46. I did it my way 🎉

Încă un pas spre Level 50, cum foarte mișto mi-a zis o prietenă. De reținut expresia asta, posibil să mă salveze de la un potențial midlife crisis la un moment dat 😀. 
La drept vorbind, aș fi crezut că o să mă confrunt astăzi cu treaba asta (dat fiind că sunt în a-doua-jumătate-către), dar constat că nu se întâmplă. Ba cumva chiar dimpotrivă, iar asta i-o datorez, în mod oarecum surprinzător, lui... Frank Sinatra. 

Ascultam zilele trecute una dintre melodiile mele preferate, ”My Way”. Și chiar dacă (e de sperat că 😁) nu e încă momentul să ”face the final curtain”, realizez că mă regăsesc mult în mesajul piesei. 

”I've lived a life that's full
I traveled each and every highway
And more, much more
I did it, I did it my way”.

Din toate punctele de vedere, mă aflu într-un loc bun. Mă simt binecuvântată, foarte norocoasă și foarte recunoscătoare. 

N-am urmat ”planurile familiei” care se făcuseră pentru mine, ba pe la 20-și-ceva de ani am scandalizat juma' de clan când mi-am luat propriile hotărâri de viață. Niște decenii mai târziu, aceste hotărâri se dovedesc în continuare corecte și-mi mulțumesc mereu mie însămi că am avut curajul să le iau. 
Mi s-au ”prezis” eșecuri pe toată linia, nu ești capabilă, nu poți și n-ai să fii în stare să. 
N-am dat greș. Sunt capabilă, pot și sunt în stare să.
Și de câte ori mi-e greu, mi-aduc aminte câte eșecuri mi s-au prezis și câți de ”nu ești în stare să” mi-am auzit. 
Și cum le-am contrazis pe toate astea. 
I did Ok, and I did it my way.

Ieri mi-am ascultat omul interpretând sonata ”Waldstein” de Beethoven, în cadrul unui recital. Simțeam că-mi iese inima din piept de drag, mândrie și recunoștință pentru tot ceea ce ni s-a dăruit. 

Astăzi mergem s-o ascultăm, pentru prima dată live, pe Martha Argerich, probabil cea mai mare pianistă contemporană.
Dar mai întâi ne oprim pentru masă la un restaurant grecesc unde-am mai fost de câteva ori și s-a dovedit la fel de bun de fiecare dată. 

Îmi doresc din tot sufletul un nou an bun și îngăduitor cu visele mele, în care să fim sănătoși, eu și toți cei dragi mie. Să mă regăsesc și să fiu mai bună cu mine, că merit. Cheers to me! 🥂

Fugit irreparabile tempus

(Unde-i profa de latină din liceu să mă vadă. ”Don'șoara Greta, cu matale vorbesc! Care e forma substantivului filia în cazul ablativ plural?”. Îîîuuu 😬). 

Zilele astea voi termina serialul ”Lucifer” (de care am ”tras” ca să dureze mai mult, și ce-o să-i mai duc dorul! Abia aștept să-l despletim pe îndelete), iar până găsesc un alt serial de care să mă apuc gospodărește, revăd sporadic ”Saved by the Bell” (1989-1992). 
Și dacă nici ăsta nu e de natură să mă trimită într-o călătorie down to the memory lane, apăi nici că mai e vreunul 🙂. Atâta doar că m-a luat prin surprindere modul în care o face.

Fără doar și poate, a fost serialul adolescenței mele. Cam în aceeași perioadă rula și ”Beverly Hills 90210”, care nu m-a prins nici pe departe la fel de tare, deși nu-mi displăcea. 

”Saved by the Bell” a fost într-adevăr ceva aparte, fapt confirmat de atâtea și atâtea generații (deloc întâmplător, pe IMDB are nota 7.1, după mai bine de trei decenii de când s-a încheiat). Povestea, în esență simplă, a fost foarte bine pusă în scenă,  cu mult umor, dar și cu părți serioase, din care un adolescent aflat în deriva specifică vârstei avea cu siguranță ceva de învățat. 
 
Simplitatea, umorul și nota de autenticitate ți se lipeau de suflet și la 13-14 tot ce-mi doream era să merg la o școală precum Bayside High School și să fiu parte dintr-un astfel de grup de elevi, cu visele, bucuriile și dramele specifice adolescenței. Bonus: un director așa cum oricine și-ar fi dorit.
Dar mai ales, visul meu era să fiu prietena lui Zack. 

Am avut o perioadă când îmi plăceau blonzii (primul meu prieten a fost un blond, iar dacă rămânem la seriale, din ”Beverly Hills 90210” îmi plăcea de exemplu Steve) și idila dintre Zack și Kelly era visul meu suprem. Cred că am mai povestit eu cândva că pe vremea aia aveam o imaginație debordantă și visam cu ochii deschiși cum ar fi să corespondez cu Mark-Paul Gosselaar, el să vină în România pentru a ne cunoaște și să se îndrăgostească de mine. Da, știu cum sună chestia asta, însă reiterez că aveam 13 ani. 
”Să fim milostivi și să tragem perdeaua”, vorba lui Mark Twain. 

Ziceți și voi, poftim de rezistă când ai 13 ani... 🫠

 

În fine, de fapt voiam să spun altceva. Este natural ca atunci când revezi filme vechi, pe care le știi din urmă cu foarte mulți ani, să constați că ți s-au schimbat preferințele și, cu mintea de azi, foarte probabil nu ți-ar mai plăcea aceleași persoane. 

Ei bine, în privința lui Zack sunt constantă, în sensul că îmi place la fel de mult. Ce s-a schimbat însă e felul în care-mi place. Nu mă mai uit la el ca o adolescentă cu fluturi în stomac (la drept vorbind, asta ar fi chiar dubios), ci am un fel de... sentimente materne. Aoleu, aoleu 🫣. 

