sâmbătă, 31 mai 2014

Ce cred eu despre naşterea neasistată


Yeah, yeah. Ştiu. Anticipez nişte posibile reacţii. "De ce te-oi fi apucând să scrii despre asta, de vreme ce tu n-ai copii şi nici de gând (să ai)?". Să mă scuzaţi, dar nu văd legătura. În definitiv, un judecător nu e un criminal în serie - sper, cel puţin -, fapt care nu-l împiedică să judece un criminal în serie şi să-l trimită la închisoare pentru tot restul vieţii, pe masa de injecţie letală sau în faţa plutonului de execuţie, depinde unde se întâmplă acţiunea. 

Aşa cum nu e necesar să-ţi bagi degetul în acid sulfuric pentru a şti că arde, nu e neapărat nevoie să fi născut sau să fii pe-cale-de pentru a reflecta că o naştere neasistată medical poate fi cea mai neinspirată decizie pe care-ai luat-o în viaţa ta. Dacă lucrurile merg prost, poate chiar ultima. Şi această decizie nu te priveşte numai pe tine, ci şi pe copilul tău, pentru care eşti responsabilă şi pe care nu l-a întrebat nimeni dacă are chef să rămână cu sechele în cazul în care situaţia se complică şi nu e niciun medic de faţă să-l ajute. Sau să rămână orfan din primele clipe de viaţă, sau să moară el însuşi, sau şi una şi alta.

Ceea ce-a început prin a fi o idee mai mult sau mai puţin izolată şi privită cu scepticism de majoritatea, se răspândeşte tot mai mult, căpătând tot mai multă amploare în principal datorită finalurilor fericite povestite în online şi preluate tot mai frecvent. Despre cele tragice se scrie mai puţin, şi-atunci de multe ori sub deviza "e un caz aparte, se întâmplă rar, gravida a greşit că n-a făcut aia şi ailaltă" - şi voilà explicaţie de ce-au murit şi mama şi copilul sau unul dintre ei, în timpul unei naşteri în mediu septic şi fără absolut niciun ajutor de specialitate.

Fundaţia pe care adeptele naşterii neasistate medical îşi construiesc argumentele este acela că nimeni nu ştie mai bine ce se petrece în corpul gravidei, decât ea însăşi. Că o foarte bună cunoaştere a organismului şi a ceea ce se petrece cu el în timpul travaliului, asociate cu o bună comunicare cu bebeluşul aflat în uter sau pe drum spre lumea exterioară (hm) şi linişte interioară sunt singurele premise necesare aducerii pe lume în siguranţă a unui copil sănătos. Şi-n confort, cuvânt repetat măcar de două ori în fiecare frază. Aparent, e foarte important ca mama să se simtă confortabil - sunt de acord cu asta, dar nu atunci când acest confort poate fi în detrimentul copilului.
Ce omit ele este că nimeni nu cunoaşte pe deplin corpul omenesc - doctorii sunt primii care o spun. Vindecările miraculoase sunt considerate astfel tocmai pentru că, potrivit cu legile anatomiei şi fiziologiei, un organ sau altul n-ar mai fi trebuit să funcţioneze aşa cum ajunge s-o facă uneori după diferite feluri de traumatisme. Analog, câteodată apar probleme acolo unde nimeni şi nimic nu le-ar fi putut anticipa. Medicina este şi va fi pentru încă multă vreme de-acum înainte o ştiinţă inexactă.

A fi asistată la naştere de către cadre medicale specializate în domeniu nu este o prejudecată, cum par să considere îngrijorător de multe femei. Da, uneori doctorii şi asistentele nu se comportă aşa cum ar trebui şi se pot întâmpla tragedii; însă pentru a nu se întâmpla asta, soluţia nu e să naşti acasă, singură sau cu un om care nu ştie ce să facă decât cel mult la nivel teoretic. Soluţia este să te documentezi cât mai bine şi din mai multe surse şi să alegi o clinică unde se respectă deciziile şi opţiunile mamei - asta, atâta timp cât totul se desfăşoară normal, că dacă bebeluşul e în poziţie transversală şi mama se încăpăţânează să nască natural, sper că nu se ţine cont nicăieri în lume de opţiunea ei.

Mă fascinează inconştienţa unora. E şi motivul pentru care mai citesc astfel de poveşti, dar cel mai adesea sfârşesc prin a mă enerva. La un moment dat am şi comentat pe un astfel de blog, întrebând-o pe mamă: "Şi ce faci dacă bebeluşul nu respiră singur, dintr-un motiv sau altul? Ce faci dacă are nevoie de oxigen?!". Îl aspir, zice. Tu?! Mira-m-aş să fii în stare, după un travaliu de, foarte probabil, ore în şir. Cel care e cu tine? Dacă nu e cadru medical, ce siguranţă ai că ştie exact ce are de făcut, că nu se pierde cu firea sau că nu leşină lângă tine? Cum poţi să-ţi asumi riscul ăsta? Mă rog, întrebarea a fost în pungă (adică degeaba): autoarea mi-a recitat chestiunea cu autocunoaşterea, comunicarea cu bebeluşul şi stăpânirea de sine (astea chipurile garantează oxigenarea optimă, apropo de exemplul meu), iar alte comentatoare mi-au sărit rapid în cap, aducându-mi la cunoştinţă că-s o ignorantă frustrată şi alte asemenea "amabilităţi" - reacţia clasică a unui anumit gen de persoane, atunci când rămân fără argumente. 

O să mă opresc aici, deşi aş mai avea multe de spus; dar ar ieşi un articol prea lung (nu că n-ar fi la metru deja) şi oricum, ideea principală a fost expusă mai sus: viitoarelor mămici, nu vă asumaţi riscuri. Eu înţeleg că vă doriţi să fie cât mai uşor şi să vă amintiţi cu plăcere de momentul întâlnirii cu bebeluşul vostru. Puteţi obţine asta informându-vă, citind forumuri despre experienţele altora la diferite clinici şi cu diverşi medici. Mergeţi voi însevă la maternităţi, uitaţi-vă, puneţi sute de întrebări, luaţi notiţe, comparaţi. Nu spune nimeni să vă duceţi la naştere ca nişte miei la abator. Dar nu lăsaţi un moment atât de important pe seama sorţii şi-a naturii şi nu vă lăsaţi atrase de clişeele induse de unii şi alţii. Câteva minute pot face diferenţa (în cazul neoxigenării, de exemplu, revin la ideea din paragraful precedent). Chiar vreţi să vă asumaţi un asemenea risc?

joi, 29 mai 2014

Post de piţipoancă (III)


A trecut mai bine de jumătate de an de la ultimul post piţipongic (vorba vine), drept pentru care cuget că e timpul pentru episodul următor. Chiar dacă postarea asta nu prea e una piţi, din moment ce va fi vorba despre smacuri şi maglavaisuri pentru faţă şi corp, am pus-o la grămadă cu celelalte. Oricum voiam să vă întreb ceva legat de aspectul tenului, deci numa' bine...


1) Zilele trecute am atins un nou prag existenţial, concretizat în faptul că mi-am cumpărat prima mea cremă antirid. Mda, a venit şi vremea pentru de-astea. E pentru riduri fine, ca de început, aşa... dar gata, se numeşte că am apucat-o pe calea asta, s-a terminat cu şmecheria (o expresie din tinereţea mea... din paleolitic, adică). Am luat-o în principal pentru două riduri pe care noaptea le fac şi ziua dispar - or fi un fel de Cenuşăreasa a ridurilor, te pomeneşti :)) Le fac pe frunte, în partea dreaptă - două riduri paralele, care practic "brăzdează" fruntea de la rădăcina părului, până la sprânceană. În timpul zilei se estompează vizibil, până la a nu se mai vedea deloc, dar în dimineaţa următoare le regăsesc tot acolo. Numai pe dreapta, repet, deşi eu dorm pe ambele părţi (niciodată pe spate sau pe burtă). 
Voi aţi mai pomenit asemenea bazaconie?

