Bluza psihedelică - sondaj de opinie

Nu că pe asta e musai să v-o povestesc.

Zilele trecute mă duc eu la serviciu, ca-ntotdeauna. Îmi aleg hainele de seara, mă pregătesc ca de obicei, nimic ieșit din comun, o zi ca oricare alta.

Ajung la birou, salut-salut, dau drumul la calculator, mă duc să-mi iau cafeaua și la toaletă să mă dau cu ruj (ceea ce acasă nu fac din motiv de purtat masca în metrou, fir-ai al naibii de Covid cu cine te-o fi adus), pe scurt - rutina de fiecare zi....

-... Gretchen, ce e chestia aia agresivă de pe tine?!
(da, unul dintre ingineri îmi spune Gretchen de când am venit în firmă și-mi place la nebunie cum sună. Independent de asta, am un respect deosebit pentru om și-am ajuns să țin mult la el).

Răsucesc un cap căpiat, mă uit în jos inspectându-mi ținuta.
- Ce chestie agresivă?
- Cum, ce chestie. Aia pe care-o porți.
- Ce-ai dom'le, e o bluză ca toate bluzele.
- Neee, e agresivă.

Ce face?!!!
Între timp apar și ceilalți colegi.
- Aoleo. Ce-i cu bluza asta??
- Mă face să devin agresiv.
- Eu fac cancer la ochi.
- Mă uit încrucișat.
- Nu mă pot concentra că mereu mi-e distrasă privirea.

Ete las' că vă trece. 

- E stil Picasso, am zis la plesneală (dar cu multă demnitate), care habar n-aveți. Artă abstractă, chestii-socoteli. Haştag #NuMaiFițiInculți. 🙄
Hahaha și hihihi, toată ziua a stat sub semnul bluzei mele "agresive". Inclusiv când se conferențiau pe Microsoft Teams (cu video) cu unii de la biroul din Paris, le-au zis de Greta și bluza ei agresivă. Evident, ăia au cerut să vadă.
- Drăguță, dar cam abrazivă, a opinat un manager.
Poftim cultură.

Ajungând acasă am pus jupânul să mă pozeze cu împricinata, că aveam de gând să vă povestesc întâmplarea. Însă m-am luat cu altele și aproape aș fi uitat de asta, dar ieri au revenit doi colegi care fuseseră în concediu. Le-am arătat poza și i-am pârât pe ceilalți, care uite ce-au zis.

- Errrmm. Adevăru-i că e așa, cum să zic... psihedelică.
😳😳😳

Hotărât lucru, lumea a luat-o razna. Sau oi fi eu pe contrasens, ca nebunul din banc. Dar mie mi se pare o bluză cumsecade, care alungă monotonia, poftim (le-am zis și colegilor chestia asta și mi-au dat dreptate, ba chiar au accentuat: nu doar că alungă monotonia, praf și pulbere o face 🙄).

Acestea fiind zise și având bluza în imaginea de mai sus, sunt curioasă - cum vi se pare? Am încropit și un mic sondaj de opinie:

a) Distruge nervii;
b) Faci conjunctivită dacă te uiți prea mult la ea;
c) Erodează echilibrul interior;
d) Colegii sunt lipsiți de simț estetic pe persoană fizică (😀)
5) Altele (care ar putea fi ”altele” astea?).

Enigma de la metrou

De când mi-am reluat mersul la birou - și implicit, călătoriile cu metroul - am observat un fenomen ciudat, căruia personal nu reușesc să-i găsesc vreo explicație.

În multe stații stau persoane care așteaptă călătorii să coboare și-i întreabă dacă au un bilet să le ofere. Până aici, totul logic - nu-și permit costul unei călătorii și nu vor să riște o amendă (care e 60 de euro). Enigma a apărut când m-am oferit să-i cumpăr unuia dintre ei un bilet.
- Am abonament, deci nu vi-l pot oferi, dar vă iau bilet pentru orice tip de tarif doriți.
- Nu, mulțumesc, eu vreau un bilet folosit.