 

Serios, de unde-n urmă cu mai bine de trei decenii visam să se îndrăgostească de mine, astăzi am un pregnant sentiment de ”păi ce faci, măi, mămică, măi?” când îl văd în câte belele se bagă și câte încurcături combină. Aproape că mă înduioșez și-mi vine să-l dădăcesc și să-i spun să-și bage mințile în superbu-i cap.

N-am nicio concluzie, alta decât că îmbătrânesc 🙄.

Retrospectivă aniversară a întâlnirilor mele muzicale cu Zubin Mehta ❤️

Oare ce-aș putea să scriu despre el în ziua în care împlinește 90 de ani, mă tot întrebam de la o vreme încoace. Au trecut trei ani de când nu l-am mai văzut în spațiu și timp real. Concerte și stagiuni anulate din motive de sănătate, nesincronizare. Fiecare anulare mi-a trimis un ghiont dureros în suflet. Dar, în același timp, fiecare anulare mi-a adus aminte și cât de norocoasă sunt. Până acum, am fost la 16 concerte dirijate de Zubin. 16 experiențe de-o frumusețe greu de pus în cuvinte, care mi-au adus o imensă bucurie, mi-au îmbogățit și, în bună măsură, mi-au vindecat sufletul. 

”Mehta are acel ceva ce nu poate fi descris”, mi-a spus cândva o doamnă care este profesoară de flaut, iar “acel ceva” este o comoară pe care am avut privilegiul să o împărtășesc de 16 ori.

Astfel încât astăzi, de ziua lui, m-am gândit că aș putea să-l sărbătoresc scriind exact despre asta, respectiv să trec în revistă cele 16 întâlniri ale mele cu Zubin 🙂. Iar aici nu includ decât întânirile de ordin muzical, nu și cele două scurte, dar pentru mine de neprețuit, întrevederi reale, când am schimbat câteva cuvinte ❤️. 

Prima dată l-am văzut pe Zubin în 2005, la Festivalul ”George Enescu”, dirijând orchestra Filarmonicii Israeliene. A fost și prima dată când am ascultat Mahler (Simfonia a VI-a ”Tragica”), un moment existențial pentru mine. În acea seară de septembrie, ceva s-a schimbat în sufletul meu pentru totdeauna. După concert, am scris:

”Ies din sală și sunt într-o stare de transă... nu-mi găsesc locul, oare ce mi-aș dori acum? Un posibil răspuns ar fi "nimic... am totul", pentru că nu îmi imaginez cum sau ce mi-aș mai putea dori în aceste clipe. Trăiri pentru care sunt recunoscătoare și pe care nu știu dacă  le voi mai întâlni cândva... Încercând, destul de empiric, să rezum ceea ce simt, aș formula o singură întrebare: "Cum să mai fii același după o asemenea experiență?".

Nu știam atunci, însă, din fericire, seara aceea n-a fost decât începutul 🙂. Aveam să-l mai revăd de multe ori și să regăsesc din nou și din nou acea stare de grație în anii ce urmau să vină, chiar dacă a trecut mult timp până la următoarea întâlnire. Dar nu mă înșelasem spunându-mi că nu mai eram aceeași. Cel dintâi concert dirijat de Zubin, intensitatea, dramatismul și măiestria interpretării, bagheta lui, toate acestea m-au redefinit. În cel mai frumos sens posibil.
Numai două zile mai târziu aveam să-l revăd, tot în cadrul  Festivalului ”George Enescu”, de data aceasta cu gigantica Simfonie a IX-a de Beethoven. Am simțit atunci că ”Odă Bucuriei” a fost compusă și pentru mine 😊.

Au trecut anii. Mulți... 

Filarmonica din München, februarie 2013. Simțeam cum îmi tremură stomacul de emoție și de bucuria regăsirii. Tot o seară de Mahler, de data aceasta cu Simfonia a II-a ”Învierea”. Nici că s-ar fi putut nimeri o alegere mai potrivită. Nu mi-am putut lua ochii de la el pe durata întregului concert, simțind cum ceva din mine s-a trezit din nou la viață. 
În cronica scrisă după două zile, consemnam: ”Sunt copleșită nu atât de spiritul lui Mahler, cât mai ales de prezența omului care-i călăuzește muzica. Îi recunosc anumite mișcări și gesturi pe care le-am mai văzut de-atâtea ori în concertele sale, urmărite pe DVD-uri și YouTube. Mă simt ca și cum m-aș fi reîntâlnit cu un vechi și foarte drag prieten. Nu îndrăznesc să-mi descleștez mâinile, am sentimentul că aș pierde ceva din legătura care, simt, s-a format între mine și pupitrul dirijorului”. 

N-am mai lăsat să treacă atât de mult timp și în iulie 2013 m-am întors la München, unde l-am văzut dirijând monumentalul Recviem al lui Giuseppe Verdi. ”Nu mai exista nimic în afara dirijorului ale cărui mişcări le urmăream ca hipnotizată şi a muzicii care îmi invada sufletul şi mintea”, am scris ulterior.

Anul următor a adus cea dintâi întâlnire a mea cu orchestra Filarmonicii din Berlin. În aprilie 2014 l-am regăsit pe Zubin la Baden Baden, într-o seară cu ”Imperialul” lui Beethoven și un poem simfonic de Richard Strauss. Îmi fusese dor de el și în articolul dedicat am scris: ”Extraordinarul sentiment de anticipaţie şi freamătul care-mi face inima să bată mai tare şi-mi dă fluturaşi în stomac, pe care le am în scurtul interval de timp dintre momentul în care se face acordajul şi cel al apariţiei dirijorului, nu se pot compara cu nimic. Cred că acela este gustul fericirii”. 

