese, fusese în public. La Radetzky însă, a urcat pe scenă și a cântat alături de ceilalți membri ai orchestrei. 
Recunosc, inițial mi s-a părut ciudat și nu tocmai potrivit. Concertul este susținut de orchestra Filarmonicii din Viena și nu-ți sui neamurile pe scenă, chiar dacă ești personajul principal al evenimentului, am bombănit eu. 
Ceea ce nu știam însă este că asta nu fusese ideea dirijorului, ci a membrilor orchestrei. După cum chiar el a povestit ulterior, la pauza dintre părți s-au dus la el și i-au propus, în ideea de a-l implica și pe soțul lui în celebrarea visului său împlinit. 
Mi s-a părut un gest minunat din partea instrumentiștilor 🙂. 

❌ Și acum vine partea de care spuneam la început că n-ar fi trebuit să fie, pentru că pur și simplu nu-și avea locul. Mă refer la faptul că Nézet-Séguin și-a sărutat soțul pe gât în timpul ultimei piese. 
Nu. Cu toată simpatia și respectul meu pentru om, nu. Așa ceva nu se face în asemenea context și locație, și nu are absolut nicio legătură cu orientarea sexuală. Dacă era un cuplu hetero, fix aceeași părere aș fi avut-o. Înțeleg bucuria și entuziasmul momentului, înțeleg că te poate lua valul, dar de unde mă uit eu, gestul ăsta a fost deplasat.

În loc de încheiere, aleg să pun un citat dintr-una din cronicile publicate zilele astea, care mi se pare foarte grăitor. 
”If the length of the ovations is any indication, this will be remembered as one of the most memorable New Year's Eve concerts in recent years” (sursa).

Cu oglinda în față

Mă tot frăsunesc de ceva vreme fără să reușesc să cristalizez ce-mi trece prin cap, dar astăzi m-a pocnit revelația drept în scăfârlie. 

Înainte de-a mă da de-a rostogolul, țin să fac o precizare - textul ăsta nu e nici pe departe vreo încercare de ”fishing for compliments”. N-am făcut așa ceva niciodată și-n niciun caz n-o să încep acum. Deci dacă transpare pe undeva impresia asta, vă rog să mă credeți pe cuvânt că e doar o aparență.

Acestea fiind spuse și sărind direct la concluzie, am realizat că sunt foarte, foarte nemulțumită de mine - și asta nu dintr-un singur punct de vedere, și nu de azi, de ieri. 

Lăsând la o parte faptul că anul ăsta (pe care abia-l aștept să se încheie, by the way) a fost destul de greu și epuizant din multe puncte de vedere, sunt în măsură să ”listez” o serie de aspecte care-mi displac profund în ceea ce mă privește. 

🫤 Citesc foarte puțin, lamentabil de puțin. Lista mea de ”to be read” devine tot mai lungă. Am zeci, sute de cărți interesante și pe care-mi doresc să le parcurg, dar numai cu mare dificultate reușesc să mă fac disponibilă pentru lectură - și când se întâmplă asta, rareori izbutesc să rămân concentrată și să nu-mi zboare gândurile pe coclauri.

🫤 Sunt profund nemulțumită de felul în care vorbesc germana (primesc complimente, dar nu mă simt deloc mai bine). Asta dacă nu e vorba de chestiuni de serviciu, unde mi-am dezvoltat imens vocabularul și sunt fluentă fără nici cea mai mică emoție (de exemplu, dacă mă scoli noaptea la ora două recit absolut relaxată despre revizia unui vagon, inclusiv proceduri tehnice, parametri și norme de siguranță și documentația finală). Însă dacă e vorba să discut generalități, mi se pare că am un vocabular destul de sărac, limitat față de ce mi-aș dori eu să fie, parcă am pierdut din fluență. 
Mă străduiesc să remediez asta citind în germană, dar din păcate ne întoarcem iar la punctul de mai sus. 

🫤 Despre scrisul pe blog nu cred că mai e cazul să precizez; în apărarea mea, pot spune că totuși asta are directă legătură cu felul în care (mi-)a fost anul ăsta, când nu-mi amintesc să fi avut două săptămâni consecutive fără stres, griji, spaime, temeri, gânduri urâte, frici. 

🤔 Singurul domeniu în care am reușit să performez relativ bine, cu prețul unor eforturi mentale uneori epuizante, este serviciul. Nici în privința asta n-am avut un an ușor, ba chiar aș spune că sunt ani de zile de când n-am mai avut parte de atâta stres, explicat de un cumul de factori. Am reușit cumva să manageriez, dar efectiv m-a stors. 

😴 Evident, nu punctez grozav nici la capitolul somn. Adorm relativ ușor, însă mă trezesc odată cu găinile (problema fiind că nu mă și culc împreună cu ele 🤨). 

Una peste alta, cred că îmi doresc efectiv să am mai multă grijă de mine, problema fiind că mi-am mai propus asta de nenumărate ori și până acum am dat greș de fiecare dată.

De ce se bucură oamenii că Iliescu e pe moarte?

Întrebarea din titlu este adresată serios și deloc la modul retoric. Ion Iliescu e internat de vreo două luni la terapie intensivă și după surescitarea inițială, oamenii se cam blazaseră, starea lui menținându-se constantă timp de mai multe săptămâni la rând. 
Ei, dar de câteva zile încoace - mai exact, de când spitalul a comunicat o agravare a stării - foarte mulți au luat poziția ”pe locuri, fiți gata, deschideți șampania”. 

Și, ei bine, eu nu înțeleg de ce. 

De ce te-ai bucura că un om care a făcut atâta rău moare de moarte naturală, foarte bine îngrijit și fără a fi plătit pentru faptele sale? 
Personal, nu văd nimic de sărbătorit în faptul că se duce. A trăit bine și mult. S-a bucurat de lux, de onoruri, apoi de vreo două decenii de pensie, netulburat de nimeni care să-l întrebe despre morții de la Revoluție sau despre oamenii căsăpiți la mineriade. 
Își încheie nemeritat de ușor socotelile cu viața în care a făcut atât de mult rău. 

Păstrând proporțiile, a fost vreun motiv de bucurie când a murit Mengele? După război a reușit să scape și-a trăit încă 34 de ani în America de Sud, murind din cauze naturale în 1979 (în timp ce înota în mare, a suferit un atac cerebral și s-a înecat). 
S-a înfăptuit justiție? Nu. 
Li s-a făcut dreptate victimelor lui? Cu siguranță, nu. Și personal, nici nu cred că există vreo formă pământeană de dreptate în cazul lui.
Oricum, ar fi trebuit să fie judecat și spânzurat. Cu toate că și asta ar fi fost prea puțin având în vedere ororile pe care le-a comis, dar măcar ar fi fost o pedeapsă, așa cum au fost pedepsiți alți lideri naziști.
Și Hitler a scăpat mult prea ușor. O formă de justiție se poate spune că s-a înfăptuit în cazul lui Stalin, care - potrivit relatărilor fiicei sale - a agonizat vreo patru zile și-a murit sufocându-se. 

Revenind la Iliescu, mi-aș fi dorit să fie judecat, să trăiască luni în șir cu spaima pușcăriei și să ajungă într-o celulă din care să fie conștient că nu va mai ieși ani de zile, sau chiar niciodată. Imposibil n-ar fi fost: avem exemplul fiarei de Vișinescu, torționarul care a murit la Rahova, fiind judecat după 50 de ani de la comiterea faptelor. Avea 93 de ani și ultimii aproape 4 îi petrecuse în închisoare. 
Ar fi fost posibil și cu Iliescu, dar poate că știa prea multe și a fost ținut departe de tribunale tocmai pentru a nu exista riscul să vorbească. Sau poate tocmai fiindcă justiția coruptă de astăzi e rodul și moștenirea lui. 