Acum contemplez crema, până la noi ordine singurul produs din gama anti-aging pe care-l am. Deprimant :|

2) Nu demult am primit un kit de îngrijire a tenului, conţinând 14 fiole; e un tratament de hidratare intensivă pentru două săptămâni, în fiecare dimineaţă aplicându-se conţinutul unei fiole. 
Par să-mi priască, nimic spectaculos, dar aş spune că arăt mai bine şi mai odihnită într-o zi în care m-am dat cu aşa ceva. Poate un rol în treaba asta îl are şi faptul că mă hlizesc de fiecare dată când dau cu ochii de cutiuţa cu fiole. Păi cum altfel? Ştiţi cum se spune în germană la fiolă? Die Ampulle. Şi la tratament, cu sensul de cură? Kur îi zice. Eh, adunaţi doi şi cu doi: cum se spune "cură de fiole"? 

Aha, exact. Ampullen Kur.  Acum rostiţi chestia asta cu glas tare, de preferat la oglindă. Vă spun, e fitness facial în toată regula - eu râd de-a binelea, în timp ce îmi masez faţa cu ulei de Buriti.

3) Parcă v-am mai spus că sunt user activ pe un forum de femei. De curând, una dintre fete a scris despre o metodă foarte simplă şi, pare-se, eficientă, de combatere a celulitei şi a vergeturilor: scorţişoara. Se face un maglavais din două linguri de scorţişoară măcinată şi apă fierbinte (cât suportaţi) şi vă masaţi pe zonele problematice, după care vă înfăşuraţi în folie de plastic, pentru a se menţine efectul termic. Eu stau câte-o jumătate de oră, alte fete de pe forum şi o oră, iar altele n-au rezistat, usturimea fiind prea puternică. Din acest ultim motiv vă sugerez, dacă vreţi să încercaţi metoda, să testaţi mai întâi pe o porţiune mică de piele, pentru a vedea cum reacţionaţi.
Opţional, în loc de apă se poate folosi cafea concentrată, sau miere. N-am încercat încă, dar nu exclud.

Acestea fiind zise, mă duc să-mi oblojesc ridurile alea neruşinate.

luni, 26 mai 2014

Mania persecuţiei la unii imigranţi


Nu v-am povestit, dar în ultimele două luni m-am îndeletnicit, printre altele, cu un curs de germană, teoretic pentru nivel avansat. Ideea mea era să-mi îmbogăţesc vocabularul şi să-mi împrospătez cunoştinţele legate de cele şaptesutecincizecişitreidemiioptsutedouăzecişipatru de chichiţe gramaticale ale acestei limbi pentru care, pe bună dreptate, Mark Twain spunea că a fost inventată veşnicia: ca să ai timp s-o înveţi :D

Mă rog, se poate spune că mi-a ieşit şi nu prea. Am învăţat, ce e drept, unele cuvinte şi expresii noi, dar n-ar fi fost nevoie de curs pentru asta; citesc oricum foarte mult în germană şi deprind multe din lectură. În ceea ce priveşte gramatica, nu s-au aprofundat lucruri pe care să nu le fi ştiut. Poate par lipsită de modestie, dar nu-s; nimeni nu poate fi mai sever cu mine în ceea ce priveşte limba germană, decât eu însămi. Însă am învăţat bine şi sistematic (la cursul de integrare, despre care am scris mai demult pe blog) şi, noile cunoştinţe venind pe-un teren "virgin", au prins rădăcini puternice. 
Mi s-a întâmplat la fel ca la cursul de pregătire TOEFL, pe care l-am făcut acum o sută de ani :)) Mă dusesem în ideea că se lucrează exclusiv pe modele de test, pentru a mă antrena cu acest tip de examen, şi m-am trezit că acolo se predau timpurile verbale. Cam aşa a fost şi aici. În fine, dacă n-aş fi făcut-o mi-ar fi părut rău, gândindu-mă că am ocazia să aprofundez una-alta şi nu profit. Dar nu despre asta voiam să vă istorisesc acum.

Colegii au fost simpatici, nimic de zis la acest aspect. O pakistaneză, o hindusă, două românce (cu mine, trei), trei cehi, trei spaniole, o bulgăroaică şi două sud-coreene. Iniţial am fost foarte entuziasmată, gândindu-mă că wow, voi avea ocazia să discut cu oameni atât de diferiţi, din lumi şi culturi atât de distincte. Nici asta nu mi-a ieşit; ori a fost timpul prea scurt (cursuri de două ori pe săptămână, timp de două luni), ori n-am rezonat noi... conversaţiile nu s-au legat, adică nu pe alte subiecte în afara articolelor din ziare pe care le citeam şi disecam la curs. 

Ceea ce m-a surprins - cam neplăcut, pot să zic - a fost când a venit vorba, tangenţial, despre relaţia noastră, ca străini, cu nemţii. Exceptând-o pe colega hindusă, toţi ceilalţi susţineau, la unison, că:

- Nemţilor nu le plac străinii (la asta era cât pe ce să replic ".... decât cu mujdei şi garnitură de cartofi prăjiţi");
- Nemţii vorbesc repede şi nu le pasă că străinii nu pot ţine pasul în discuţie;
- Nemţii nu acceptă străini în "gaşca" lor.

E şi nedrept, şi cam departe de adevăr. De fapt, un imigrant care gândeşte aşa se autoexclude. Nemţii sunt sociabili, după ce ajung să te cunoască. Îţi povestesc de-ţi fac capul cât baniţa despre copii, soţ, soţie, soacră, soră, frate, prieten, prietena prietenului, aoleo, dar ce nu povestesc. Normal că asta nu se întâmplă din primul moment, ar fi şi ciudat să te-apuci să-i povesteşti cuiva ce enervantă e nevastă-ta imediat după ce-ai făcut cunoştinţă cu persoana respectivă. E omeneşte, e... social, nu înseamnă că "au ceva cu tine".

Pe urmă, că vorbesc prea repede şi nu ţii pasul cu ei. Şpaga ta, pardon de expresie. Nici eu nu înţeleg întotdeauna absolut tot ce vorbesc colegii mei - mă refer la ce se sporovăieşte în pauze, că pe partea care ţine de muncă înţeleg totul fără probleme, am acumulat vocabular de specialitate de-aş putea îndruga şi abia trezită din somn toate protocoalele, cu termenii corecţi. Dar oamenii vorbesc normal, cursiv (deci nu repede! Repede vorbesc eu, credeţi-mă, e o diferenţă :D), poate mai bagă şi ceva dialect, aia e... n-ai cum înţelege totul. Dar dacă asculţi cu atenţie, pricepi cam 90-95 %. Un procent destul de bun, zic eu. 

"Nu acceptă străini". A se revedea paragraful de mai sus. Oamenii sunt mai reţinuţi, până ajung să te cunoască oarecum. Chiar nu cred că asta are de-a face cu naţionalitatea lor, în tot cazul nu ca factor determinant. Şi pe de altă parte, dacă tu eşti pornit pe ei că vorbesc repede şi nu le pasă că nu ţii ritmul..... la ce fel de integrare te-ai putea aştepta? Nu spun că nemţii or fi un popor cald ca pâinea proaspăt scoasă din cuptor (mi-e foame), dar ascultându-i pe oamenii ăştia, îmi pot da seama cum perpetuează mitul neamţului rece şi discriminator...