Aveam dreptate: cu adevărat, acela era gustul fericirii. Câteva luni mai târziu, în octombrie 2014, am revenit la München pentru un concert cu repertoriu integral de Schubert, un compozitor care până atunci îmi fusese aproape necunoscut. Însă nu era prima dată când Zubin îmi deschidea noi lumi. 
”Am trăit o revelaţie, cum nu de multe ori mi s-a mai întâmplat. Neobişnuit de lungă pentru o simfonie - are 55 de minute - lucrarea m-a purtat printr-o varietate de stări sufleteşti. Muzica este când vulcanică şi intensă, când lentă şi mângâietoare, iar alternanţa aceasta reprezintă unul dintre elementele inovatoare aduse de Schubert. Mi-a plăcut şi m-a făcut să-mi doresc nu numai s-o reascult, ci şi să mă familiarizez cu muzica lui Franz Schubert, pe care până acum n-am ascultat-o (exceptând uvertura "Rosamunde")”, am notat eu în cronica de după câteva zile. 

Una dintre cele mai mari fericiri ale vieții mele a fost aceea de-a fi prezentă la Concertul de Anul Nou de la Viena ❤️ dirijat (pentru cea de-a cincea oară) de Zubin. A fost cu adevărat un moment pentru o viață, o experiență inegalabilă și irepetabilă. ”Momentele "Dunărea Albastră" şi "Radetzky March" au fost divine”, scriam eu ulterior. ”Îmi aduceam aminte de numeroasele dăţi când mă gândeam că, într-o bună zi, voi audia acest concert din sală, şi nu doar de la televizor... Aplaudând ritmic la indicaţiile dirijorale, îmi simţeam obrajii arzând de fericire”. 

În mai 2015 l-am regăsit pe Zubin la München într-un concert cu Brahms și simfonia a VI-a ”Patetica” de Tchaikovsky. Chiar dacă nu mai erau aceleași trăiri ca la Viena, fiindcă nici n-ar mai fi putut să fie, fericirea de a-l revedea a fost la fel de mare, ceea ce am și scris: ”Vor fi mereu emoții, fluturi în stomac, freamăt sufletesc și savuroasă nerăbdare în scurtul moment dintre acordaj și intrarea dirijorului pe scenă. Și vor fi mereu duioșie și drag de omul care mi-a dăruit unele dintre cele mai fericite clipe din viața mea”. 

La Berlin, în septembrie 2015, am avut surpriza de a găsi un Mahler cu totul diferit față de ceea ce cunoscusem până atunci. 

Simfonia a IX-a este, constatam eu, ”o lucrare neașteptat de caldă, de insinuantă, de îmbietoare spre reflecție și de liniștitoare”, iar finalul a fost copleșitor: ”(...) sala a încremenit, uitând să respire. Pianissimo. Zubin a închis ochii, mâna dreaptă e suspendată în aer, bagheta abia dacă adie. Lent, foarte lent. Se lasă liniștea. O liniște desăvârșită, pe care nimeni nu îndrăznește s-o fisureze. Își împreunează mâinile, ducându-le la frunte într-un gest care-i este specific, apoi ridică privirea și zâmbește. E atât de maiestuos, încât aș simți nevoia să mă înclin în fața lui. După încă o secundă de neîncrezătoare liniște, parcă venindu-i greu să se desprindă din starea indusă de meditația din final, sala izbucnește. Aplauze, urale, da capo”. 

De departe cel mai răscolitor concert a fost cel din martie 2016, din nou la München. Printr-o stranie coincidență, din repertoriu a făcut parte Recviemul de Mozart. O misă funebră, interpretată în ziua în care a avut loc atacul terorist de la Bruxelles.
A fost teribil, țin minte și acum starea de încordare. Zubin a ținut un mic discurs și ne-a rugat ca la sfârșit să nu aplaudăm. A doua zi, încă sub imperiul tensiunii trăite, am scris: ”Primele acorduri din Recviem parcă m-au electrocutat și m-au indus în transă. Știu că mă repet, dar nu există ceva mai tulburător. Îmi încleștasem mâinile. Lăsam să mi se prelingă-n suflet muzica aceea sfâșietor de frumoasă, îl priveam pe el dirijând orchestra, îi citeam tensiunea pe chip (...) și-n timpul ăsta îmi șiroiau lacrimile pe obraji”. 

Îmi amintesc și-n ziua de azi fericirea concertului din februarie 2017, tot la München. Un repertoriu vesel, cu lucrări de Mozart și Johann Strauss, pline de culoare și de natură să inducă o stare de bună dispoziție. Cu trei bisuri fabuloase, care m-au umplut de fericire după o perioadă foarte, foarte grea. ”Realmente simțeam că-mi iese inima din piept de bucurie. E bine înapoi la viață... ”, am scris eu, cu un surâs. 

Doar câteva săptămâni mai târziu, în martie 2017, aveam să ascult la Berlin imnul țării mele adoptive interpretat de orchestra Filarmonicii din Berlin, într-un concert la care a fost prezent președintele Germaniei. În repertoriu s-au regăsit Elgar și Simfonia a V-a de Tchaikovsky și în articolul dedicat am făcut câteva referiri la acustica impecabilă a sălii de concert. ”Am simțit, pur și simplu, că sunt învăluită de muzică. Închideam ochii și aveam senzația aproape fizică a acordurilor care mi se insinuează în inimă. A fost ceva ieșit din comun pentru mine, aproape că pluteam pe nori când am părăsit sala”. 