Dar cum pentru astea e prea târziu, mi-aș dori să fie măcar conștient și vizitat de amintirile crimelor pe care le-a autorizat. Înțeleg însă că nici asta nu e cazul, fiind intubat și inconștient. Va trece dincolo, când îi va sosi ceasul, lin și fără a fi plătit pentru niciuna dintre viețile și destinele distruse.  
Și apoi va fi înmormântat cu funeralii naționale, care i se cuvin în calitate de fost șef de stat. Un ultim scuipat pe țara pe care a condus-o, în obrazul victimelor lui și-al famiilor acestora. 
Singura care-l va pedepsi este istoria. 
Dar am dubii că-l va deranja prea mult asta, acolo unde-o ajunge. 

Și se jură că nu fură, dar Coldplay la cotitură...

Nu cred că mai e cineva care să nu știe subiectul scandalului amoros de la concertul Coldplay, cu CEO-ul și directoarea de HR surprinși îmbrățișați în public, în condițiile în care fiecare este cât se poate de căsătorit cu altcineva (mă rog, din ce-am citit rezultă că situația lor conjugală se va schimba în urma momentului de tandru delict surprins de camera de luat vederi). 

Lumea a râs, a făcut sute de meme-uri, i-a comentat și răs-para-comentat pe respectivii (care, ce-i drept, au fost cât se poate de neîndemânatici: dacă n-ar fi avut reacția tipică de ”... și l-am prins cu rața-n gură” pe care au avut-o, cel mai probabil momentul ar fi trecut neobservat), domnul a demisionat, doamna a zis că mai cugetă, în fine. 

Mă rog, nu mă apuc (și eu!) să dezbat momentul, că mare lucru nu e de zis. Trebuie să fii într-un anume fel de ignorant (sau arogant) ca să te duci cu amanta la un concert la care iau parte vreo 60.000 de oameni - inclusiv colegi de serviciu! - și să crezi că vei scăpa basma curată. Asta cu atât mai mult cu cât la intrare era un anunț referitor la politica de fotografiere, deci erau avertizați. Chestia cu „hiding in plain sight” funcționează numai în filme, ceea ce bag seama că ăștia doi nu știau. Nu-i bai, au aflat acuma 🤭.

Un fel de anti-meme, cum ar veni 😀

În fine, ca orice scandal într-o strachină de borș, o să treacă și ăsta. De fapt, cel mai probabil s-ar fi răsuflat deja pân-acum (Internetul uită repede, se știe), dar feministele au găsit un nou izvor de suspine. Ați ghicit: vai, săraca femeie, a fost traumatizată, ea doar își trăia iubirea și s-a pomenit expusă judecății publice, unica ei vină a fost aceea de-a iubi, nu poți porunci inimii (cum era să fi ratat clișeul ăsta), trebuie ținută în brațe și înțeleasă, etc etc și trage-i înainte cu bocitul.

S-a încercat și-un alt unghi de abordare - vai, el a forțat-o fiindu-i superior, asta a fost condiția ca să avanseze, of sărmana, dar trendul de victimizare n-a ținut. Una lume (care nu e realistă doar joia și primăvara) a explicat că, oricât ai fi tu de CEO, nu-ți permiți să hărțuiești sexual pe cineva în poziția tipei respective - care este inclusiv membru al consiliului de administrație - că nici n-apuci să sughiți de două ori și te pomenești dat în judecată. Plus că, mna, femeia nu lăsa deloc impresia că stă cu sila în brațele lui Jose Armando care-i susura la ureche ”Esmeraldaaaa, mi amor, Esmeralda, flor del campoooo”, îu, stați că asta-i din alt film 🙄.

Și cum strategia ”hărțuielii” s-a fâsâit imediat, feministele s-au statornicit la ”lumea nu are empatie, femeile nu se susțin una pe alta, nu știm ce e-n sufletul ei, vă e ciudă că are o carieră, inima nu ascultă de rațiune” și tatata și tututu și dă-i și plângi cu simțămintele și cu empatia. 
 
Ei bine, nu sunt absolut deloc de acord cu asta. Dacă omul pe care l-ai crezut cândva a fi al tău pentru totdeauna nu mai este așa cum doreai / sperai și ajungi la concluzia că nu a mai rămas nimic de salvat, îl părăsești. Onest. Nu-l minți, nu-ți bați joc de el și de încrederea lui. Ce-a căutat, a găsit. Valabil și pentru el, la domnul CEO mă refer (pe care nu-l deplânge nimeni, ba dimpotrivă: i se mai puneau în cârcă și oarece acuzații de hărțuire; ce să zic, aplaud obiectivitatea sublimă, dar inexistentă). Cum bine-a zis cineva: nu vrei valuri, nu te duci la mare. 

Una peste alta, eu tot nu reușesc să-mi imaginez cum e posibil să fii atât de inteligent încât să ai o carieră ca a oamenilor ăstora doi, și totuși să faci un asemenea hal de gafă 🫣. 

Nu mai sunt tânără, ce bine!

Mă uitam zilele astea la talazul de discuții iscate pe marginea festivalului ”Beach, please!”. Cred că am rămas foarte puțini cei care nu ne-am exprimat opinia pe subiect și nu intenționez să schimb asta 😀. Așadar textul ăsta nu va fi unul din categoria ”nț, nț, tineretul din ziua de azi”. 

Cu mâna pe inimă vă spun, nu mi-aș dori să fiu în locul tinerilor de astăzi pentru nimic în lume. Adică eu m-am confruntat cu bullying în formă continuată (pe durata a câțiva ani) într-o perioadă când nu existau atâtea gadgeturi, articole vestimentare și accesorii și diferența dintre copii nu era chiar atât de stridentă din punct de vedere al îmbrăcăminții, fie și numai ca urmare a scămoșatelor uniforme; nici nu vreau să-mi imaginez de ce-aș fi avut parte în vremurile actuale.

Dincolo de asta, citeam niște postări din categoria ”leave the kids alone”, colcăind de nostalgii. ”Ah, voi adulții de astăzi ați uitat cum ne îmbătam noi cu vodcă îndoită cu sirop și vomitam prin toalete, fumam chiștoace culese de pe trotuare că n-aveam bani de țigări, idolii noștri erau Tataee de la B.U.G Mafia și Puya, ne băgam și ne scoteam, dar ceee fericiiiiți eraaaam!”. 

Ăăă. Nu. Feel free să-mi spuneți că sunt banală și plictisitoare ca apa plată clocită la soare timp de trei zile, dar să n-am parte de Joițica dacă reușesc să văd ceva mișto, sau demn de invidiat, sau de natură să stârnească nostalgii în imaginile evocate mai sus. 
Mi-aduc aminte de banchetul nostru de la sfârșitul clasei a XII-a; două colege s-au îmbătat atât de tare încă din prima parte a serii încât au vomitat în tufișurile din spatele restaurantului și-n final un profesor le-a chemat un taxi și le-a trimis acasă însoțite de un coleg. Poate-s eu iremediabil încuiată, dar ce-a fost ”cool” în toată povestea asta? Erau îmbrăcate în rochii de seară, coafate și machiate frumos, pentru ce? Ca să-și verse conținutul stomacului și să zacă apoi pe o bancă până au fost urcate într-un taxi? Asta e o amintire de la banchetul de sfârșit de liceu pe care s-o păstrezi cu drag în suflet pentru tot restul vieții? 

Și ca să nu credeți că la vremea mea am fost chiar maica Filofteia, păzea că dau din casă. 

Da, da, nu vă uitați așa mirați 😀. În fotografie e chiar cine credeți că e, respectiv yours truly. 18 ani împliniți de vreo câteva zile, cu bucle spiralate (tocmai îmi făcusem permanent, într-un act de, hm, supremă rebeliune; părul a stat mișto doar vreo zece zile și nu vă spun cu cât chin reușeam să bag pieptănul în el după aia; epopeea s-a rezolvat cu foarfeca pân' la urmă...). 
Și elefantul din cameră, mă rog, din poză 🐘: da, fumam. Nu cu regularitate (de-aia îmi permiteam Kent, probabil 🤣, că-mi luam țigări din banii de buzunar), dar o comiteam din când în când. Evident, mă ascundeam de ai mei. Însă de alcool nu m-am apropiat multă vreme, prima bere am băut-o prin anul trei de facultate - și nu mi-a plăcut neam, nu pricepeam cum e aia să vrei să bei bere de sete 😁. 