E momentul să spun că aici (în Hamburg și zonele limitrofe) nu se compostează biletele. Nu știu cum e-n alte orașe (deși la Nürnberg era la fel, din ce-mi aduc aminte), dar aici ai acces la metrou fără să treci prin turnicheți și fără vreun control prealabil.
Controalele sunt zilnice, pe un sistem aleatoriu, bănuiesc - uneori trec săptămâni fără să văd niciun controlor, alteori am parte de controale câteva zile-n șir.
Prin urmare, biletele nu sunt compostate, ștanțate, ștampilate.... nimic. Doar datate, desigur.

Motiv pentru care nu înțeleg: de ce vor bilete folosite? Evident, n-am îndrăznit să-l chestionez pe niciunul, nu mă bag în sufletul omului... dar misterul rămâne. Mai ales că i-am întrebat pe mai mulți, cu diferite ocazii, că mă gândeam că n-oi fi înțeles bine și m-am oferit să le cumpăr bilet. Dar nu, toți voiau un bilet deja utilizat.

La ce le-or fi de trebuință, oare?

Curat investigație, monșerilor 🧐

Oi fi scriind eu mai rar ca oricând, însă vă asigur că nu mă plictisesc. Așa stând lucrurile, mi-am propus să nu vă plictisesc nici pe voi, motiv pentru care vă invit la un mic exercițiu sherlock holmist-ic. Dar să o luăm cu începutul.

Bunăoară, când am ajuns vineri la serviciu, am constatat că biroul meu era de o vivacitate cromatică până acum nemaiîntâlnită. 

Nu se vede prea bine în poză, dar, pentru a vă oferi o imagine de ansamblu asupra situației, vă asigur că mare parte dintre obiectele disponibile erau decorate cu etichetele portocalii cu avertismentul ”atenție, sticlă!”. 

Inclusiv cana de cafea și rigla, care fusese fixată de masă (”asta-n caz că-ți vine ideea să ne pedepsești”).

Ce să-i pedepsesc? Parcă aveam vreme de așa ceva. Timp de vreo oră m-am îndeletnicit cu identificarea etichetelor - și de la un punct încolo n-au mai fost ușor de găsit.

• sub tastatură? Checked ✅
• pe spatele monitoarelor, pe laptop, sub laptop? Checked ✅
• pe partea interioară a mesei? Checked ✅
• sub mouse pad? Checked ✅
  

- O s-ajung să le văd și când mă uit în oglindă, am mormăit eu, în timp ce opinteam cu demnitate să mai dezlipesc una.
- Nici nu știi câtă dreptate ai, s-a hlizit un coleg.

Nu mi-am dat seama ce vrea să spună până când nu m-am dus la toaletă. De deasupra oglinzii îmi surâdea serafic o etichetă, iar altele așteptau cuminți pe partea interioară a ușilor de la cabine 🙈

- Cred c-am biruit, am declarat victorioasă, după ce-am dezlipit ceea ce părea să fie ultima etichetă.
- Așa zici tu? Mai sunt măcar vreo trei pe care nu le-ai găsit.
- ... trei? 😳
- Sau or fi patru?
- Poate cinci?

C'est la guerre, vă spun. Când îmi va veni vreo idee, pre mulți am să popesc.

Ajungând acasă, am mai găsit una - pe partea interioară a gecii, that is. Victorioasă, i-am trimis poza uneia dintre colege. ”Am mai găsit una, deci ha”.

”Păi asta am pus-o după ce ai ajuns la birou, logic”, veni răspunsul prompt. ”Alea trei (sau patru?) de care ziceam au fost puse înainte să vii”.

No bine, m-am aranjat 😂

Așa, că ziceam de Sherlock Holmes. Unde (credeți voi că) ar putea fi celelalte? Spațiul meu personal e cel care se vede în imagine și am controlat cam peste tot. Desigur, există și varianta că de fapt nu mai e niciuna, dar parcă nu-mi vine să cred.

Știu ce fac mâine în pauza de masă 🧐

PS: dacă, întâmplător, aveți idei de revanșă, le primesc cu recunoștință.