Şi cel mai trist e că astfel de opinie vine din partea unor oameni educaţi, de la care se pot avea pretenţii şi care nu realizează că, având această mentalitate, îşi fac singuri viaţa grea.

duminică, 25 mai 2014

Scrisoare pentru B (Blog Challenge 5)


Leapşa-foileton continuă şi cerinţa pe care o rezolv acum este de a-i scrie o scrisoare unui "ex". Trebuie să mărturisesc faptul că am stat ceva timp pe gânduri, neputându-mă decide cui să-i scriu: lui B sau lui M, singurii "foşti" care-au contat, cu adevărat, în viaţa mea şi la care mă regăsesc uneori gândindu-mă. În final, m-am hotărât pentru B, pe considerentul că lui M i-am scris, oricum, sute de scrisori în decursul câtorva ani. N-am expediat niciuna dintre ele; au fost doar gândurile mele pentru un om care a reprezentat o piatră de temelie. Temelia noii mele vieţi.
Dar astăzi nu va fi vorba despre el, ci despre primul meu prieten.

Dragă B,

dacă ai să descoperi vreodată blogul ăsta (ceea ce eu nu cred că se va întâmpla, nu-mi amintesc despre tine să fi fost foarte pasionat de lectură, no offence), probabil ai să fii mirat că-ţi scriu. Şi de ce n-ai fi? Nu ne-am mai văzut de aproape 14 ani, iar ultima întâlnire a constat numai într-un salut (al tău) şi-un răspuns anemic (al meu), că eram ofuscată.
(Apropo, în retrospect îmi pare rău că nu m-am oprit să stăm de vorbă, cum păreai tu să vrei; poate n-ar mai fi rămas atâtea lucruri nerostite).

Cândva, mi-ai spus că am fost prima ta dragoste şi chiar dacă atunci nu ţi-am dat crezare, ba te-am luat şi cam în zeflemea, să ştii că acum te cred (în cazul în care aspectul mai prezintă vreo importanţă pentru tine). Problema noastră - dacă am mai avut vreuna, în afară de faptul că nu prea ne potriveam - este că ne-am întâlnit prea devreme. Aveam 13 ani amândoi, la ce-am fi putut să ne aşteptăm? Eu voiam poezii, declaraţii romantice, ţinut de mână şi, mai presus de toate astea, seriozitate. Adică să vii când ai spus că vii şi să suni când ai promis că suni. Ah, şi mai voiam fidelitate, capitol unde noi am întâmpinat cele mai mari probleme :)) Deh, tu mai voiai ŞI altceva, eu nu eram deloc pregătită pentru altceva-ul cu pricina... drept pentru care ai căutat în altă parte ceea ce nu găseai la mine. Dar tot la mine te-ai întors după fiecare escapadă şi, chiar dacă ţi-am comunicat că eşti un măgar când mi-ai spus că m-ai înşelat numai fizic, nu şi sufleteşte (încă sunt de părerea asta, by the way), acum cel puţin înţeleg de ce-ai făcut-o. Aşa cum, mai târziu, am înţeles şi altele şi-n anumite privinţe te-am înţeles şi pe tine mai bine.

Am fost trei ani împreună şi-am colecţionat multe clipe şi momente. Cele urâte şi cenuşii s-au pierdut, s-au risipit undeva şi nu-mi doresc defel să le readuc în prezent. Păstrez cu drag amintiri din plimbările noastre, din serile la cinematograf sau la teatru, din ieşirile la cofetăria "Diana" (unde comandam întotdeauna tort "Diplomat" şi suc de kiwi), lungile noastre discuţii, sărutul în zăpadă (maximul de experienţă erotică, dacă-i pot spune aşa, pe care l-am atins împreună), noi doi împodobind bradul de Crăciun, dansând îmbrăţişaţi pe "Without you" în camera mea şi multe, multe altele :) Drăcuşorul de pe umărul meu stâng se întreabă de câte dintre ele-ţi mai aduci şi tu aminte, oare.

Ne-am despărţit la 16 ani, îmbrăţişându-ne. Nu ţi-am spus niciodată, dar să ştii că am bocit mult, în seara aia şi nu numai. În anii următori, am încercat de mai multe ori s-o luăm de la capăt. Numărat, de nouă ori, în interval de 4 ani. N-a mai fost să fie. Dar femeia din mine este, recunosc, flatată de faptul că toate aceste încercări de a reînnoda firul au fost la iniţiativa ta. Asta mi-a mai cârpit niţel orgoliul :)

N-ar mai fi putut să fie, pentru că - aşa cum scriam mai sus - eram prea diferiţi. Nu-i nimic, a fost frumos, curat şi autentic atât şi aşa cum a fost. Mi-ar plăcea să te revăd într-o bună zi, să bem o cafea împreună şi să povestim ce-am mai făcut în ultimul deceniu. Probabil ar fi cea mai relaxată discuţie a noastră, prima unde n-aş încerca să-ţi citesc gândurile.

Dar nu ştiu ce-mi spune că asta nu se va întâmpla niciodată. Că-n seara aceea de decembrie 2000 ne-am întâlnit pentru ultima oară. Motiv pentru care-mi pare şi mai rău că nu m-am oprit. Că n-ai să ştii niciodată nici că-ntre timp am înţeles multe, nici că regret anumite aspecte, nici că te cred că ţi-am fost dragă. Şi, cel mai trist dintre toate, mă tem că n-ai să ştii nici cât de drag mi-ai fost tu.

Lucrurile care rămân nespuse ne apasă, poate, cel mai mult.

Forever not yours, 
                                                                                                                                                  Greta

sâmbătă, 24 mai 2014

Ellen DeGeneres - cu umor, despre lucruri serioase.


Despre cea de-a doua carte a lui Ellen DeGeneres, intitulată "The funny thing is..." am aflat pur întâmplător şi am citit câteva recenzii favorabile, care mi-au stârnit curiozitatea. Însăşi prezentarea de pe coperta a patra sună, veţi fi şi voi de acord, foarte intrigant ;))
  • More than 50.000 simple, short words arranged in sentences that form paragraphs.
  • All twenty-six letters of the alphabet.

Pentru mine, acesta a fost un indiciu evident al autoironiei, o trăsătură care personal mi se pare absolut încântătoare. Un argument suficient să mă determine să citesc cartea - în fond, o culegere de texte pe diferite teme, având la bază subiecte altminteri serioase, dar redactate cu umor şi într-un stil lejer şi mucalit, încât aveam impresia că mi se adresează mie în particular.

De exemplu, unul dintre sfaturile ei pentru o viaţă sănătoasă este de a bea multă apă. Iată cum face Ellen acest lucru:
"Drink lots of water. I can't function unless I drink a lot of water. My favorite way to drink water is to put it in a tray, make ice cubes, than put one of those cubes into a big ol' glass of scotch. Let's have some now, shall we?".

Citită în această cheie (a autoironiei), cartea constituie o lectură agreabilă. Aflăm, astfel, care sunt avantajele vieţii de puşcăriaş, cum decurge o conversaţie cu Dumnezeu (care, în fantezia lui Ellen, este o femeie de culoare), ni se detaliază o întreagă teorie a felului în care ne studiem fundul în oglindă şi în vitrinele magazinelor sau cum putem părea inteligenţi în caz de nevoie (ca de pildă, să reţinem cuvinte ciudate, pe care să le plasăm în conversaţii. Cum ar fi "zwitterion", despre care Ellen ne spune ce este şi cum putem aduce vorba de el: "... an ion carrying both positive and negative charge, thus forming an electrically neutral molecule. Example: "Oh look, there's a zwitterion").