Cu siguranță nu e ușor să fii adolescent (inclusiv din motivul ăsta mă bucur că nu mai sunt) și personal cred că, deși dificilă, adolescența poate fi o perioadă de care să-ți aduci aminte cu plăcere. În definitiv, după o anumită vârstă o bere și-o țigară ocazională nu-s o tragedie; aduc o notă de suspans, de aventură și adolescența e vârsta când îți place așa ceva. Ba chiar și-un chiul câteodată. Chicotesc și-acum amintindu-mi cum săream poarta liceului ca să chiulim de la geografie și să mergem în parc să mâncăm covrigi calzi.

Pfff, sper că nu mă citește niciun adolescent 😀. Dar dacă totuși da, aș vrea să-i spun să se bucure de anii ăștia, să bea o bere dacă are chef, dar să nu se urce la volan după aia (nici pe bicicletă, nici pe trotinetă, în general pe nimic), nu-i o crimă dacă fumează uneori deși ar fi bine să nu-și facă din asta un obicei și un chiul ocazional n-o să-l facă să-și rateze studiile. Totul cu măsură! Că nu e nimic cool în a bea până-i vine rău și își pierde controlul, asta ca să nu mai vorbesc de pericolul consumului altor substanțe, hai că mi-a ieșit ditamai cârnatul de text și risc să mă transform într-o babă sfătoasă 🙄.

E chin mare să copiezi la BAC, fraților

Titlul nu e ironic sau tendențios, cu toate că așa ar putea părea. Vorbesc foarte serios, după cum veți vedea. 
Mai sunt câteva zile și-apoi lumea va răsufla ușurată: ”uf, am scăpat! Am dat și bacaloriatul ăsta!”, precum onorabila madam Caliopi Georgescu, din schița omonimă a lui Caragiale. După primele probe scrise am senzația că anul ăsta s-a discutat mai puțin despre perlele absolvenților, ceea ce în esență mi se pare un lucru bun. 
Nu fac pe sfânta Filofteia; m-am amuzat și eu de ele ani la rând, însă pe măsură ce îmbătrânesc și mă, hmm, înțelepțesc (🤨), nu mai găsesc nimic nostim aici. Educația precară tinde tot mai mult să devină o chestiune de siguranță națională, și nu mă refer la ”tocirea” a sute de pagini pe de rost, ci la imposibilitatea multor absolvenți de liceu de-a înțelege și analiza critic un text scris. 

Ce m-a frapat de data asta e altceva, respectiv știrile despre candidații surprinși cu tot felul de dispozitive de copiat, care mai de care mai abracadabrante. Nu doar că au fost eliminați din examen, dar au pierdut și dreptul de-a se mai înscrie în următoarele două sesiuni; așadar vor putea da din nou bacalaureatul abia în toamna lui 2026. 
Și asta e ceva ce nu reușesc să pricep, deși mirarea mea ar putea părea mai degrabă retorică sau din categoria ”da' ce-i așa de greu de înțeles aici?”. De ce ai face asta, cunoscând riscurile? Știind că e posibil să pierzi un an din viață (din punct de vedere academic, mă refer), de ce nu-ți dai osteneala să înveți măcar cât să treci nenorocitul ăla de examen? Fiindcă nu despre aspirații la note mari și viitoare studii la Oxford vorbim în cazurile astea: în general, dacă te duci la examenul de bacalaureat chitit să copiezi, e greu de presupus că ai avea ambiții serioase de carieră. 

Și pentru că mă muncea curiozitatea citind știrile respective, am dat o căutare și dintr-un survol am și găsit un site care comercializează o varietate îngrijorător de bogată de device-uri de copiat. Nicio mirare că atâtea tinere speranțe le-au folosit; iată, au la dispoziție opțiuni berechet. Nu-i dau numele, că n-am deloc intenția să-i fac reclamă și sper să fie suspendat (deși-n privința asta nu-mi fac iluzii). 
Așa, ziceam de device-uri. Spicuiesc niște exemple: 

• Pix de copiat și cască fără fir (ăsta e marcat cu ”stoc epuizat”, deci n-au dus lipsă de clienți 🤯)
• Cutiuță GSM cu cartelă SIM + cască de copiat
• Cutiuță GSM + cască pe timpan cu microvibrații (pentru numele lui Belzebut 😒)
• Card de copiat GSM + micro cască de copiat fără fir
• Cheie auto pentru copiat cu cartelă SIM + cască de copiat fără fir.

Și multe altele, inclusiv baterii pentru antemenționatele marafeturi, diferite modele de căști etc. M-a luat capul, vă spun. Toate astea vin cu instrucțiuni detaliate de folosire și recomandări de-a se face ”antrenament” dinainte, atât individual cât și cu ”persoana care vă va ajuta”, ca să nu care cumva, ferească Aghiuță al cutiuțelor GSM, să pățești vreun necaz în plin examen...  

Numai citind instrucțiunile alea și m-a luat amețeala. Personal, n-aș avea nici cea mai mică șansă de-a scăpa basma curată din așa ceva. Aș transpira instantaneu, aș încurca firele, mi-ar cădea casca din ureche... ar fi un dezastru pe toată linia. Și ce n-am priceput eu la toate farafastâcurile astea: toate presupun inclusiv ”discuția cu persoana care te ajută”. Aici m-au pierdut. Cum adică să discuți? Bun, ăla-ți dondăne în ureche, dar pe tine nu te aud cei din jur că șopocăiești în barbă? 
Bine, acum că mă gândesc, trebuie să-i spui subiectele (deși se publică relativ rapid, din ce-am înțeles). Și revenim la partea cu șopocăiala, care nu-mi imaginez cum ar putea trece neobservată.

Băi frate, cât efort. Nu mai bine înveți cât să treci pacostea de examen? Asta cu atât mai mult cu cât, din ce-am citit, bibliografia e mult mai subțire față de-acum câteva decenii: pentru proba de limbă română sunt în total vreo 15-16 opere de parcurs. Noi am avut 66. Dar asta era-n secolul trecut (la propriu 😀, în 1998). 

Cred, totuși, că năravul copiatului nu va dispărea decât atunci când toate subiectele vor fi la prima vedere. Mi-ar fi plăcut la nebunie. Ce-i drept, am avut șansa unui profesor de română care-a știut să ne cultive deprinderea asta și să ne stimuleze creativitatea. 

Ghionturile ”prietenului” meu, perfecționismul

Pfiu, bine c-a trecut luna ianuarie, că mi s-a părut interminabilă. Din varii pricini n-a fost musai o lună ușoară, însă unul dintre aspectele pozitive este că am avut evaluarea anuală și rezultatul a fost neașteptat de bun. Adică știam că am muncit pe brânci anul trecut și-mi urmărisem îndeaproape obiectivele, dar la ce KPI-uri dure am avut, nu mică mi-a fost mirarea când s-a tras linia și-am văzut punctajul final.

”Ar merita să beau un pahar de vin diseară”, mi-am zis după ce-am ieșit din biroul șefei cu un sentiment de ”pe pantalonii lui Merlin, I did it!”.

Vreo două-trei ore. Atât m-a ținut starea de beatitudine, după care m-am blazat și vechiul meu ”prieten”, gândul ”eh, ce mare scofală, în definitiv” s-a insinuat.

Puține ”ghionturi” erodează mai rău încrederea în sine așa cum o face perfecționismul. Și dacă semințele lui sunt plantate de când îți amintești a fi pe lume, nici că mai scapi de el vreodată.

Culmea, se pretinde a fi prietenul tău. Doar a fi perfecționist înseamnă să-ți dorești să fii mereu mai bun, nu? Ce poate fi greșit în asta?