Ceea ce nu știam atunci era că urmau să treacă încă doi ani până să-l revăd pe Zubin. Problemele de sănătate l-au ținut departe de pupitru și abia în martie 2019 l-am regăsit la Berlin cu un program din care-au făcut parte două piese moderne și ”Scheherazade” - o suită simfonică de Nikolai Rimsky-Korsakov. ”Un zeu care nu s-a întors pentru că n-a plecat, de fapt, niciodată”, am scris eu atunci, adăugând: ”Aplauzele de final au fost pline de entuziasm și de căldură. Nu mi-am mai putut stăpâni lacrimile, în timp ce-l priveam pe Zubin și nu puteam să nu mă întreb dacă o să-l mai văd vreodată. În baston sau nu, pe scenă sau departe de ea, din tot sufletul sper să fii bine, Maestro... ”. 

Despre concertul din noiembrie 2019, tot de la Berlin, am scris abia după vreo trei săptămâni. Poate pentru că aveam un sentiment dulce-amar. Sau poate că intuiam că urma să treacă din nou o perioadă lungă până să pot scrie din nou un astfel de articol. 
A fost o seară deosebit de emoționantă, cu un poem de Richard Strauss și Simfonia a III-a ”Eroica” de Beethoven. Pentru prima dată însă, remarcam ceva nou la Zubin. Ceva nou și trist, despre care am scris: ”trăiește momentul și iubește muzica așa cum a făcut-o toată viața, dar într-un fel, limbajul corpului transmite o oarecare... n-aș spune ”tristețe”, însă melancolie, da”. 

A venit pandemia și s-au scurs doi ani, în care l-am revăzut pe Zubin fie pe DVD-urile și Blu Ray-urile din colecția mea, fie în concerte fără spectatori, transmise în direct de la Berlin. Am așteptat cu emoție și cu stresul unei posibile anulări luna decembrie 2021, când l-am regăsit la Berlin cu unul dintre compozitorii lui preferați: Mahler, respectiv Simfonia a III-a. Este cea mai impozantă și cea mai lungă simfonie din repertoriul standard, cu o durată de aproximativ 100 de minute și a fost votată printre cele mai apreciate 10 simfonii din toate timpurile, după cum arată sondajele făcute de publicațiile de specialitate.
”Pentru mine, ca ascultător de muzică clasică, a fost o experiență fabuloasă. Ca de fiecare dată când am ocazia, l-am privit pe Zubin în acțiune, dând intrările la fel de precis ca întotdeauna și fără niciun semn de slăbiciune sau ezitare. (...) Publicul părea să fie de aceeași părere; aplauzele au continuat minute în șir, chemându-l pe Zubin de trei ori înapoi pe scenă, iar acesta este un lucru care se întâmplă numai rareori la Berlin, spectatorii de la Filarmonică fiind în general foarte pretențioși”. 

Un an și jumătate mai târziu, în iunie 2023, m-am întors să-l văd la Berlin într-o seară cu Schumann, Bela Bartók și Simfonia a IV-a de Tchaikovsky (din care vă recomand partea a doua, Andantino; mi se pare una dintre cele mai frumoase compoziții pe care le va fi dat vreodată omenirea). Era mult mai slăbit și mai obosit decât îl văzusem vreodată, dar era tot el, la fel de maiestuos ca întotdeauna. 
Și poate că nu numai eu, ci toată lumea prezentă a fost marcată nu doar de măreția muzicii, ci și de aspectul lui fragil. ”Aplauzele de la final au erupt în valuri dezlănțuite și Zubin a fost nevoit să revină de vreo patru ori pe scenă. Tot mai încet, tot mai ezitant, vizibil epuizat, dar mereu cu acel zâmbet cald și plin de recunoștință pe care i-l cunosc atât de bine”, am scris eu a doua zi, adăugând ”îl tot revăd pe Zubin în fața ochilor și sper ca aseară să nu fi fost ultima dată când...”. 

De-atunci au trecut aproape trei ani, fără să-l mai fi revăzut. Au fost încă două concerte unde am avut bilete, dar le-a anulat (unul dintre ele chiar pe ultima sută de metri) și a fost înlocuit de alt dirijor. Aproape că îmi pierdusem speranța. 

Sper că duminică îl voi revedea în sfârșit, la Berlin, într-unul din primele concerte aniversare pe care le are programate în perioada următoare. Încă nu am curaj să mă bucur. Dar știu că dacă va fi să fie, voi trăi acele clipe așa cum probabil nu le-am trăit la niciunul dintre concertele de până acum. 

La mulți ani senini, foarte dragul meu Zubin 🙂. 

O melodie ca o madlenă

Cel mai probabil pe fond de epuizare psihică și un aproape-burnout, constat tot mai des că mi se întâmplă să uit diverse chestii. 

Uit ce i-am spus unei prietene acum două săptămâni. 
Altei prietene uit să-i comunic ceva important.
Uit că-mi luasem cremă de ochi data trecută când m-am nimerit prin magazin și-mi iau încă una.  
Uit că am citit o anume carte și-o încep din nou.
Uit cheia în ușă. Pe dinafară. Toată noaptea. (Asta e de dată foarte recentă, mai precis din weekendul trecut. Am fost foarte recunoscătoare în momentul ăla pentru mediul sigur în care locuim). 

Și multe altele de același gen. M-am împrietenit cu aplicația Reminders de pe telefon, că deh. Numai la serviciu nu am uitat încă nimic important, agenda (cu Harry Potter 🤓) să trăiască. 

Dar cât voi trăi nu voi uita melodia asta. Era piesa mea preferată când mergeam cu ai mei la mare când aveam 5-6-7 ani (cartierul general era invariabil la Neptun, chiar dacă mai mergeam la plajă și-n alte stațiuni). 