(Nu ştiu dacă în felul ăsta vom părea mai inteligenţi, dar cu siguranţă nu va cuteza nimeni să ne contrazică :D).

Subtil, aduce în discuţie şi controversata problemă a mariajului cuplurilor de acelaşi sex. Se ştie, Ellen a recunoscut acum câţiva ani că e lesbiană şi, de altfel, este căsătorită cu Portia de Rossi. Mai exact, se referă la oamenii care-i discriminează, îi condamnă pentru că sunt altfel decât ei şi-i consideră ciudaţi. Sau, sugerează autoarea, le-o fi teamă: poate că-n mintea lor, dacă astăzi se permite căsătoria cuplurilor de acelaşi sex, cine ştie, posibil ca mâine să se legalizeze şi mariajul cu un animal.
 
"Oamenii aceştia mă sperie", mărturiseşte Ellen, încercând apoi să-şi imagineze cum ar arăta un cuplu în care unul dintre parteneri este... o capră. "Sunday morning you'll be trying to read the paper; the goat is trying to eat it. "Don't eat that section. I haven't read that yet. Don't you eat... Don't you eat.... Come here! I love you, you goat".

Nu prea ştiu cum să închei postarea asta, aşa că zic şi eu ca Ellen: good night :)) Şi dacă aveţi chef de-o lectură uşurică şi spumoasă, citiţi cartea, că n-o să vă pară rău :)

vineri, 23 mai 2014

Civilizaţie şi oameni


Luni după-amiază, bărbatu-meu şi-a pierdut cheile. Uite-aşa, pur şi simplu. Când a ajuns acasă a realizat că nu le mai are, deşi mai devreme încuiase când plecase, apoi descuiase cu ele diverse uşi sau dulapuri metalice şi le pusese, ca de obicei, în micul buzunar de la pantaloni unde mulţi oameni păstrează bricheta. 
S-a întors pe drumul pe care venise, s-a uitat pe jos, prin tufe, nimic.

Nu era un dezastru, dar ceva durere de cap tot era. Pe acelaşi breloc avea cheile de la casă (două - de la intrarea în bloc şi de la apartament), cheiţa de la boxă şi, mai important, cheile de la serviciu; trei, pentru înlocuirea cărora trebuia să facă o cerere, să explice de ce şi cum şi unde le-a pierdut etc). 

Fără mari speranţe că ar putea ieşi ceva din asta, a întrebat un şofer de autobuz (venise mai devreme cu autobuzul acasă, într-un moment când teoretic mai avea cheile încă şi s-a gândit că poate le-a scăpat pe acolo). Omul l-a îndrumat la autogară, unde există un birou de obiecte pierdute. Aici, angajata i-a spus că de obicei durează câteva zile până pot apărea eventuale lucruri pierdute prin mijloacele de transport în comun şi i-a sugerat să se adreseze şi la primărie, unde de asemenea există un birou de predare a obiectelor găsite. A făcut-o şi pe asta, lăsându-şi numărul de telefon la ambele birouri, în-caz-că. Dar fără cine ştie ce iluzii. În fond, erau doar nişte chei.... cine ştie cum şi pe unde-or fi alunecat.

Miercuri dimineaţă, ring-ring telefonul. Bună ziua, de la biroul de obiecte pierdute al primăriei vă sun. Ni s-a predat o legătură de chei, ar putea fi ale dumneavoastră?
Păi să vedem: pe inel ar trebui să fie şase chei, care arată aşa şi aşa...
Da, descrierea corespunde, puteţi trece astăzi pe aici? 

A luat în drum un buchet de flori pentru doamna care-l sunase. Într-adevăr, erau cheile lui; un angajat le găsise pe jos în faţa magazinului unde lucra şi le-a predat la biroul respectiv.

Nu vreau să sune aiurea, adevărul este însă că de-atunci mă întreb.... În fine, cred că ştiţi şi voi ce vreau să spun şi care e întrebarea :) 
O las nerostită...

miercuri, 21 mai 2014

Sclavii noştri, curierii


N-aveam de gând să blogger-esc azi (iar am o săptămână cu schimbul 2, prin urmare sunt groggy), dar umblând brambura pe net am dat peste un text la adresa unui serviciu de curierat din România.

Am zis "text", pentru că articol nu-i pot spune. Sunt vreo 5 rânduri şi-o poză. Autorul, căruia nu-i voi da link deoarece, după cum v-am mai explicat, unii tind să se inflameze că "mvai, cutărică face trafic pe spatele meu", e teribil de ofuscat din cauza unei înştiinţări primite printr-un sms de la Fan Courier. Pasămite fusese anunţat că pachetul pe care-l aştepta i se va livra în intervalul orar 9-17 şi se dădea şi numărul de telefon al curierului. 

De ce e revoltat omul, v-aţi putea întreba. Păi cum vine asta, domn'le? Adică el, oh, tocmai EL, să stea acasă toată ziua? Auzi ce nesimţire, într-o zi de muncă să anunţi că livrarea se face între orele 9 şi 17? Adică ceeeee, pui clientul să stea acasă să te aştepte? Sau - şi aici omul nostru se sufocă de indignare - ar trebui cumva să-l sune pe curier, să-l întrebe când crede că ajunge în zonă? Tot el să sune? Pfua, după ce că le-a făcut onoarea de-a le folosi serviciile?! 

Nu ştiu voi, dar eu mă iau cu mâinile de cap. De acord, foarte multe lucruri nu funcţionează cum trebuie în România, însă în cazul dat nu văd absolut nicio problemă. Văd numai lipsă de bun-simţ. În primul rând... de unde până unde te scandalizezi că livrează "în orele de program"? Breaking news, şi curierul ăla are un program de muncă, n-am citit pe nicăieri că ar fi sclav, obligat să lucreze numai când tu, CLIENTUL, ai dispoziţie şi ţi s-au aliniat planetele să primeşti un colet. 

Mai departe.  Ai la dispoziţie numărul de telefon al curierului. Ce-i aşa de greu să-l suni, "salut, sunt Prinţesa din povestea cu bobul de mazăre, primesc un pachet astăzi, cam când estimezi că ajungi la adresa cutare?".

În Germania lucrurile sunt foarte simple. Curierul încearcă de două ori să-ţi livreze pachetul; dacă nu dă de tine încearcă să-l predea la un vecin, iar dacă nici vecinul nu-i acasă, baftă şi spor în ramură, găseşti în cutia poştală un aviz că s-a încercat livrarea şi să faci bine să vii singur să-ţi ridici coletul în interval de şapte zile lucrătoare, la adresa cutare. Orvoar şi n-am cuvinte, nu-şi bate nimeni capul mai mult. Din ce-am citit în comentariile lăsate de cititori, şi-n alte ţări europene (Italia, Belgia) e la fel.

Numărul de telefon al curierului? Ce vorbeşti, Franz? N-am pomenit aşa-ceva. Ce-ar fi dacă toţi clienţii ar avea numerele curierilor? N-ar mai ajunge ăia să facă livrări, ar sta numai de telefoane şi de negocieri: nu sunt acasă la ora aia, dar nu puteţi veni mai devreme, ori mai târziu, ori, ori... 