Ei bine, o mulțime de chestii, aș zice acum, la cei aproape 45 de ani. In a nutshell, perfecționismul îți răpește bucuria oricărei realizări. Pentru că indiferent cât de mare ar fi oul pe care l-ai făcut, oul făcut de altcineva ți se va părea mereu mai mare și mai strălucitor. Te uiți la oul tău, pentru care ai muncit și de care te-ai bucurat în primele momente, dar care dintr-odată nu mai pare cine știe ce.
Așa că te-apuci să muncești pentru altul, numai pentru a ajunge la același rezultat. Asta-n cazul fericit în care izbutești să-l obții.

Am dat întâmplător peste imaginea de mai sus și-am stat să reflectez cât de adevărată e. Am detaliat acum multă vreme parcursul meu în primii ani; dar nici la actualul serviciu n-a fost mereu ușor, ba dimpotrivă. În primul an nu dormeam noaptea de stres, în cel mai propriu sens al cuvântului. Visam vagoane, probleme, nu știu dacă apucam 3-4 ore de somn puse cap la cap.
Mi-a trecut prin minte de multe ori gândul să renunț, să caut altceva. Am strâns din dinți și mi-am spus că dacă aș renunța, tot chinul de-a mă fi străduit să învăț a fost degeaba.
Îmi ascultam colegii discutând despre câte-un caz sau altul și mă simțeam cea mai tâmpită ființă din Univers. Când vreodată o să fiu în stare să înțeleg și eu chestiile astea? mă întrebam, în ciuda faptului că eram permanent încurajată și mi se spunea să am răbdare, că e nevoie de timp, că mă descurc bine, că voi continua să acumulez.
Și iar îmi venea să renunț.
Și iar nu renunțam.

Între timp pot purta fără probleme acel gen de discuții, de multe ori am și soluții, ne consultăm reciproc, sunt acolo unde cu niște ani în urmă credeam că n-o să fiu niciodată.
Aș avea destule motive să fiu mândră de mine, doar că ”prietenul” meu, perfecționismul, are grijă să-mi aducă permanent aminte de realizările altora, care invariabil le fac pe ale mele să pălească.

Teoretic, știu că n-ar trebui să mă compar cu nimeni, decât cel mult cu mine însămi.
În practică însă...

Câteva gânduri despre alegerile de azi și din perioada imediat următoare

Trăim niște zile, respectiv săptămâni istorice și sper ca după ce se vor fi încheiat să nu meargă totul, cum se spune, downhill from here...
De doi bani speranță, cum e vorba. În realitate, lucrurile nu arată bine deloc, de nicio parte.

Alegerile din Moldova sunt fraudate pe față, în sensul că Putin și ciracii lui nu-și dau nici măcar o minimă osteneală să se ascundă. Zeci de autocare sunt în drum spre Bulgaria și Turcia și au apărut informații concrete despre mobilizarea celor din Transnistria. Un jurnalist notează că podurile care trec din Transnistria în Moldova, care de obicei sunt goale, în dimineața asta erau pline de mașini care se îndreptau spre secțiile de votare. Mai mult chiar, s-au pus și avioane la dispoziție (transport dus-întors că suntem grijulii, nu) către Belarus și Azerbaidjan. Uniunea Europeană a fost informată că, de asemenea, este extrem de probabil că vor avea loc tentative de fraudare în secțiile de votare.
Și stai și te uiți la toată această incredibilă mobilizare a răului. Și te simți neputincios și nu poți să nu te întrebi dacă nu cumva totuși e posibil ca răul să câștige, sfidând orice lege scrisă și nescrisă a lumii ăsteia.
Dacă Maia Sandu va pierde alegerile de astăzi, Moldova ia drumul negurii și nici pentru România nu are cum să fie bine, în contextul situației actuale și al războiului de la graniță.

Din punctul meu de vedere alegerile din Statele Unite ale Americii, care vor avea loc marți, sunt cele mai importante. Absolut și indiscutabil cele mai importante. Nu doar pentru Statele Unite, ci și pentru întreaga lume, inclusiv România.
De unde mă uit eu, pentru noi mai mult contează cine va fi la Casa Albă în următorii patru ani decât cine va fi la Cotroceni în următorii cinci.
Nici acolo nu arată deloc bine, dacă e să crezi în sondaje sau în estimările caselor de pariuri. Cei doi sunt prea umăr la umăr, având în vedere că au mai rămas doar două zile. Mi-e o ciudă pe democrați de nu vă spun. Practic, au greșit pe toată linia: nu au crescut un nou lider în partid după Obama, s-au tras pe fund 3 ani plimbându-l pe Trump la tribunale ca să nimic (sau doar ca să aibă influencerii mugshots cu care să facă meme-uri, hahaha și hihihi, ce ne-am mai distrat 🙄) și nu au fost fermi cu Biden, care nici n-ar mai fi trebuit să candideze a doua oară. Nemaivorbind că s-a agățat de Biroul Oval cu disperare până în ultima clipă. Ar fi o minune să iasă Kamala, mai ales că la o diferență atât de mică, le va fi cu atât mai ușor republicanilor să mânărească atâtea voturi câte vor fi necesare.

Cât despre alegerile din România... nici nu știu de unde să încep. Aș fi zis că sunt cetățeanul turmentat (”eu cu cine votez?”), dar nici măcar asta nu pot spune, fiindcă simt că efectiv nu pot vota cu nimeni de data asta.
Și din ce observ, atât online cât și offline, foarte multă lume pare să gândească la fel.
N-are niciun sens să discutăm despre Ciolacu, Ciucă, Simion sau Geoană. Sunt o apă și-un pământ. Corupți până la os, ignoranți, nerușinați, nemernici, mincinoși, hoți... și lista ar putea continua la infinit.
Ai zice că mai rămâne Lasconi, dar în ceea ce mă privește nici ea nu este o opțiune. Asta deși credeți-mă că am încercat, în sensul că am citit cu regularitate pagina ei și am urmărit-o o vreme. Dar nu. Începând de la ”avortul nu e o crimă dacă este din motive medicale” (discurs pe care l-a modificat în campanie, după ce i s-o fi explicat că se împușcă singură în picior), continuând cu nenumăratele gafe (am reținut-o pe cea cu diaspora) și cu habarnismul ei în cam toate privințele...
Femeia asta e doar platitudini și lozinci, dacă o iei la puricat nu știe mai nimic. Nici politică externă, nici internă, practic înșiră doar texte care, vorba lui Caragiale, gâghilă urechile într-un mod plăcut (”instituțiile statului trebuie să fie în slujba românilor, nu a politicienilor”). Și nici măcar faptul că nu știe nu mă enervează atât de tare - vorba aia, nimeni nu s-a născut învățat - cât aroganța de tipul ”președintele nu trebuie să le știe pe toate, că de-aia are consilieri”. Păi bine, doamnă, într-o eventuală întrunire la nivel înalt, unde pe alocuri trebuie să te adaptezi contextului, îți iei consilierii cu tine să-ți șoptească? Asta ca să nu-mi aduc aminte de întrevederea ei cu ambasadorul Turciei la București, unde-i dădea zor despre Convenția de la Istanbul pentru prevenirea și combaterea violenței față de femei, în condițiile în care Turcia s-a retras din Convenție încă de-acum trei ani. Cum să te duci la întrevedere atât de nepregătită? Și e doar un exemplu.
Hai că de ce scriu, de ce mă enervez mai mult că nu mă ajută absolut deloc să o votez. Nu, argumentul ”ceilalți sunt mai nașpa” nu e suficient pentru mine, deși este adevărat.
Cel mai probabil îmi voi anula votul, mă gândesc.

M-aș întreba cum de-a ajuns totuși România în situația de-a avea atâția clovni periculoși pe buletinul de vot, dar apoi mă uit spre Statele Unite și nu-mi mai vine să mă întreb nimic.
Tot ce sper e ca ziua de marți să nu rămână în memoria colectivă drept încă un ”remember, remember the 5th of November”.

De ce ți-ai face din Germania chip de lut? (rant)

Am mai povestit pe aici despre faptul că nu înțeleg motivul pentru care mulți români par să deteste visceral Germania, de cele mai multe ori fără să aibă idee despre ce presupune traiul în această țară. Nu mai reiau subiectul. Am renunțat să mai încerc să-i înțeleg și nici nu intenționez să mai dezbat ceea ce, până la urmă, nu-și are rostul.