N-am idee când și unde o auzisem prima dată (cel mai probabil tot la mare), nici de ce-mi plăcuse atât de mult sau ce resort din mine reușise să atingă. Dar îmi aduc foarte bine aminte cât de bucuroasă eram de fiecare dată când o ascultam și cum mă zbânțuiam pe ea, cu grația unui ied care-a prizat terebentină. 

Ai mei nu aveau casetofon, însă tata împrumutase unul de la un coleg de serviciu și îl luam cu noi la mare, ca să ascultăm în cameră diverse casete (și ele împrumutate). Pe una dintre ele era și ”Linda, Linda”. Aș fi ascultat-o ore în șir, cred că ai mei erau căpiați. Dar aveau răbdare.

Nu scriu despre asta cu tristețe, cu toate că așa ar putea părea (având în vedere că mama nu mai e de aproape 11 ani, iar noi încetaserăm oricum să fim o familie în adevăratul sens al cuvântului încă de când eram eu prin școala primară). M-am vindecat de amărăciuni din categoria ”cum ar fi fost dacă” și sunt foarte recunoscătoare pentru binecuvântările pe care le-am primit. 

”Linda, Linda” rămâne o nostalgie din vremuri atât de demult trecute, că le-aș uita cu totul dacă n-ar mai fi câte-o astfel de ”madlenă proust-iană” care să le evoce și să le păstreze vii. 

Nunta de granat cu 2 borcane de iaurt

Fapt nu tocmai surprinzător, dumnealui a uitat. Mă rog, de înțeles după 18 ani de când ai dat cu subsemnatul la nea primarele și ți s-a recitat poezeaua aia cu rolul familiei în societate și ce-o mai fi zis respectivul acolo (nici atunci nu mi-aș fi adus aminte, în emoțiile ultimelor momente de domnișoreală legală, și cu atât mai puțin acum). 

După-amiază m-am dus mai întâi la coafor (așa s-a nimerit), apoi la dentist (și asta s-a nimerit așa, bravos națiune. La o repriză de shopping dezmățat nu s-ar fi nimerit 🙄). 
- Avem și noi vreun vin să punem la rece pentru diseară?
- N-avem. Dacă și uitasem... 
Mno. 
- Dar avem iaurt. 
Nu-i chiaaaar același lucru 🤨.
- Cu mure și cu cireșe. După 18 ani, numa' bine. 

Când are dreptate, are. 

La mulți ani nouă! Aflu cu interes că asta e nunta de granat. Nu prea știu cum să procedez cu informația asta, dar iată, constat că iaurtul de cireșe are o culoare oarecum asemănătoare 🤓.

15 ani de povești împreună cu voi 🙂

Nu aveam idee cum o să fie și eram conștientă că pierdusem deja niște ferestre de oportunitate; blogurile de succes pe care le citeam eu pe-atunci fuseseră lansate în 2005-2007. Pe lângă asta, nu aveam nici cea mai vagă idee de SEO, nu știam cum să „cresc” un eventual blog. Arc peste timp, nu știu nici în ziua de azi și probabil n-o să știu niciodată, dar asta pentru că nu m-a preocupat aspectul. 

Nu mi-am dorit niciodată să monetizez blogul. Eu am vrut doar să am un colțișor unde să pot scrie ce-mi trecea prin cap. 
Într-o zi de final de iulie a anului 2010, am scris un text scurt și timid. La început mă citeau doar omul meu și câteva prietene. Îmi găseam greu curajul, dar pe măsură ce trecea timpul, devenea tot mai ușor. 
Și, treptat, ați apărut voi 🙂. Pe mulți i-am pierdut, mai devreme sau mai târziu. Unii mi-ați rămas aproape de mai bine de un deceniu și vă mulțumesc din toată inima 🥰. Și alții au apărut relativ recent și sper să-mi rămâneți 😊. 

Cuvintele sunt prea sărace pentru a-mi exprima recunoștința 💙. Nu aveți idee câtă putere mi-am luat nu o dată din mesajele voastre și cât de mult mă motivați să continuu să scriu - ceea ce îmi face enorm de mult bine, dar pe de altă parte, dacă n-ați fi voi cel mai probabil m-aș fi lăsat demult de scris. 

Și așa cum îi șade bine unui moment aniversar, hai să evocăm împreună câteva texte care, din varii considerente, au o semnificație aparte pentru mine. 

Articolul cel mai citit este cel despre neuitatul Tano Cariddi, emblematicul personaj din serialul ”Caracatița”. L-am scris dintr-o răsuflare acum mai bine de 13 ani și continuă să fie printre cele mai vizualizate. Faptul că după atâta vreme continuă să exercite aceeași fascinație mă bucură și îmi reconfirmă faptul că, orice s-ar zice, am gusturi bune - inclusiv când e vorba de personaje negative 😃. 

Am scris despre multe cărți, inclusiv despre 3 biografii ale dragului meu Zubin Mehta. Însă recenzia mea preferată, a unei cărți ce spune povestea unui om care a dat o nouă definiție conceptelor de curaj, luptă și sacrificiu, este cea a biografiei ”Falcone”, al cărei autor este jurnalistul Roberto Saviano. Mă mândresc inclusiv cu faptul că am citit-o în germană. 

Un articol de mare încărcătură emoțională pentru mine este cel în care l-am evocat pe cel mai drag profesor pe care l-am avut vreodată. Cu atât de mult drag și nostalgie am scris despre dumnealui și cât de mare mi-a fost bucuria când mi-au comentat foști elevi de-ai săi din promoții de demult (inclusiv din anii '80! 🙂), care-au ajuns la articol dând o căutare pe Google după numele domnului profesor... Bucuria lor de-a fi găsit o mărturie despre omul extraordinar care fusese a fost, în egală măsură, și bucuria mea de-a fi contribuit un pic la nemurirea dumnealui.