Ce mai a(ve)m pe la birou

Aici ar fi trebuit de fapt să fie creveții, dragii de ei. 

Moment solemn, drapel în bernă. În mod evident, nu e nici picior de crevete acolo (creveții au picioare? Mda, mă gândeam eu că nu). Sunt ce_a_mai_rămas_din_ierburi, având în vedere că instalația de oxigenare nu mai funcționează de foarte multă vreme (mai bine de un an). Colegii suspectează că, totuși, niște misterioase creaturi probabil trebuie să viețuiască pe acolo. De-alea ca-n lacul din ”Harry Potter și Pocalul de Foc”, am mustăcit eu. Da, degeaba râdeți, voi băgați de seamă ce văgăuni interesante s-au creat în acvariu?

Apropo, nu v-am arătat noua mea cană de cafea, primită (cum altfel) de la o prietenă Potterhead. 

 

E termosensibilă, deci Prongs apare numai când e pe jumătate (cel puțin) plină cu lichid cald. Și desigur, când se răcește, cerbul dispare și e înlocuit de, hai că ați ghicit, ”Expecto Patronum!”.
(Și dacă n-ați ghicit, eu tot vă iubesc... așa să știți 🪄). 

În încheiere, dați-mi voie să vă prezint vecinii mei din stânga (am biroul lângă fereastră, că altfel îmi dă claustrofobia de cap).
 

Pe amândoi i-am primit (noi, fetele - dar eu spun că-s ai mei, fiindcă la mine au fost ”cazați”) de la unul dintre inginerii noștri. Despre flamingo vă mai povestisem (are baterie - cântă și dansează, unduindu-și gâtul. E ceva de comă 😂), iar într-o dimineață când am sosit pe plantație, am dat cu ochii și de Minion.

- De unde mai e și ăsta și ce poftește?

- De la mine, zise colegul. Vi l-am pus acolo ca să se uite la voi cum nu faceți nimic toată ziua.

Sarcină de care se achită foarte bine, ce pot pentru ca să mai zic 😀

PS: nu cred că v-am spus. După concediu, m-am întors la birou - și mi-e foarte bine așa. Nu am de gând să mai fac home office decât dacă nu s-o putea altfel.

Mostre din viața în Germania (XI)

”Glück im Unglück” sau cum e să ai un pic de noroc în ciuda ghinionului... Să tot fie vreo lună de când Sindicatul Mecanicilor de Locomotivă (GDL) a declarat război companiei feroviare de transport Deutsche Bahn. Cerințele sunt de mai multe feluri: creșterea salariilor, ”bonus de coronavirus” și îmbunătățirea condițiilor generale de muncă.
Nu e prima dată când se ajunge la astfel de măsuri, dar se pare că de data asta sunt hotărâți să nu cedeze până nu li se îndeplinesc toate solicitările.

Azi dimineață s-a încheiat a treia ”rundă” de grevă, dacă o pot numi așa. Primele două (organizate la interval de 2 săptămâni) au durat câte 48 de ore pe transportul de călători și respectiv 72 de ore pe transportul de marfă; cea de-a treia (care s-a încheiat azi) a fost și cea mai lungă: 4 zile pe transportul de persoane și 6 zile pe cel de marfă.

Aproximativ 75% dintre cursele feroviare pe distanţe lungi au fost anulate. La nivel local, greva a fost resimțită la fel de puternic, doar o treime dintre metrourile din Hamburg fiind lăsate în circulație.

Nu știu cât de justificate sunt pretențiile sindicatului și la drept vorbind, cred că e irelevant pentru noi, oamenii de rând care circulă cu transportul în comun. Din punctul nostru de vedere, ceea ce contează este să ajungem la destinație în ciuda grevei; și despre asta voiam să scriu, de fapt.

În pofida situației incomode, s-a făcut tot posibilul pentru asigurarea condițiilor de trafic. 