În schimb mă miră cei de la polul opus, respectiv cei care par să fi idolatrizat cumva Germania și acum se declară dezamăgiți.
”Oh, dar n-am fi crezut că și-n Germania sunt ambuteiaje pe autostradă”.
”Pfff, dar cine și-ar fi imaginat că trenurile și metrourile au întârziere”.
”Sistemul lor social nu mai e atât de puternic ca odinioară”.
”La tot pasul te împiedici de șantiere stradale interminabile”.
”Sistemul de sănătate nu încurajează prevenția și tinde să se concentreze tot mai mult pe latura profitabilă”.

Etc etc etc. Toate cele de mai sunt sunt adevărate și nici prin cap nu mi-ar trece să susțin contrariul. De altfel, niciodată n-am spus că Germania ar fi o țară perfectă; cât de naivi sunt cei care se declară ”dezamăgiți” că vai mie, nemții așa și pe dincolo? Nu tot oameni sunt? Există vreun motiv de a-i suspecta că-n ei se ascunde vreun Superman undercover?

N-am prins Germania tocmai în perioada ei de strălucire, ci am venit aici în prag de criză economică. S-ar fi zis că dat fiind contextul nu-i ușor să-mi placă țara asta, dar poate tocmai faptul că am cunoscut-o în vremuri mai dificile m-a vindecat rapid de idealism. Am văzut-o și continuu să o văd în mod realist.

Serios, de ce-ai fi surprins de traficul aglomerat, sau de disfuncționalitățile și nedreptățile din mediul social? Mai corect spus, de ce n-ar fi și astea parte din cotidian?

Nu este o țară ideală și sunt încă multe aspecte care-ar putea fi îmbunătățite. Definitoriu este modul în care se încearcă gestionarea lor, iar în privința asta nu se poate spune că oamenii nu se străduiesc.

Rant over 😀.

Panseluțele și marea flocăială

Pentru azi vă pregătisem o salată bunicică, dar Social Media fierbe cu bulbuci și nu rezist ispitei de-a mă exprima și eu pe subiect. Așa că am băgat salata la frigider și hai să trecem la arzătorul subiect al momentului: huiduiala de aseară, de pe Arena Națională.

Ca să fie clar din capul locului cum stau lucrurile: eu sunt familiarizată cu formația Coldplay în sensul că... am auzit de ei, știu că sunt englezi, cântă pop-rock și solistul a fost însurat cu Gwyneth Paltrow. Aici se opresc cunoștințele mele despre această trupă. Nu am ascultat niciodată vreo melodie, habar n-am cum cântă și nici curioasă nu sunt; prin urmare, nici la concert nu m-aș fi dus. Dar, dacă m-aș fi dus și m-aș fi pomenit cu un invitat special care interpretează manele în mijlocul spectacolului, nu aș fi huiduit. Din principiu și educație, nu din alt motiv. Mi s-ar fi strepezit dinții și mi s-ar fi revoltat urechile, dar nu m-aș fi manifestat în niciun fel.

Aseară însă, când artistul invitat să susțină un moment muzical în timpul concertului Coldplay a început a slobozi trilurile de mai jos, o bună parte dintre cei aproximativ 50.000 de spectatori prezenți la concert a ales să nu se cenzureze.

”Oo, oo, la tine-am abonament
Oo, oo, să te iubesc permanent
Oo, oo, dragoste cu gust de Cola
Mi-ai dat peste cap busola
Să te mănânc ca pe Ola.

Ale, ale-le-le, tu ești fix pe placul meu
Și oricât mi-ar fi de greu, te vreau mereu, gen
Ale, aleleu, se-anunță mare ștabor
Că în neam de Spoitori să te-nsori nu e ușor”.

Deci nu-mi vine să cred că am pus porcăria asta pe blog, dar se impunea s-o fac pentru a-mi explica punctul de vedere în legătură cu principalul motiv al bocetelor de astăzi: ”ce s-a întâmplat cu Vlad Babasha a fost rasiiiiiiiiism, buhuhu!”. Și dă-i și zbuciumă-te și jelește ”acest tânăr artist supus unor violente atacuri de rasism”, de plângea și moțu' de la bască.

(Să se consemneze că până aseară habar n-avusesem de viața și opera mai sus-menționatului și existența nu-mi era absolut deloc tulburată de această neștiință).

Cum spuneam. Huiduielile au fost o reacție absolut deplasată, dar nu au avut nimic de-a face cu etnia interpretului (habar n-am dacă e de etnie romă sau nu și mă îndoiesc că toți care l-au fluierat aseară știau cine e. S-a amendat mizeria aia de piesă, dacă poate fi numită așa, iar dacă mă uit la versuri, concluzionez că oricine ar fi fost pe scenă ar fi avut parte de exact aceeași reacție din partea publicului).

În ceea ce privește manelele, este istorie veche. Și neschimbată, aș adăuga. Dacă nu-ți plac, ești imediat etichetat drept rasist și suspectat de snobism și elitism, când tu de fapt ”te ridici și începi să dai din fund de fiecare dată când auzi manele”, am încheiat citatul unei doamne degrabă ultragiate. Personal mă-ntreb când și unde mi-a văzut ea fundul bâțâindu-se, de era atât de convinsă de ceea ce spunea. Dar să nu ne împiedicăm de amănunte.

Panseluțele care au flocăit toată ziua cu spor tema rasismului omit câteva aspecte:

- Cultura romilor nu are nicio treabă cu manelele. Dacă ilustrul interpret ar fi cântat o piesă autentic țigănească, ar fi primit furtuni de aplauze. Chiar scriind chestia asta mi-am amintit de coloana sonoră din ”Șatra” (chiar, știți filmul cu Zobar și Rada? 🙂). Ce minunăție de muzică... 
Manelele sunt o copie de prost-gust a muzicii lăutărești. Nu există nicio legătură între muzica țigănească și mizeria parțial citată mai sus. Absolut niciuna. Vorba regretatului Johnny Răducanu, ”manelele sunt o molimă”.

- În domeniul muzical n-a fost niciodată vorba de rasism: Aura Urziceanu, Mirabela Dauer, Damian Drăghici, Mădălin Voicu (fiul și tatăl), Gheorghe Zamfir, Johnny Răducanu, Cornelia Catanga, ConnectR, Pepe, chiar și Clejanii stau mărturie în acest sens. Deloc întâmplător, oamenii ăștia au făcut și fac muzică, nu mocirlă.

- Lumea detestă manelele pentru că sunt asociate cu interlopii, șmecheria, ”dușmanii-mi poartă pică, n-are valoarea mea”. Ar putea fi interpretate de oricine, reacția foarte multor oameni tot de respingere ar fi. A nu-ți plăcea manelele nu te face rasist, dar bocitorii tocmai asta susțin.

- Event-managerul formației ar trebui să se apuce de dresat girafe, din moment ce singura lui documentare referitor la artistul local care va cânta a fost criteriul ”cine are cele mai multe vizualizări pe Youtube”. O formație românească de pop-rock ce avea? 

În final, ce pot să mai zic. S-au cântat manele la Tiff, premiile Gopo, Neversea și Untold, acum și la un concert rock. Probabil nu mai durează mult până vor deveni obligatorii, în numele incluziunii și al unei corectitudini politice greșit înțelese.
Partea tristă este că asemenea flocăieli duc în derizoriu problema reală a rasismului, așa cum se întâmplă și cu depresia, care riscă să nu mai fie luată în serios drept un real pericol (ceea ce și este) fiindcă tot felul de snow flakes declară că sunt depresivi inclusiv când dă laptele-n foc.

Opinie nepopulară despre cotele de gen

Zilele astea a făcut oarece vâlvă informația potrivit căreia Comitetul Internațional Olimpic (CIO) a alocat un număr egal de locuri femeilor și bărbaților care vor participa la Jocurile Olimpice, organizate la Paris în perioada 26 iulie - 11 august 2024. Decizia reprezintă o parte a angajamentului CIO în favoarea egalității de gen și în felul acesta, pentru prima dată în istoria Olimpiadei, la start pornesc același număr de sportive și de sportivi.