Unul dintre cele mai mari vise ale vieții mele s-a împlinit inclusiv datorită acestui blog, și mi-am împărțit bucuria cu voi. Concertul de Anul Nou de la Viena (dirijat de Zubin), la care am ajuns după ce o cititoare mi-a recomandat agenția unde se găseau bilete la prețuri decente. 

Și, desigur, n-ar putea lipsi tocmai el din acest periplu printre texte emoționante. În urmă cu 12 ani, am avut imensa fericire de a-l întâlni personal pe unul dintre oamenii pe care-i admir și îndrăgesc cel mai mult pe lume. Am primit câteva secunde din viața lui, după cum a spus omul meu, el însuși emoționat de moment. Mă-ntorc la amintirea clipei mele cu Zubin iar și iar 🙂. 

Pentru acești 15 ani, pentru cele 1.642 de texte pe care le-am scris în bună parte datorită vouă, pentru că-mi sunteți aproape și mă ajutați să-mi împlinesc dorul de scris, vă mulțumesc din tot sufletul 🤗. 
Sper să ne citim cu bine și sănătoși, ani mulți de acum înainte ❤️.

Borna 45

Și pornit-am ieri pe a doua jumătate spre 50. 

Îmi dau seama că poate sună deprimant, deși nu asta mi-e intenția, dar personal consider aspectul pe undeva șocant: cum vine asta, nu aveam ieri 20 de ani?
Nu, și bine că nu aveam 😀. Mă-ncearcă pe undeva nostalgia tinereții, dar pentru nimic în lume nu-mi doresc să mă întorc la anii ăia. Nu-i aproape nimic frumos de retrăit. 

E bine la 45. 
Cu omul meu, în casa noastră, cu rostul meu și cu prea-plin sufletesc. 
Cu telefoane și mesaje de la oameni dragi (inclusiv de la Musiu Șarl; nu ne ratăm aniversările în niciun an, deși au trecut atâția ani de când nu ne-am mai văzut. E un sentiment aparte să vezi că ai însemnat, totuși, ceva, pentru cel mai mișto șef pe care l-ai avut vreodată 🙂). 
Cu un minitort de căpșuni cu mascarpone (cumpărat, silvuple. Sunt femeie serioasă, îmi recunosc limitele 😀). 
Cu o cină la un restaurant grecesc, urmată de o scurtă plimbare prin centru. La un moment dat nimeriserăm pe niște străduțe pe care nu le cunoșteam; și ce dacă, am zis, mergem înainte, nimerim noi la metrou pân' la urmă. ”Cât de fain e pe aici! Îți dai seama că-n orașul ăsta suntem acasă?” 😊 Iubesc zona centrală a Hamburgului și-mi reamintesc, iar și iar, cât de mult mi-am dorit să trăiesc într-un oraș mare. 

Nu vin după o perioadă ușoară și încă simt că respir cu frâna de mână trasă, dar ieri, plimbându-ne pe străzile din centru, simțeam că mi se inundă sufletul de recunoștință pentru tot ceea ce ni s-a dăruit.

Fără legătură cu subiectul postării, să v-o arăt pe tovarășa care dădea târcoale adineauri în fața blocului.

Ziceți și voi dacă nu e o drăgălășenie 🧡. 

Sunt recunoscătoare și nu-mi doresc nimic în plus față de ceea ce am acum. Îți mulțumesc, Doamne! 

Un leu și un arici

Judecând strict după titlu ar putea părea că urmează o fabulă, dar nu e cazul. 
După ce pe 11 aprilie conveniserăm că ne vom da o șansă, pe 31 mai ne-am reîntâlnit (cu ocazia unui concediu făcut de om în România, el lucrând deja de câțiva ani în Germania) și am început propriu-zis să fim împreună, cu tot ce implică asta 😋.

A ajuns în București seara pe la zece, cu un autocar Atlassib. Ne-am plimbat vreo două ore prin parcul Kiseleff. Plouase mai devreme, aerul era parfumat și proaspăt. Era minunat și-n același timp inedit să ne descoperim în noua ipostază după ce de luni de zile prieteniserăm platonic și ne povestiserăm inclusiv cele mai intime secrete. 

Mi i-a dăruit pe ei doi, fiecare cu semnificația și mesajul lui. 

Și-n ziua de azi dorm cu ariciul ori de câte ori omul meu nu e acasă. De fiecare dată mă uimește că mă trezesc exact așa cum mă culcasem: cu el strâns în brațe. (Să nu mai spuneți la nimeni, dar câteodată vorbesc cu el, cu ariciul, vreau să zic 🤫). 

Au urmat aproape trei săptămâni de descoperiri reciproce. Personal, nu-l descopeream doar pe el; descopeream ce înseamnă să te simți în siguranță. Era ceva nou pentru mine și reconfortant ca o pătură pufoasă în care te înfofolești când ți-e frig. Și pentru prima dată, simți cum e să-ți fie cald și bine. 

În zilele acelea a venit și momentul în care am știut, dincolo de orice îndoială, că-mi găsisem Omul. Căutările, de cele mai multe ori fără să fi fost conștientizate ca atare, se încheiaseră. În el îmi aflasem rostul și găsisem răspuns la toate întrebările. De-atunci l-am ales mereu pe el și-l voi alege din nou și din nou, pentru tot restul vieții noastre. 
Cuvintele nu-mi ajung pentru a-mi exprima recunoștința pentru miracolul de-a ne fi aflat și pentru tot ceea ce ni s-a dăruit. 