- Traseele au fost deviate pentru a asigura circulația pe tronsoane unde metrourile fuseseră anulate;

- S-a comunicat permanent pe toate canalele, încă din primul moment în care s-a anunțat greva (în toate stațiile - atât pe afișajele electronice si în trenuri, cât și la megafon, pe Twitter și pe aplicația operatorului de trafic);

- S-au pus în circulație vagoane suplimentare, pentru ca trenurile rămase în circulație să fie mai lungi decât în mod obișnuit;

- Pentru a se asigura fluiditatea, metrourile se ”așteptau” unul pe altul în stațiile de legătură, mecanicii anunțându-i pe călători că vor mai zăbovi câteva minute în stație. Eu de exemplu am luat de dimineață metroul Nr. 3 până la o anume stație, unde am coborât și am luat metroul Nr. 21, care e una dintre cele mai solicitate linii, fiindcă ”taie” orașul în două; ei bine, Nr. 21 nu a plecat până nu am ajuns noi, cei din Nr. 3, ca să se evite situația de-a ne pune să așteptăm alte 20 de minute pentru următorul metrou. Inițial crezusem că e o coincidență și mă minunam ce noroc am avut să-l prind la mustață, sărind dintr-un metrou în altul, numai că nu fusese o întâmplare; întorcându-mă la amiază acasă, mecanicul și-a cerut scuze că vom aștepta câteva minute metroul Nr. 3, care urma să sosească la peronul opus.

Chiar și așa, nu e deloc o situație optimă, dar apreciez sincer efortul de-a se asigura traficul în limita prevăzută de lege pentru cazurile de grevă. Asta voiam să spun mai sus. Curat ghinion o grevă din asta, dar, dacă tot e să fie, măcar e într-o țară unde se ține cont de prevederile legale. E vorba de detaliile din viața de zi cu zi, aparent nesemnificative, dar despre care am mai scris că sunt cele care fac diferența.

Două zile în Bucovina

Rămăsesem datoare cu povestea excursiei în Bucovina și asta nu se poate scrie decât duminica (în timpul săptămânii nu aș avea energie pentru postări lungi și selecții de poze, iar sâmbăta mă îndeletnicesc de regulă cu treburi administrative (emoticon_vrednic 🧹)

Așadar, Bucovina. Fără să ne fi propus asta în mod special, ideea s-a ivit când am plănuit să petrecem o săptămână la Piatra Neamț. Mănăstirile sunt un ”must see” al zonei, dar cel mai probabil nu ne-am fi dus niciodată anume pentru ele. Tocmai de aceea, ocazia ni s-a părut perfectă.

Sărind direct la concluzie, am fost plăcut impresionați. Mănăstirile au fost renovate cu fonduri europene (la unele dintre ele, cum ar fi Sucevița, lucrările nu se încheiaseră încă) și s-a făcut o treabă foarte bună. Probabil una dintre puținele situații când fondurile europene au fost bine investite, și nu aruncate pe fereastră.

Drumul ni s-a părut rezonabil de bun și la amiază ajunseserăm la Putna. 

Asemeni majorității bisericilor ortodoxe românești, e destul de mică, însă decorațiunile interioare sunt somptuoase.

Am vizitat, desigur, și muzeul, care s-a dovedit a fi neașteptat de bine organizat, cu majoritatea explicațiilor traduse în engleză (aspect foarte important, de altminteri; cât eram acolo sosise un grup de străini, care cercetau curioși exponatele și comentau în șoaptă cele citite). 

Următoarea oprire a fost la Sucevița, unde lucrările de reabilitare erau încă în plină desfășurare, dar se putea vizita fără probleme.

Frescele mi s-au părut fascinante și mi-a atras atenția una dintre ele, reprezentând Judecata de Apoi:

Două vorbe și despre popasurile de pe traseu, în caz că sunteți curioși sau ajungeți vreodată în zonă. Am dormit o noapte la Rădăuți, care ni s-a părut un oraș amorțit, uitat și îmbătrânit; și am mâncat absolut divin (și rezonabil ca preț) la Popasul Bucovina, unde singurul meu regret a fost că nu aveam decât o singură burtă. Pe care-am alimentat-o cu o demențială mâncare de hribi cu smântână și mămăligă, de-mi chiorăie și-acum stomacul cu nostalgie.