Știrea a fost pritocită cu frenezie și a redeschis discuțiile despre cotele de gen - un subiect față de care să spunem că am sentimente amestecate...

😀🙃😁

Nu știu exact cum s-a făcut selecția participanților la Jocurile Olimpice (fiindcă trebuie respectate niște bareme și există criterii clar definite de care sunt încredințată că s-a ținut cont, în caz contrar s-ar fi iscat demult scandaluri), dar în general, eu aș lua aceste cote cu un bob de sare.

Pe scurt, părerea mea este că, exceptând situația în care vorbim de munci unde forța fizică este un aspect important, singurul criteriu care ar trebui luat în calcul este acela al competenței. Și unde este cazul, și cel al integrării în echipă (aspect determinant într-o orchestră, de exemplu), precum și cel al integrității (în politică și nu numai).
Nu voi putea fi niciodată de acord cu ideea că o femeie ar trebui să primească un post numai pentru că e femeie. Și bineînțeles, nici invers. Pentru că asta nu ar aduce plusvaloare în nicio instituție, ci doar ar rezolva, pe hârtie, problema ponderii femeilor. 

 

Fiindcă tot am dat mai sus exemplul unei orchestre - știu bine că de exemplu Filarmonicii din Viena i s-au adus critici serioase pentru procentul scăzut de femei angajate (17%, potrivit unor cifre de dată recentă) și sunt de acord că e mult loc pentru îmbunătățiri. Însă dacă după încheierea audițiilor rămân pe lista scurtă, să spunem, un bărbat și o femeie, nu consider că este corect să i se ofere ei postul doar pentru a crește procentul de femei. Cel mai bun dintre ei trebuie să câștige, indiferent ce culoare aveau botoșeii pe care-i purta când era mic. 

Văd uneori în anunțurile de angajare de pe diverse platforme de aici următoarea precizare: ”în cazul în care vom avea de ales între un bărbat și o femeie și ambii candidați sunt la egalitate, femeia va avea prioritate”.
Ca femeie, evident că-mi place asta, ar fi ipocrizie din partea mea să susțin contrariul.
Dar în același timp mă întreb cum m-aș simți dacă omul meu ar candida pentru un post ca ăsta și ar fi, eventual, respins numai pentru că e bărbat.
De unde stau eu, așa ceva nu este și nu poate fi corect.

Poate ar fi trebuit să încep articolul prin a spune că lucrez într-un domeniu dominat de bărbați (management de transport feroviar) și-n anii de început au fost mai multe situații când am dat de câte un tip condescendent la telefon care-mi explica de sus ”poate nu știți că...”. Ba știam că..., întotdeauna mă asiguram că sunt pregătită până-n dinți înainte să sun un client țâfnos. Și-mi făcea o reală plăcere să-i întorc amabilitatea.
Îmi aduc aminte și-acum de unul care-mi cita la telefon din Constituție și eu i-am replicat că nu știu ce scrie-n Constituție, da-n schimb știu foarte bine ce scrie în GCU (General Contract for Use of Wagons) - un contract multilateral între companiile de transport feroviar și deținătorii de vagoane de marfă, valabil pe întreg continentul european. I-am dat Fazan respectivului 😁.

Prin urmare, știu cum e să fii cam.. izolată, să spunem, ca femeie (deși numărul femeilor din branșa feroviară este în creștere, yey 🥂). Dar tot nu cred că vreuna dintre noi ar trebui să primească un post în domeniu numai pentru că e femeie.

Rant over 😋 O săptămână excelentă să avem!
(La noapte sunt Oscarurile, dacă am energie mâine seară poate forfecăm niște rochii).

Intrarea separată a elevilor în școli, o traumă retroactivă

De vreo două zile s-a aprins alt foc și arde cu pălălaie: elevii pătrund în școală pe altă intrare decât profesorii. Șoc și groază, ține-mă, țațo!

Dincolo de reacția absolut deplasată a uneia care, din păcate pentru elevii ei, este profesoară (detalii, aici; este sordid ce-a putut să spună, în opinia mea acest om nu are ce căuta la catedră pentru că-și disprețuiește elevii), mie mi se pare că toată povestea asta se încadrează cu succes în categoria ”dacă n-am traume, îmi fac”.
Asta pentru că, desigur, o mulțime de adulți în vârstă de 40-45 de ani au ”realizat” că intrarea separată, pe care au pătruns în școli și licee în urmă cu aproximativ 25-30 de ani, le-a provocat traumă. Și degrabă s-au întristat corespunzător.

Strict la subiect, nu mă plasez de nicio parte, altfel spus mi se pare o non-problemă. E foarte bine cu intrare comună, dar nu-i nicio dramă dacă nu e. Așa era pe vremea noastră (cu intrări separate), numai că nouă nu ne spusese nimeni că suntem traumatizați. Drept pentru care nici nu eram. Yours truly chiulea de la geografie, psihologie sau istorie sărind poarta cu dexteritate (se încuia la ora 08:30 și se mai descuia la 14:00; întârziații sau cei care plecau mai devreme acasă din varii motive foloseau intrarea profesorilor), chiul care ar fi fost cvasi-imposibil dacă n-ar fi fost intrare separată, din simplul motiv că probabilitatea de-a da nas în nas cu  vreun profesor sau cu secretara era foarte mare. Chiar și așa m-am întâlnit odată cu profesoara de istorie, care ieșise să spioneze dacă nu cumva găsește elevi ascunși la fumat și nu mă așteptam să dau peste ea acolo. ”Unde te duci? Chiulești? Să-ți fie rușine, că mama ta e profesoară”. (Nu mai puteam de rușine, vă spun 🙄).

Revenind. Sunt de părere că adevăratele probleme (inclusiv cele care țin de mentalitatea cadrelor didactice) sunt cu totul altele: pregătirea slabă, dezinteresul, meditațiile nefiscalizate, pretinsul de cadouri, jignirea și lovirea elevilor, și-ar mai fi și altele. ”Să se lucreze la mentalitate”, se burzuluiește lumea, pe simpaticul sistem al reflexivului ”să SE facă”. Bun, de acord, să SE, dar are cineva impresia că un profesor va avea vreo reținere să-și lovească elevul numai pe considerentul că intră pe aceeași ușă cu el în școală? Se-nșală. Nu acolo e problema de mentalitate a școlii românești și situații precum cele pe care le-am exemplificat nu se rezolvă dacă faci intrare comună în clădirea unei școli.

”Segregare, discriminare, divizare”, zbiară oamenii, descoperind că sunt înfiorați de profunda nedreptate trăită cu vreo trei decenii în urmă. Fleoșc, să mă scuzați.
Discriminare este când un copil aflat în scaunul pe rotile nu poate intra singur în școală fiindcă nu există rampă.
Segregare este când pui copilul cel mai sărac în spatele clasei, în cel mai îndepărtat loc.
Divizare este când părinții fac grupuri pe WhatsApp ca să strângă bani ”pentru doamna”, obligându-i pe toți să dea chiar și de unde nu au și comportându-se ca niște zapcii veniți să strângă dările.
Astea sunt probleme serioase, nu faptul că elevii intră în școală pe altă ușă decât profesorii.

Pe de altă parte - și oarecum off topic - aș vrea să văd profesorii făcând grevă pentru copiii care merg la toaletă în curte, pentru copiii care sunt expuși continuu la risc în clădirile care-ar fi trebuit să fie renovate de ani de zile, pentru copiii a căror singură masă pe zi ar fi cea din programul ”Laptele și Cornul”, pentru introducerea cursurilor de educație sexuală, prim ajutor și autoapărare.

Nu doar pentru salarii.

Concertul de Anul Nou de la Viena, ca o șampanie răsuflată

Am așteptat Concertul de Anul Nou de la Viena cu aceeași nerăbdare și spumoasă anticipare din fiecare an. Moț în vârful patului în camera noastră de la hotelul din Berlin, cu o cafea și cu șampanie rămasă din noaptea de Revelion, gata pentru două ore de muzică frumoasă, veselă, atmosferă sărbătorească, flori minunate și balet superb. 