Sau aşa:

- Alo? Vă vorbeşte clientul vostru, domnul Icsulescu în persoană.
- (pauză şocată).... Oooo, stăpâne, tocmai tu te-ai coborât din Olimp să-ţi suni umilul slujitor? Cu ce te pot servi, o, mărite?
- Auzi, mah, sclavule? La ora 7 dimineaţa precis să fii la uşa mea cu pachetul, că n-am timp să stau după tine. Ai înţeles? Un minut să întârzii, şi voi pogorî furia Olimpului asupra ta. 
- Scopul vieţii mele este să te slujesc, stăpâne! Voi fi la uşa ta încă de la ora 5 şi voi aştepta două ore, fericit că pot să te servesc.

... probabil cam în felul ăsta îşi imaginează unii că ar trebui să fie serviciile de curierat.

Pentru că ignoranţă şi tupeu. Una dintre cele mai nefericite combinaţii posibile.

duminică, 18 mai 2014

Banii sau succesul?


Titlul seamănă cu una din întrebările care se regăseau în oracolele de pe vremuri, dar dacă reflectăm un moment, ajungem la concluzia că dilema este una cât se poate de serioasă. Nu pot spune că mi-ar displăcea să mă aflu în postura asta, dar nici să fac o alegere nu mi-ar fi uşor. 


Exemplul lui Costel Pantilimon, portar de rezervă la Manchester City, este relevant în acest sens. Omul se află în cea mai mare parte a timpului pe banca de rezervă, nefiind titularizat decât în şapte meciuri pe tot parcursul recent încheiatului sezon. Chiar şi-n aceste condiţii, este un jucător apreciat şi primeşte un salariu de 30.000 de lire sterline pe săptămână. Ceea ce înseamnă 120.000 de lire sterline lunar. Cu toate acestea însă, el ia în considerare varianta unui transfer, la o echipă unde să aibă şansa de-a juca fotbal cu adevărat. 
Dar oficialii clubului englez sunt de altă părere: îl consideră un portar de valoare şi nu vor să renunţe la el,  iar pentru a-l determina să rămână sunt dispuşi să-i mărească semnificativ salariul. Numai că titularul oficial este tot John Hart, iar Costel rămâne în continuare varianta de rezervă.

Eh, şi aici apare dilema. Ce să alegi? Bani (foarte) mulţi şi siguranţa nu doar a zilei de mâine, ci şi a celei de poimâine (Manchester City este campioană şi deci, perspectivele sunt cel puţin trandafirii), sau un viitor promiţător, dar mai puţin clar, la o echipă necunoscută? În definitiv, în niciun contract al vreunui fotbalist nu se menţionează dacă şi cât de des va fi titularizat; acestea sunt decizii lăsate la latitudinea antrenorului. Se poate să ai cariera înfloritoare la care visai, sau să fii tot rezervă, sau să joci dar să nu te ridici la înălţimea aşteptărilor. Sunt multe necunoscute, întrebarea este dacă eşti dispus să rişti sau nu. 

Ca să fiu sinceră, eu aş opta pentru varianta sigură, comodă şi lipsită de surprize a drumului bătătorit şi, implicit, a banilor. Poate vă dezamăgesc pe unii dintre voi spunând asta. Realitatea e că n-am fost niciodată vreo temerară şi nu m-am văzut vreo deschizătoare de drumuri. Ştiu, reţeta succesului în viziunea nu-mai-ţin minte cui era "îndrăzneală, îndrăzneală, mereu îndrăzneală". Mda, nu pot să-l contrazic pe respectivul, oricine o fi el, dar pe de altă parte, Mark Twain spunea aşa: "Pesimismul este numele pe care oamenii lipsiţi de îndrăzneală îl dau înţelepciunii".  

Am sentimentul că indiferent de calea aleasă, regrete tot vor apărea mai devreme sau mai târziu. Voi ce-aţi alege?

joi, 15 mai 2014

De ce-mi place Facebook


Când am deschis editorul de text, aveam o cu totul altă postare în cap. Dacă m-am răzgândit, e din două motive: unu, ideea postării amânate pleca de la un articol găsit pe Facebook şi doi, mă apucasem de deschis paranteze peste paranteze cu ideea "uite de-aia îmi place mie Facebook-ul cel atât de contestat de unii, că aflu uneori chestii interesante, pe care cred că merită să le povestesc şi altora". Moment în care instantaneu m-am gândit la încă vreo câteva motive pentru care nu mă văd renunţând la platforma lui Zuckerberg şi m-am gândit că mai bine scriu despre asta, e un subiect mai lejer decât celălalt. Şi mâine e vineri, deci mai subţire cu teme serioase :D


Aşadar, mie-mi place de Facebook pentru că:

- am cunoscut oameni interesanţi. Da, cunosc isteriile de tip "vai, accepţi Friend Request de la oricine, dacă e un obsedat care aşa-şi-pe-dincolo". În primul rând, nu - nu nu accept solicitările venite de la persoane pe care nu le cunosc şi cu care nu am avut absolut nicio interacţiune. Faptul că atât eu cât şi tu am dat "Like" paginii serialului "Twin Peaks" nu presupune automat că vom ieşi împreună la o cherry pie :) În al doilea rând, cu persoanele din lista de Friends pe care nu le-am întâlnit niciodată m-am intersectat de suficient de multe ori în comentarii, astfel încât să am încredere că nu se află vreun Psycho deghizat printre ele. Şi, nu în ultimul rând, pe una dintre cele mai bune prietene n-am întâlnit-o încă. Nu mai departe de Skype, în orice caz. Fapt care unora le poate părea ciudat şi cât se poate de nelalocul lui, dar personal cred că e un fenomen tot mai răspândit în era informaţională în care trăim.

- aflu constant despre evenimente, filme, cărţi şi întâmplări frumoase şi inedite. Nu am mereu răbdare să mă uit la filmuleţe (aici mai depinde şi de subiect, şi de cine le recomandă), dar am descoperit multe chestii faine. Ce nu-mi place este faptul că mă pomenesc că am dat "Like" unor pagini de care n-am auzit niciodată şi care cu siguranţă nu mi-ar fi atras atenţia - gen "Vrem autrostrăzi şi le vrem azi" sau "Spune nu OMV, Petrom" (wtf). În fine, asta e o problemă cunoscută a Facebook-ului, motiv pentru care periodic îmi revizuiesc lista de like-uri, ca să văd cărui SC Agromex Motocelul Tupeist SRL oi mai fi dat "like" în contumacie.

- sesiunile de chat, dar mă refer la cele de pe Wall - pornind de la o poză sau de la un citat, se poate dialoga mult şi spumos, cu sute de replici şi, uneori, zeci de interlocutori. Ok, în majoritate interlocutoare. Da, this is woman stuff. And I DO like it! :) Socializarea rulz, iar nemţii nu-s nici pe departe cei mai antrenanţi parteneri de pălăvrăgeală.

- am regăsit foşti colegi şi amici din timpuri imemoriale. Inclusiv pe primul meu prieten de la 13 ani (da, am fost precoce, nu v-am mărturisit? La nivel platonic, desigur, sper că nu v-ați gândit la prostii). Mai corect spus nu e contul lui, ci al soţiei, şi l-am găsit pe filiera "un prieten are un prieten care-o cunoaşte pe o prietenă de-a ei". Mi-a făcut mare plăcere să-l revăd, puşlamaua :)) Evident, fiind contul nevestei păstrez distanţa, că n-am înnebunit. De fapt, nici dacă ar fi fost contul lui nu m-aş fi iţit cu Add Friend. N-aş vedea sensul. Altminteri, mă bucur de fiecare dată când regăsesc vechi cunoştinţe.