Azi dimineață schimbam niște mesaje referitoare la declarația anuală de venit. M-am pomenit gândindu-mă ce făceam cu 20 de ani în urmă: încercam să mă decid cu ce să mă îmbrac atunci când mă duc să-l iau de la autocar. First world problems, deh. ”Oare ce-aș fi zis dacă mi-ar fi spus cineva că peste două decenii vom vorbi despre ceva atât de banal precum declarația anuală de venit?”. 

Simplu, mi-am răspuns tot eu. Aș fi zis că e cel mai normal lucru din lume. Așa cum totul devine firesc, atunci când îl găsești pe cel pe care-l așteptai de-o viață. 

Bine-ai venit, 2025! 🐷🍀🍄

La mulți ani, oamenii mei și bine v-am regăsit în noul an! Sper că ați petrecut Revelionul așa cum și cu cine v-ați dorit și vă doresc să aveți parte de un an fabulos 🙂🤗.
Și de asemenea, vă doresc să nu fi început munca de astăzi (ca mine. La drept vorbind, e și o parte bună în asta - fiind încă foarte  liniște, am timp să mă ocup de niște chestiuni al căror deadline e undeva spre sfârșitul lunii și pentru care cu greu îmi voi găsi timp după ce se pornește balamucul. Ăsta ar fi ca un fel de silver lining, dar adevăru-i că tare greu te smulgi din odihnă imediat după 1 ianuarie...).

Revenind la ce spuneam, noi am petrecut ca pensionarii și a fost foarte bine. Nu ne-am fi dorit altceva.

Astăzi am schimbat câteva impresii referitoare la programele unora dintre cele mai cunoscute posturi germane de televiziune.
- Vai, cât de frumos a fost pe ARD, au cântat live Alphaville și Thomas Anders de la “Modern Talking”, awww ❤️🥹.
- Pff, pe ARD n-a fost nimic ca lumea, când am dat erau niște moșnegi cu ceva șlagăre învechite… 😒.
Presupun că m-ați identificat în dialogul de mai sus, nu? Ce vasăzică diferența dintre generații, prieteni. Vedeți, asta voiam să spun când am zis de pensionari. Și vă informez că ne-am și zbânțuit nițel pe ”You're my heart, you're my soul”, ca să fie treaba treabă 😀.

Ieri am urmărit ca de obicei Concertul de Anul Nou și nu știu cum să spun asta fără să par o snoabă elitistă, dar mi s-a părut... ok. Atât. N-a avut sclipire, n-a avut nimic ieșit din comun, deși repertoriul a fost foarte bine ales, iar interpretarea - cum altfel decât fabuloasă. Dar nu știu... am văzut atâtea concerte vieneze extraordinare și mi se pare că acum a lipsit ceva. Nici Riccardo Muti nu mai e tânăr, ieri a fost pentru a șaptea oară când a dirijat acest concert și chiar dacă dispune de resurse impresionante, până la urmă tot om e și el.

Știu că sunt subiectivă, dar pentru mine imaginea de mai jos reprezintă expresia cea mai fidelă a fericirii care ar trebui să se regăsească în acest concert devenit legendar.

Este un screenshot din filmarea concertului din 2015 și, cum spuneam - admit că sunt subiectivă, dar vă dau cuvântul meu că simt fericirea în fiecare milimetru din acest instantaneu, în fiecare bit.

În altă ordine de idei, de data asta m-am înșelat total în privința dirijorului de anul viitor. Însă à la bonne heure, cum ar spune francezii - canadianul Yannick Nézet-Séguin își va face debutul la pupitrul unuia dintre cele mai cunoscute evenimente muzicale din întreaga lume. 

Mă bucur pentru el și-mi pare bine că Filarmonica s-a scuturat un pic de opțiunile convenționale și a încredințat misiunea unui dirijor dintr-o generație mai tânără. Chiar dacă e un concert clasic, un suflu nou este întotdeauna de apreciat.

Dar nu vă pot spune ce-a ieșit pe pagina de Facebook a Filarmonicii, la postarea unde s-a anunțat cine va fi următorul dirijor. Administratorul paginii cred că s-a ales cu febră musculară la mână de la câte comentarii a șters (și bine-a făcut). Efectiv a plouat cu jigniri și mitocănii la adresa lui Nézet-Séguin, din cauză că e homosexual (nu știusem asta până acum, și-n definitiv de ce-ar fi trebuit să știu? E viața personală a omului, pentru numele lui Belzebut). N-am idee ce legătură are cu muzica lui sau cu parcursul profesional (în prezent este dirijorul a trei orchestre: dirijor-şef ales pe viaţă al Orchestrei Metropolitane din Montreal, director muzical al Operei Metropolitane din New York şi director muzical al Orchestrei din Philadelphia). Din toate aceste realizări, de-așa ceva s-au găsit să se lege? De orientarea lui sexuală? De fapt, nu știu de ce mă mai mir.
Alții aveau o problemă cu faptul că nu a fost aleasă o femeie dirijor. Am văzut întrebarea repetată cel puțin de câteva zeci de ori. Și tot de-atâtea ori li s-a explicat: o condiție esențială pentru ca un dirijor să fie invitat să dirijeze concertul de Anul Nou este să aibă o colaborare constantă de minimum zece ani cu orchestra Filarmonicii vieneze. Iar momentan nu există nicio dirijoare care să îndeplinească acest criteriu. Și cu asta basta, atât de simplu e.
Cum spuneam, chestia asta s-a repetat de zeci de ori. Credeți c-au înțeles? Dădeau ”like” răspunsului în care li se explica motivul și câteva comentarii mai jos îi vedeai din nou cu aceeași întrebare: ”why not a female conductor?” 🤦‍♀️

În fine. Până la urmă, tot ceea ce contează în cazul de față este muzica și bucuria pe care aceasta o aduce oamenilor. Asta e ceea ce rămâne.