Despre cea de-a treia mănăstire vizitată, Moldovița, nu rețin nimic în mod special, cu excepția unei multitudini de ghivece de flori atât de frumoase, că nu-mi venea să-mi mai iau ochii de la ele. 

Înainte de ultima oprire (la Voroneț) am făcut o călătorie cu Mocănița, un tren de linie îngustă, cu locomotivă cu aburi, care circulă în regiunile de munte. 

A fost o experiență inedită, care a reconfirmat faptul că împrejurimile sunt splendide și, dacă ar fi mai înțelept exploatate, ar atrage cu siguranță foarte mulți turiști. 

La capăt de linie (după o călătorie de aproximativ o oră) ne aștepta un adevărat ospăț. Aș fi putut încerca bulz ciobănesc, dar eram încă prea sătulă de la masa de prânz (de la Popasul Bucovina), așa că m-am mulțumit cu niște clătite. Însă aveau de toate și când am plecat înapoi deja încingeau grătarele pentru următoarea rundă de călători (care urmau să sosească peste 2 ore, cu ultima Mocăniță a zilei). 

Oamenii lucrau contra cronometru, obiectivul fiind ca la sosirea trenului fripturile să fie gata, bine pătrunse ”și să aromească aerul, doamnă”, după cum mi-a spus unul dintre ei. 🙂 Din ce-am văzut, le reușea foarte bine sincronizarea.

Ultima oprire a fost, cum spuneam, la Voroneț. Fusesem foarte curioasă de această mănăstire, ca urmare a legendei celebrului albastru de Voroneț, despre care o serie de cercetări și studii de laborator afirmă că s-ar datora inclusiv... țuicii prezente în compoziția culorilor 😀, precum și unei pietre numite azurit, extrasă din mine aflate în China, Franța sau Africa.
(Na poftim, să mai spună careva că țuica nu-i simbol național 😂). 

Imaginea din dreapta jos m-a dus cu gândul la Dan Brown și la romanul ”Inferno”. Cred că ar izbuti o intrigă foarte interesantă pentru eroul său, profesorul Robert Langdon, dacă ar cerceta frescele mănăstirilor din Bucovina 🙃

Nu pot încheia acest articol fără să spun ceva și despre ceramica neagră de la Marginea, localitate cunoscută pentru olărit și unde ne-am dus țintit cu scopul de-a ne cumpăra castroane de lut. Misiune îndeplinită: ne-am întors acasă cu 6 castroane, 2 cești de cafea și o vază. Toate sunt lucrate manual și superbe. Ah, și spatula de lemn cu bufniță, despre care v-am povestit că a fost considerată suspectă de către zelosul vameș de la Otopeni 😂

Poate e doar impresia mea, dar cafeaua are alt gust când e băută dintr-o ceașcă de lut. Parcă e mai aromată. (Și chiar dacă mi se pare, nu țin deloc să-mi corectez impresia).

N-a fost ușor de ales vaza asta. Aveau atât de multe modele și atât de frumos pictate, încât era greu să te hotărăști pentru una singură.

Simplă, neagră, n-am fi vrut; ni se părea prea banală (dar, pentru că voiam și ceva negru, specific localității, am luat ceștile de cafea).
Nici una prea împopoțonată nu voiam, că erau unele pictate cu păsări sau motive populare și, deși frumoase, erau parcă excesiv de încărcate. Asta ni s-a părut perfectă, potrivindu-se foarte bine în ansamblul sufrageriei.

Ceramica neagră de Marginea este foarte cunoscută și unică în Europa. Culoarea neagră a obiectelor se obține în mod natural: vasele se modelează la roată, se usucă la soare, și apoi se ard în cuptor cu lemn de rășinoase, timp de aproximativ nouă ore. Arderea înăbușită face ca vasele să capete acel negru desăvârșit, ușor lucios și  care nu se pierde.

Cam asta a fost experiența noastră în Bucovina. Mă bucur că am avut ocazia de-a vizita această regiune și poate, cândva, vom face o excursie și în Maramureș, despre care am auzit numai lucruri frumoase.