Acum, despre poza de mai sus: mă recunosc doar la punctul 2. Rezultă că nu sunt Facebook addicted, deci pot să fiu în continuare în denial, că nu mă deranjează nimeni şi nimic :)))

luni, 12 mai 2014

Blonda la volan, trecut şi continuitate


Geeez, ce titlu, s-ar putea crede mă pregătesc să scriu monografia Muzeului Naţional de Istorie. Or something. O mai ţineţi minte pe şoferiţa blondă? Acum vreo doi ani abia se încumeta să depăşească un amărât de tractor care circula cu maximum 20 km /h, nu parca decât pe stânga şi cu faţa, a trebuit să-l sune pe om ca să-i spună unde găseşte luminile de ceaţă şi alte câteva nestemate din aceeaşi categorie. De una dintre ele şi-a adus aminte azi-dimineaţă şi s-a gândit să v-o povestească şi vouă, că n-are niciun haz să fii blondă şi să nu te ştie lumea. 

Mai pe la începuturile ei şoferistice, blonda noastră avea, printre numeroasele ei idei idei fixe, trei de care se ţinea ca beţivul de gard şi care se refereau la momentul când au sosit, ea şi maşina, la destinaţie. Acestea erau: 1) opreşte motorul, 2) trage frâna de mână şi 3) stinge farurile. Cu vreo 3-4 kilometri înainte de-a ajunge începea să-şi repete aceşti "paşi", îngrozită de perspectiva de-a omite ceva. Toate bune şi frumoase, din fericire nu i s-a întâmplat niciodată să uite vreuna dintre etape. Cât pe-aici să nu-i vină nici ei să creadă că e blondă.

... asta până când s-a întors câteva zeci de metri să verifice dacă nu cumva a uitat să oprească motorul.
În condiţiile în care cheile maşinii se aflau în poşeta ei. Care este.


După ce v-aţi oprit din râs pe socoteala veritabilei blonde, luaţi de vă gândiţi: oare cum se face că şi-a amintit taman azi dimineaţă de întâmplarea de mai sus, petrecută acum mai bine de trei ani? Nu cumva a comis una asemănătoare? 

Păi o fi comis, biata creatură. Că doar nu v-aţi imaginat că i-a trecut blonzenia între timp. Să spunem că e mai sigură pe ea în cea mai mare parte a timpului şi condusul a încetat să fie un motiv de stres; mai trudeşte ea uneori cu parcarea, dar nu foarte des (ceea ce nu înseamnă musai că ar fi devenit mai pricepută în privinţa asta, fiindcă tot cu faţa şi pe stânga preferă să parcheze, ci doar că există sufieciente locuri de parcare pentru blonde). În rest... nu s-a schimbat mare lucru.

Unde rămăseserăm? Aşa, deci după cum vă povesteam, azi-dimineaţă. Blonda urcă demnă şi tacticoasă în maşină, porneşte motorul, reglează temperatura, pune muzică şi.... subit panicată, începe să caute, febrilă, în poşetă. Nu găseşte, înşiră rapid pe scaun tot conţinutul genţii, scormoneşte, bombăneşte agasată, scutură geanta şi ciuleşte urechile aşteptând să audă pe undeva cheia maşinii, clinca-clinca.

Dar cheia nu era şi nu putea fi în poşetă. Pentru că, după cum vă amintiţi, pornise motorul.

duminică, 11 mai 2014

Intoleranţa toleranţilor


Având în vedere titlul, probabil v-aţi dat seama că postarea aceasta reprezintă punctul meu de vedere asupra a ceea ce s-a întâmplat aseară la Copenhaga, unde finala Eurovision a fost câştigată de Conchita Wurst... şi-acum vine partea unde sunt în dubii. Cum să spun: reprezentanta sau reprezentantul Austriei? Reprezentând Austria, poftim. 


Aşa, deci Conchita a câştigat Eurovisionul cu o piesă pe care, dacă ar fi cântat-o din postura a ceea ce este de fapt (un bărbat, adică), s-ar fi ţinut de mână cu România, undeva în zona locurilor 10-15. Melodia a fost în regulă, nimic ieşit din comun şi-n niciun caz n-a fost mai bună decât piesa Olandei sau cea a Suediei. Însă intensa campanie de PR a delegaţiei austriece, pe de o parte şi zelul Europei de-a da dovadă de political correctness, pe de altă parte, au propulsat Austria pe locul întâi.
Conchita e fericit(ă) - iertare pentru parantezele obositoare, scriu aşa pentru că nu mă pot decide la ce gen s-o încadrez, masculin sau feminin -, clipeşte suav din ochii asiduu rimelaţi, îşi duce la buzele intens rujate mânuţa fin manichiurată (numai de nu i s-o zgâria pielicica în barbă) şi îşi exprimă, emoţionat(ă) şi timid(ă) ca o fecioară la primul sărut, entuziasmul. Locul doi a fost adjudecat de Olanda (care, după mine, ar fi meritat să câştige, duetul a fost splendid), iar Suedia a întregit podiumul cu o melodie care, de asemenea, ar fi putut foarte bine să ia trofeul. Dacă solista ar fi purtat barbă.

Nu mi-e prea clar ce mesaj a vrut să transmită Conchita Wurst prin parada grotescă pe care a făcut-o. "Cel mai important câştig este însă pentru societate, ţările din Europa demonstrând prin vot că doresc să evolueze, să privească spre viitor. În această seară am avut un cuvânt important în ceea ce priveşte toleranţa şi diversitatea. Visez la o lume în care nu trebuie să vorbeşti despre sexualitatea ta şi despre mediul din care provii. În această seară am demonstrat că suntem cu toţii parte a unei familii uriaşe şi nu a unor comunităţi separate", a spus ea (?) la conferinţa de presă.

Hai să disecăm. Toleranţă, zice. Faţă de cine? Faţă de transsexuali, nu. Conchita e bărbat în toată legea şi nu rezultă de nicăieri că ar preconiza o operaţie de schimbare de sex. Faţă de travestiţi de asemenea, nu - barba n-ar fi avut ce căuta în cazul ăsta. Şi-atunci, pentru cine? Pentru ideea de-a te costuma ca o paţachină? Oh well. La câte voturi a primit, se poate spune că asta i-a reuşit destul de bine. De altfel, a şi spus într-un interviu că s-a costumat astfel pentru a atrage atenţia şi a se detaşa de restul. Aşa încât partea cu toleranţa s-o povestească altora.
Mai departe. "O lume în care nu trebuie să vorbeşti despre sexualitatea ta". Păi nimeni n-o face, dacă se simte bine în pielea lui şi şi-a asumat ceea ce este (indiferent cum ar fi - heterosexual, homosexual, transsexual şamd). De ce-ar "trebui" să vorbeşti despre sexualitatea ta, dacă n-ai avea un roi de muşte pe căciulă?

În opinia mea, ceea ce-a demonstrat Conchita aseară a fost că poţi câştiga trofeul Eurovision şi fără să ai o piesă fenomenală, şi fără să ai un show incendiar. E suficient să ieşi din comun, să fii excentric şi altfel, oricum s-ar manifesta acest "altfel". Ar fi trebuit să prevedem că se va ajunge aici, încă de la momentul Lordi în 2006 sau Buranovskiye Babushki în 2012. Te face să te întrebi ce-o mai fi urmând în domeniu...