Am avut și-n același timp parcă n-am avut toate astea.

Christian Thielemann este un dirijor extraordinar, în privința asta nu există nicio îndoială. Dar - am spus asta și când a dirijat pentru prima dată acest concert, respectiv în 2019 - nu cred că i se potrivește genul acesta de muzică, e cam prea sobru și serios  și asemenea profil este oarecum incompatibil cu misiunea Concertului de Anul Nou, unde, ca dirijor care dă ”nota generală” a evenimentului, e de dorit să ieși din ”scorțoșenie”, ba chiar să fii oarecum ludic.

Am rămas la aceeași părere. Nu este o postură în care să se simtă confortabil, și acest lucru s-a văzut pe întreaga durată a concertului. Din punct de vedere tehnic a fost foarte precis, a dirijat impecabil - dar fără exuberanță. Tern. Fără zvâc. Și-a făcut bine treaba, însă nu mai mult de atât. Nu m-a surprins asta, mă cam așteptam să fie așa, că doar nu era să se fi transformat radical Thielemann între timp.

Surpriza am avut-o pe finalul concertului, când - așa cum a devenit o tradiție - pe site-ul Filarmonicii a fost anunțat dirijorul ediției din 2025. Aș fi pariat pe Gustavo Dudamel sau pe Andris Nelsons, dar aș fi pierdut. Concertul va fi dirijat de Riccardo Muti. Pentru cea de-a șaptea oară.

Rog să nu fiu greșit înțeleasă: îmi place Muti și îl consider un dirijor fabulos. Dar sunt mulți alți dirijori foarte valoroși, cărora nu li s-a acordat onoarea aceasta decât o dată sau de două ori și au dovedit deja că merită (precum cei la care mă gândisem eu, dar nu numai). Nu mai spun de Semyon Bychkov care este mereu trecut cu vederea, deși are o relație veche și solidă cu orchestra Filarmonicii din Viena. Nu înțeleg această... lipsă de imaginație, dacă pot să-i spun așa.

Pe de altă parte, nu am fost surprinsă să citesc avalanșa de comentarii pe pagina de Facebook a Filarmonicii, care cer imperios ”o femeie dirijor”. Port botoșei roz, dar nu prea achiesez la povestea cu cotele de gen și consider că singurele criterii pentru a ocupa o poziție sau alta ar trebui să fie competența și experiența în domeniu. În niciun caz faptul că un candidat poartă fustă și pantofi cu toc.
Dar nici măcar nu e vorba despre asta aici. Ca admirator și ”urmăritor” constant al Filarmonicii din Viena, sunt în măsură să știu că la ora actuală nu există o dirijoare care să fie o prezență constantă la pupitrul lor și care să fi construit o relație strânsă cu această orchestră. Este foarte posibil ca acest lucru să se întâmple în viitor, dar deocamdată nu este cazul. Or, din moment ce este un obicei împământenit ca dirijorii invitați să aibă o colaborare de cel puțin zece ani cu orchestra, mă hazardez să spun că mai trebuie să treacă ani buni pentru ca acest lucru să se întâmple.

Dacă tot suntem la acest capitol, admit că da, Filarmonica pare să fie destul de conservatoare, procentul femeilor în orchestră fiind unul scăzut (17%, potrivit unor cifre de dată recentă). Cu siguranță ar fi loc de îmbunătățiri, dar criteriul competenței este cel care trebuie să primeze.
Mă rog, nu e ca și cum cei mai mulți care au scris cerând ”a woman conductor” s-ar fi gândit la asta. Ei știu una și bună, să vină o femeie că așa e politically correct.

Cu fiecare an care trece realizez cât de norocoasă am fost să ajung la concertul dirijat de Zubin, în urmă cu 9 ani 🙂. A fost ultima dată când a făcut-o (starea de sănătate nu-i mai permite un asemenea angajament) și pentru mine, cea din urmă șansă de a-l ”prinde” dirijând acest inegalabil concert. Cu adevărat, în acea seară am avut o experiență din categoria ”time of my life”.

Empowerment, voce interioară, personal branding și alte pasmanterii

În ultimele luni, două cuvinte și-au făcut apariția în comunicarea virtuală și din ce observ, s-au înfipt bine și n-o să scăpăm de ele prea curând. Adică de fapt, ce zic eu - nu doar că s-au înfipt bine, dar atât de frecvent sunt folosite de către tot mai mulți oameni, încât am senzația că sunt peste tot și nu mai durează mult până când voi da peste ele inclusiv în cana de cafea.
Începând de la Oprah Winfrey și până la diverse tăntici care încearcă să speculeze slăbiciunile și temerile celor din jur pentru a deveni ”influencers”, foarte multă lume îi dă cu empowerment și / sau cu traducerea acestuia, respectiv împuternicire.

Știu prea bine că lumea în care trăim este una în bună măsură haotică și viața de zi cu zi ne supune tot mai adesea la presiuni, iar competiția tinde tot mai mult să devină cuvântul de ordine. Nu e ușor să faci față la așa ceva, oricât de mult (ai crede că) te obișnuiești cu acest stil de a trăi. E necesar pentru fiecare să-și găsească supape, să defuleze pentru a nu acumula stres care, pe termen mediu și lung, este o adevărată otravă.
Și din păcate, asta ne face pe foarte mulți vulnerabili și gata să îmbrățișăm cu entuziasm ideile cuiva care ne promite ”empowerement” și că ne va ajuta să ne ”împuternicim”. Dacă mai bagă și vreo două vorbe despre puterea interioară, ”transformă-ți rănile în înțelepciune” și ”dream big”, suntem iremediabil cuceriți și gata să-i plătim oricât pentru a ne spune ceea ce vrem să auzim.

Am auzit de mai multe persoane care fac ”seminarii de empowerement” și discursul este aproape similar cu exemplele de mai sus. Una dintre ele vinde uleiuri DoTerra, care - cum altfel - te ajută să te împuternicești, să-ți asculți vocea interioară, să te eliberezi de frici și alte diverse împliniri. Nu cumperi uleiuri și nici nu-i convingi pe alții să cumpere, cam greu cu împuternicirea (o fi ruginită, te pomenești).
O alta - pe care am și cunoscut-o personal prin 2004, în cu totul alt context - a renunțat la un serviciu foarte bun la o instituție prestigioasă din Frankfurt pentru a deveni ”Confidence and Empowerement Coach”. Călătorește prin diferite orașe europene pentru a ține seminarii. Nu știu pe câți bani, nu m-a interesat niciodată, dar mă mai uit din când în când pe pagina ei de Facebook și văd numai platitudini din categoria ”eliberează puterea din tine”, ”poți fi foarte bun fără să fii perfect” și nelipsitul ”personal branding”.

Știu că e decizia fiecăruia ce face cu proprii bani și departe de mine intenția de-a comenta vreodată asta. La urma-urmei, dacă omul vrea să plătească pentru a i se spune că este minunat și tot ce are de făcut este să elibereze puterea din el, cine ce treabă are. Ceea ce mă revoltă este felul în care se speculează nevoia oamenilor de-a auzi cuvinte frumoase - care de fapt nu spun mare lucru - precum și vulnerabilitățile fiecăruia dintre ei.
Ah, și mă mai revoltă o chestie: cei mai mulți dintre coach-ii ăștia se comportă ca și cum ar face exclusiv muncă voluntară.
Ca și cum uleiurile alea ar fi gratuite.
Ca și cum la seminarii se poate intra dacă nu plătești bilet.
E normal că aceste chestii nu pot fi gratuite, dar de ce ei se comportă ca și cum ar fi, sau ca și cum banii ar fi absolut lipsiți de importanță? Că sigur nu sunt.

Eu nu spun că unii dintre ei n-or fi bine intenționați (deși afacerea cu uleiuri tot o mizerie mi se pare, mai ales pentru că oamenii sunt sfătuiți să-și trateze tot felul de afecțiuni exclusiv inhalând uleiuri și ungându-se cu ele, în loc să se ducă la medic), dar ceva din mine refuză să priceapă cum poți vinde platitudini pe bani, cu fața senină.