Comparaţiile cu Dana International şi Freddie Mercury

După ce-au obosit să dea cu "huo" în lumea care-o contestă şi să susţină că aceia care n-o plac pe Conchita sunt, de fapt, nişte intoleranţi încuiaţi (altfel spus, singura noastră şansă e s-o aprobăm, altfel am încurcat-o), fanii acesteia au scos din pălărie două comparaţii previzibile. Dana International este un transsexual care-a câştigat Eurovisionul în 1998 cu piesa "Diva". Cine doreşte, poate revedea videoclipul cu evoluţia ei de atunci. Eu cred că nu există comparaţie. Piesa era excelentă (mie-mi place şi-acum), iar Dana nu a urmărit să şocheze. Arată ca o femeie, una chiar foarte frumoasă aş spune, a venit să cânte, a cântat, a luat trofeul şi-a plecat acasă. Fără excentricităţi, fără declaraţii pompoase, fără gesturi ridicole. Simplu şi autentic.
(Apropo de gesturi ridicole, cât de deplasat mi s-a părut un tip din staff-ul Conchitei, care-i săruta mâna după fiecare 12 puncte anunţate...).

Comparaţia cu Freddie Mercury a plecat, bineînţeles, atât de la faptul că era homosexual, cât şi de la videoclipul piesei "I want to break free", în care e costumat în femeie. Diferenţa, subliniată foarte bine de cineva pe Facebook, este că Freddie mai întâi cântă şi abia apoi este homosexual. Dincolo de faptul că a fost şi va fi întotdeauna un gigant, el n-a căutat niciun moment să se impună şocând prin sexualitatea sa (videoclipul de mai sus este, după ştiinţa mea, unicul în care apare îmbrăcat astfel, iar în public nu cred s-o fi făcut vreodată. Şi oricum, piesa e foarte bună). Conchita, pardon că mă repet, n-a avut o melodie extraordinară şi nu s-ar fi putut desprinde de pluton altfel decât a făcut-o. De altminteri, în foarte multe dintre materialele publicate în presă era prezentat(ă) drept "femeia cu barbă". Acesta a fost "pachetul" vândut Europei, şi nu muzica, pachet pe care Europa l-a primit cu entuziasm. De asta părerea mea e că aseară cei care-au câştigat au fost barba şi echipa de PR.

Am scris o groază, deşi părerea mea nu e relevantă. Am simţit nevoia s-o fac, în primul rând pentru a-mi clarifica mie însămi nişte idei. Înainte de-a încheia, ţin să mai fac o precizare. Mi s-a părut de un detestabil prost-gust faptul că sala a huiduit la fiecare anunţare a punctelor acordate Rusiei. Înţeleg, huiduielile nu erau pentru ele, ci pentru Putin şi acţiunile lui, dar chiar şi aşa... fetele alea ce vină aveau să suporte huiduielile? Veniseră să cânte, nu să piloteze avioane de luptă. Foarte urât şi lipsit de fair-play.

Oare cum va arăta şi ce va face pe scenă câştigătorul de anul viitor? Sau... oare ce-o fi? ;))

marți, 6 mai 2014

Două telegrame


1) Zilele astea citesc cea mai recentă carte a lui Ellen DeGeneres - "The funny thing is...". Stop. Vă povestesc despre ea îndată ce-o termin. Stop. Deşi sunt abia la pagina 20, v-o recomand dacă vreţi să citiţi ceva uşor, spumos şi delicios (şi n-aveţi un shake de vanilie la îndemână). Stop. 

2) Am ajuns la concluzia că, în mod evident, nu sunt în stare să recunosc un troll. Stop. Vreau să spun, nici dacă-mi urlă trolling-ul la ochi. Stop. În mod evident, nu mă pricep la chestiile astea (vorba unei prietene, mă uit la ele "pătrat, ca porcul"). Stop. Mă simt o bleagă cu "B" mare. Fără stop.

duminică, 4 mai 2014

Despre albastrele de luni, sau Monday blues


Constat, şi nu pentru prima dată, că duminica n-am niciun chef de scris pe blog. Nu că nu mi-aş propune asta sau că n-aş avea idei (am, de cele mai multe ori). Dar nah, duminica precedă ziua de luni, fapt suficient să-mi strice parţial dispoziţia. Tot duminica e ziua mea de smăcuit, epilat, pensat, pus o mască, făcut unghii şamd. Când termin cu astea, sunt epuizată de-atâta activitate :)) Şi-mi aduc aminte şi mai dihai că mâine e luni. 


Acestea fiind spuse, am decis că sufăr de aşa-numitele Monday blues şi am decis să mă tratez. Aşa că m-am documentat pe net şi-am găsit un articol despre cum să le învingem. L-am citit şi nu prea mă simt mai deşteaptă, drept să spun... dar pe principiul "it's not you, it's me", poate eu sunt problema, nu cei care l-au scris. 

Anyway - iată ce ni se recomandă.

1. Identifică problema. 
Asta e simplu - pur şi simplu n-am chef de muncă :)) Vreau să dorm până la ora 10, să-mi beau cafeaua în pat, să citesc netulburată biografia lui Beethoven, să mă culc la prânz, iar să citesc, în pauză să mă uit la vreun "Poirot" şi de la capăt. Mă rog, marţi m-aş duce la serviciu. Totuşi.

2. Pregăteşte-te încă de vineri pentru ziua de luni.
Asta poate funcţiona pentru mulţi, dar pentru mine nu prea. Ideea este să-ţi rezolvi de vineri cât mai multe dintre sarcinile neplăcute, pentru a nu te deprima luni de la prima oră. Cum ziceam, poate la alţii merge. Eu n-aş prea reuşi, pentru că o problemă, dacă n-o pot rezolva eu (fapt care o face neplăcută), presupune ajutorul Helpdesk-ului. Care Helpdesk lucrează vineri numai până la ora 13, iar cum drăguţul de Murphy veghează, problemele apar de obicei după această oră. 

3. Fă-ţi o listă cu activităţile plăcute, pe care le aştepţi cu nerăbdare în timpul săptămânii.
Numai când aud de liste, mă apucă nervii :)) Deci asta clar nu e o soluţie pentru mine. Şi-n altă ordine de idei, nicio şansă să uit de chestiile faine care sunt programate în săptămâna respectivă. Să le pun pe listă nu ar face decât să le anticipeze, ceea ce contrazice principiul meu de "let it be".

4. În weekend, deconectează-te. 
Nu-ţi lua de lucru acasă, nu-ţi verifica mail-ul, nu te gândi la probleme legate de serviciu. Să spunem că asta-mi reuşeşte de cele mai multe ori. Singura condiţie e să nu trebuiască să lucrez sâmbăta :))

5. Culcă-te devreme.
Asta ar fi un fel de "cu cât începi mai devreme ziua de luni, cu atât mai repede se termină" :)) Problema e că-n weekend mi se întâmplă de multe ori să dorm la amiază, deci duminică seara sunt fresh boboc. Ca acum, de pildă (am dormit azi vreo 2 ceasuri, drept pentru care m-aş putea duce la arat).

6. Răspândeşte energie pozitivă, fii magnetică.
Foarte nostim :)) Singurul lucru pe care-aş putea să-l atrag cu magnetismul meu debordant de luni dimineaţa ar fi perna. Mai zice acolo să mă îmbrac în haine care-mi plac. Păi merită să le "stric" de luni? Nu mai bine serbez cu ele ziua de vineri?

7. Gândeşte pozitiv.
Aici le dau dreptate. De câte ori mă plâng că n-am chef de ziua de luni (sau de muncă, în general), îmi aduc aminte cât de rău mi-a fost când nu aveam serviciu. Au trecut ani de-atunci, dar n-am uitat şi n-am să uit. M-aş fi dus şi la săpat şanţuri, numai să am de lucru. Deci da, sunt recunoscătoare pentru serviciul actual, cu toate micile nemulţumiri şi frustrări de care-mi fac rost acolo. 

8. Fă o bucurie cuiva. 
Un fel de "pay it forward", cum ar veni. Da, şi asta cred că ar merge, condiţia fiind să nu se întâmple ca-n bancul cu Ionel care-a ajutat o bătrână să treacă strada, cu toate că ea nu voia să treacă strada.

9. Ocupă-te doar de probleme de rutină, nesolicitante.
Glumeşti? Toată lumea vine lunea cu un zel de speriat, cred că izvorât dintr-un soi de sadism :)) Luni am parte de orice, mai puţin de rutină.

10. Distrează-te la muncă.
Asta o fac de cele mai multe ori involuntar. După ce-mi trec nervii (tot de cele mai multe ori). Nu, ideea autorilor articolului de-a le aduce cafea şi gogoşi colegilor nu e de luat în calcul. Tentaţia de-a pune un laxativ în anumite căni ar fi prea puternică :)) Şi pentru c-ar trebui să rezist ispitei, n-ar mai fi fun, prin urmare fail. 

11. Fă-ţi un plan pentru after work.
Meh. Mai degrabă mă gândesc să-mi conserv energia pentru restul săptămânii, care abia a început. Asta funcţionează mai degrabă vinerea, hai şi joia. Mai devreme, no chance.

Acestea fiind spuse, vă doresc o zi de luni cât mai puţin albastră :)

vineri, 2 mai 2014

Un gând pentru cândva. Demult...


2, 10 şi 18 Mai 1995.

Trei zile-cheie din viaţa mea. Fiecare în alt sens.
Trei zile în care, în fiecare an din cei 19 care-au trecut de-atunci, cad pe gânduri. 
Zile când viaţa mea s-a resetat. Shift+Delete, create a new document. Recitindu-l, ajung la concluzia că nu-mi displace ce-am scris. 
Au fost derută şi neînţelegere, au fost sute sau poate mii de "de ce eu, de ce mie", au urmat durerea şi furia, în final au rămas doar împăcarea şi zâmbetul care-l însoţeşte pe "aşa a fost să fie". 

Una din lecţiile ultimilor 19 ani

Nu mă mai întreb demult "cum ar fi fost dacă". Nici măcar "cum aş fi fost EU dacă". Nu mai e important.
Mult timp mi-a fost dor de mine. Acum n-aş mai şti să spun de care "mine" mi-era dor. Cine-şi mai aduce aminte cum eram înainte? Şi-n definitiv... ce mai contează? Cui îi mai pasă? Mie nu, cu siguranţă.

Îmi place liniştea asta, netulburată de aproape nimic. Am tresărit, pentru prima dată după foarte mult timp, când am stat de vorbă cu o copilă în vârstă de 15 ani. Era atât de nevinovată, de curată, de pură şi de minunată în inocenţa ei. Mă uitam la ea şi nu-mi venea să cred. Atât de mică eram atunci? Au fost cândva şi ochii mei atât de curaţi şi de naivi?
Dacă da... oare eu unde eram?

joi, 1 mai 2014

Aspecte organizatorice şi nu numai


Având în vedere că articolul precedent s-a dorit a fi o cronică de concert (nu ştiu în ce măsură am reuşit acest lucru, dar vă rog să mă credeţi că mi-am dat silinţa) şi-a fost scris la ceas aniversar, n-am mai vrut să pomenesc şi aspectele mai prozaice (precum organizarea în ceea ce priveşte locurile de parcare) şi nici unele mai puţin plăcute, referitoare la o parte dintre spectatori.

Despre parcare

Am ajuns relativ devreme la sala de concerte din Baden Baden, temându-ne că locurile de parcare se vor ocupa repede - ne şi vedeam bântuind prin mica staţiune, în căutarea unui loc unde să lăsăm maşina. Tabelul electronic instalat deasupra intrării în parcarea subterană anunţa că sunt încă destule locuri disponibile. După ce-am intrat, am fost destul de surprinşi să constatăm că, deşi erau câţiva paznici în zonă, am trecut de ei şi am parcat fără să ne întrebe nimeni de sănătate ori să trebuiască să luăm vreun card pe care să-l decontăm la ieşire. Ciudat, ne-am zis, dar aveam să ne lămurim curând. Câteva panouri, amplasate astfel încât nu puteau fi ratate, invitau spectatorii să solicite la casa de bilete un tichet verde în valoare de 4 euro (cu valabilitate de 12 ore), pe care să-l pună pe bordul maşinii când părăsesc parcarea, astfel încât supraveghetorii să-l poată vedea. 

Mi se pare o soluţie originală (n-am mai întâlnit nicăieri acest sistem) şi practică. Se evită înghesuiala şi statul la coadă la ieşire (cum se întâmplă în multe parcări unde trebuie mai întâi achitat la un automat, apoi la ieşire introdus într-un cititor de carduri tichetul eliberat de primul automat, ce bătaie de cap). Aici e simplu, rapid şi eficient. 

Despre (unii din) public 

Nu fără oarecare uimire, am observat că suntem printre foarte puţinii spectatori din categoria de vârstă 30+. Majoritatea erau oameni la părul alb, unii chiar în cadru metalic sau în cărucior cu rotile. Tot respectul meu pentru că au venit la un concert, chiar dacă nu avea cum să le fi fost uşor. Nu toţi erau însă şi educaţi pe măsură. 

De exemplu, în timpul concertului unii din spatele nostru s-au apucat de şuşotit. M-am întors şi le-am aruncat cea mai cruntă privire de care-am fost în stare, dar n-au fost prea impresionaţi. Sper doar că nu s-a auzit de pe scenă... după cum sper că nu s-a auzit nici sforăitul unui domn din imediata noastră proximitate. Mda, aţi citit bine. Solo-ul de pian din "Imperialul" lui Beethoven trebuie să-l fi destins în mod deosebit. Într-atât, încât a adormit. Adânc, altfel n-ar fi sforăit. 

Dar cel mai tare m-au indispus vreo câţiva care, la finalul primei părţi a "Imperialului", s-au pomenit aplaudând. Aşa ceva nu se face, nu în timpul piesei, pentru că poţi afecta concentrarea muzicienilor care sunt luaţi prin surprindere, tulburi "mersul" muzicii, e pur şi simplu nepotrivit. Iar scuza că poate-au crezut că se terminase nu stă în picioare - concertul acesta e pur şi simplu un "şlagăr" al muzicii clasice, nu cred să fii un consumator de astfel de muzică şi să nu-l ştii. Şi chiar admiţând că nu-l ştiau, era destul de evident că piesa nu putea să se fi terminat, întrucât acordul final este însoţit de nişte gesturi de neconfundat ale dirijorului, ceea ce nu se întâmplase acum. Din fericire s-au potolit repede, văzând că restul publicului nu aplaudă. Chiar şi aşa însă, noi având locuri apropiate de scenă, am văzut limpede pe chipul lui Zubin că a fost neplăcut surprins de întrerupere. 

Părăsind sala de concert la final, am fost foarte impresionată de faptul că plasatoarele ofereau tuturor spectatorilor câte un trandafir galben. Un gest simplu, dar de mare efect. Şi lesne de anticipat, păstrez trandafirul, ca amintire a unei seri foarte frumoase :)