Noul trend al sfaturilor de carieră: prefă-te că muncești

Tot citind colo și dincolo am descoperit că există o tendință tot mai pronunțată, îmi pare mie, de-a pleda împotriva muncii. Nu este vorba de îndemnul de-a fi șomer, ci de a-ți ”trage-n piept” angajatorul.

• Muncește cât mai puțin posibil, doar cât trebuie ca să-ți iei salariul. Dacă se poate să pară că e făcut și de fapt să nu fie, e perfect.

• Nu te implica în proiecte noi. Dacă ai succes o să te invidieze și-o să te sape toți colegii, dacă ratezi se vor bucura toți de nereușita pe care ai avut-o.

• Nimănui din firmă nu-i pasă de tine, toți vor doar să ți-o tragă, deci trage-le-o tu primul ca să nu mai apuce ei (pe principiul ”decât să plângă mama, mai bine să plângă mă-sa”).

• Știi să faci mai multe decât e menționat în fișa postului? Nu care cumva să spui ceva, că sigur vei fi pus să faci chestiile respective, pe aceiași bani. ”Pentru asta mă plătești, asta fac” să-ți fie deviză.
  

• Chiulește cât poți, lucrează la alibi și ferească Belzebut dimpreună cu Scaraoțchi și tot neamul lor pân' la a șaptea spiță drăcească să faci ore suplimentare. Ce-i aia, ”e urgent”? Nu există așa ceva, când s-a făcut ora de plecare dărâmi ușa. Iar dacă se uită careva urât, dă-i cu ușa-n cap.

Mai sunt și altele din aceeași categorie, dar în mare cam asta e ideea. Bineînțeles, nu lipsesc vorbele de duh din categoria ”muncești ca să trăiești, nu trăiești ca să muncești”.
(Evident că treaba asta e cu sens unic, adică tu să te prefaci că muncești, dar dacă ei se prefac că te plătesc nu ne place, facem tărăboi, nu bun. Că asta e, numa' nu dăm prin gropi de consecvenți ce suntem).

Departe de mine ideea de-a face apologia muncii până la epuizare și nu pot spune despre mine că-s vreo stahanovistă. Dar dintotdeauna am muncit serios, dedicat și deseori trăgând de mine, fără să-mi treacă vreodată prin cap să-mi păcălesc șefii. Am avut mereu convingerea că what goes around, comes around și de asemenea, nu mi-a lipsit niciodată o anume etică a muncii. Mulți m-ar considera cea mai fraieră din curtea școlii, dar asta sunt și-aici mă termin.

Dacă felul ăsta de-a fi mi-a adus și deservicii? Desigur. S-a profitat de mine intens, la fostul loc de muncă dinainte de-a mă muta la Hamburg. Cred însă că asta ține și, sau mai ales, de calitatea umană a celor cu care am avut de-a face. Și chiar așa stând lucrurile, cred că tot n-aș schimba prea mult din ceea ce-am făcut. Pentru că am fost eu însămi, deși de multe ori mi-a fost greu și-am înghițit destule umilințe. În retrospect îmi spun că, probabil, și ele au făcut parte din drumul meu. 

(În cazul în care sunteți curioși, am povestit în urmă cu aproape 9 ani - Doamne, ce-a trecut timpul! - despre experiența cu o colegă. Mi-a făcut viața un chin vreo 3 ani. Însă în cele din urmă, cea care-a pierdut a fost ea. Și nu cred că e o coincidență faptul că se regăsea în mai multe dintre punctele menționate mai sus).

Nemaivorbind de faptul că șefii ăia pe care i-oi fi având tu nu-s chiori de-amândoi ochii și o asemenea atitudine inevitabil te va vulnerabiliza iar la prima ocazie favorabilă ai toate șansele să zbori, mie mi se pare mai obositor să fentezi decât să-ți faci treaba. Serios de nu. Păi ar trebui să-mi fac un plan cum să chiulesc mai eficient (adică să nu mă prindă șefa), cum să lucrez ”pe deasupra” astfel încât să nu-și dea seama nici colegii, cum să aburesc clienții...
Obositor, frate, dacă muncesc pe bune pe onoarea mea că termin mai repede 🙄. Cred că de-aia sunt o mincinoasă lamentabilă, niciodată n-am ținut minte ce bălării am îndrugat. E mai simplu să spun adevărul și gata.

Una peste alta mâine e joi, Sindicatul Mecanicilor de Locomotivă a intrat în grevă, presa trăznește liderul sindical de toți pereții și ăla nu mai poate de ce mult îi pasă, mai un pic și hai c-a trecut și săptămâna asta 🙃.

PS: știi că vei avea o zi excelentă când IT-ul te informează pe chat că ”I will contact you later today to install an update on your computer” 😒😒😒.

Mă-ntreb, de bună seamă 🧐

Ceea ce mă miră după proba scrisă la limba și literatura română a examenului de bacalaureat nu este faptul că, după cum se pare, mulți elevi știau măcar în parte subiectele dinainte (sursa), nici faptul că multora li s-a permis să fraudeze (au intrat în examen având telefoanele la ei și au accesat un grup de WhatsApp unde se rezolvau subiectele în timp real).

Astea nu mă miră neapărat. România devine tot mai mult țara lui ”important e să te descurci” și-a lui ”hai șefu' să ne-nțelegem”, în timp ce ”școala vieții” capătă o importanță tot mai mare și sigur că elevii au procedat în consecință. Nu mă miră nici jemanfichismul profesorilor supraveghetori din clasele unde s-a fraudat, e în nota obișnuită.

Nu, ce m-a mirat pe mine e altceva. Cum e posibil să ajungi la 18-19 ani fără să ai habar ce înseamnă expresii precum ”de bună seamă” sau ”bunăvoie”? Asta nu înțeleg eu. Sunt termeni intrați în vocabularul uzual, vlăstarele astea sensibile care căutau sensul pe Google și Dexonline n-or fi trăind printre oameni? N-or fi socializând? Oare cum s-or fi înțelegând tinerii ăștia între ei de vreme ce - după toate aparențele - vocabularul lor se rezumă la ”cool”, ”frate”, ” 'oae” și ”fată”?

Mie-mi place să citesc dintotdeauna, deci poate sunt un pic subiectivă. Prima mea carte a fost ”Aventurile lui Winnie the Pooh”, pe care-am citit-o în vacanța dintre clasa I și clasa a II-a și de-atunci nici că m-am mai oprit. Expresia ”de bună seamă” o știu de prin clasele primare, mi-aduc aminte de ea într-un basm dintr-un volum de ”Povești Nemuritoare” (ehei, où sont les neiges d'antan, vorba ceea). Nu mai rețin povestea în sine, dar era cu un spiriduș cam într-o doagă și răutăcios, căruia cineva îi cânta ”știu, de bună seamă, Tom Tit Tot te cheamă”.

Cum ziceam, probabil sunt subiectivă. Nu e obligatoriu să le placă tuturor copiilor să citească (dar ce bine-ar fi). Însă cum de reușești să treci clasă după clasă, la liceu, fără să ai un minim vocabular? Chiar n-ai citit nimic? Nicio carte? Nicio revistă care să nu conțină predominant poze? Oarece? Cumva? Ceva?

Preluată pe Facebook. N-am rezistat 😃

(Nu, nu voi deschide subiectul ”dar tu, ca profesor, cum de-ai promovat elevi care nu aveau posibilități minime de exprimare coerentă? Cum de-ai permis să intre în examenul de bacalaureat tineri care nu cunosc nici cuvinte absolut banale în limba română?”, c-apoi nici că mă mai opresc. Nu vreți să știți cât m-am abținut în perioada grevei 🤐).

Nu-i vorbă, tinerii despre care am scris astăzi au asigurat un viitor strălucit. Mâine-poimâine îi vedem în Senat, în Parlament.... sau poate inclusiv în Guvern, cine știe.