Așadar, 2025 🙂 Te rog să fii blând cu noi și îngăduitor cu visele noastre. Și sper că vei fi nu bun, ci excelent.

Este ceea ce vă doresc și vouă. Sper ca la finalul lui decembrie să puteți spune că tocmai încheiați unul dintre cei mai buni ani ai vieții voastre 🙂.
Prin urmare, în 2025 s-o pornim!

Să credem în visele noastre 🙂

Exact în urmă cu zece ani la ora asta, îmi tremura sufletul de emoție și atâta bucurie aveam în inimă, încât mă gândeam c-o să-mi iasă din piept.
Îmi trăiam unul dintre cele mai mari vise. Mă aflam la Concertul de Anul Nou de la Viena (reprezentația de pe 31 decembrie), dirijat de nimeni altul decât dragul meu Zubin Mehta.

A trecut un deceniu de-atunci, dar nu am uitat absolut nimic din seara aceea. A fost o minune de care aveam nevoie și pe care mi-o dorisem cu atâta intensitate, încât simțeam că-mi arde inima.
Și dincolo de asta, pentru mine a fost dovada că uneori, visele devin realitate. Fie și cele foarte îndrăznețe.

Cu gândul acesta îmi iau rămas bun de la 2024 și mă pregătesc să-l întâmpin pe 2025.

Și pentru că am vorbit despre concert, ia să urmez tradiția de câțiva ani și să încerc să ghicesc cine va fi dirijorul din 2026. După cum am mai spus și-n alți ani, din punctul meu de vedere nimeni nu merită onoarea asta mai mult decât Semyon Bychkov; cred însă că următorul este fie Gustavo Dudamel, fie Andris Nelsons. Personal, sper să fie cel dintâi. Vedem mâine.

Visele se împlinesc 🙂. Să avem speranță. Să credem.
Fie ca anul 2025 să ne fie prielnic, bun și îngăduitor cu visele noastre.

Vă îmbrățișez, dragii mei și vă mulțumesc pentru încă un an în care mi-ați fost aproape ❤️.

Valsând printre amintiri 🙂

Zilele astea am realizat că tocmai se împlinește un număr rotund de ani - ba chiar dolofan, aș zice - de la niște momente frumoase din viața mea, de care-mi aduc aminte cu drag. Și pe care-mi doresc să le evoc împreună cu voi. 

❤️🌹29 decembrie 1994. Eram în vacanță, desigur (clasa a IX-a) și tocmai mă trezisem dintr-un somn de după-amiază. Mă înființez în sufragerie și-mi pică ochii pe un trandafir într-o vază, care cu siguranță nu era acolo când mă dusesem la culcare. Ce-i cu ăla, întreb.
- E de la Bogdan, zice tata.
Am căscat ochii cât castronașele în care făcuse maică-mea răcituri.
- Da, a fost pe-aici cât dormeai și-a zis că revine. Nu era să se ducă înapoi cu floarea, continuă taică-meu pe un ton firesc, de parcă ar fi fost cel mai normal lucru din lume ca fostul prieten, de care mă despărțisem în termeni nu tocmai amicali în urmă cu 8 luni, să apară la ușă neanunțat și cu un trandafir în dinți. (Mă rog, partea cu dinții e de la mine 🙄).
Dau din mână a ”cin' te-o crede” și mă instalez la televizor.
- Treaba ta, da-n locul tău eu mi-aș face patul și un pic de ordine în cameră. Doar dacă nu vrei să stai cu el aici în sufragerie, cu mine și cu maică-ta.
Evident, nu voiam 😁 dar nici nu-l credeam. Mă tot uitam la trandafir, căruia din punctul meu de vedere îi lipsea o explicație logică și mi-era imposibil să cred că e de la Bogdan. ”Cum să vină după atâta vreme? Și-n fond, ce vrea? Poate el a uitat ce s-a întâmplat în primăvară, da' eu sigur n-am uitat, eeee drăcie”. Încercam să mă montez singură, dar ți-ai găsit. Eram îndrăgostită lulea, îi dusesem dorul ca nu știu ce și când a sunat la ușă peste vreo jumătate de oră am simțit că mi se topesc genunchii, deși eram chitită să mă las greu 😀.
Restul, cum se zice, e istorie. Se întorsese pentru că și lui i-era dor de mine și ”nu știam dacă ai prieten, dar mi-am asumat riscul”. Poftim de rezistă, Greto, dacă poți! Nu puteam, nici nu voiam, așa că am reînnodat firul unde se rupsese și-am rămas încă aproape doi ani împreună.

Fotografia e tot din 1994, dar dinainte de-a ne despărți - eram la ziua lui, împlinea 14 ani. Nu știu dacă se vede pe moaca mea, dar eram amorezată până peste urechi.
Bogdan a fost primul meu prieten și-mi voi aduce mereu aminte de el cu drag și nostalgie. A ținut și el la mine, foarte mult chiar (a doua oară ne-am despărțit îmbrățișându-ne, după ce amândoi înțeleseserăm că efectiv nu mai mergea. Inclusiv pentru că eu traversam o perioadă cumplită pe care-am gestionat-o cum am putut, dar a avut și asta un preț. Am păstrat legătura și ne-am revăzut periodic până pe la finalul lui 2000). În retrospect cred că eram prea mici pentru o relație adevărată. Niciunul nu era pregătit de fapt, însă ne-am dorit, am încercat (platonic, silvuple 🤫) și-o bună bucată de vreme a mers.
Mi-aș dori să-l revăd la o cafea. Avem atâtea amintiri de despletit și eu am câteva chestii să-i spun. Între altele, c-a avut dreptate în anumite privințe, ceea ce la 16 ani nu eram dispusă deloc să recunosc.
Poate se va întâmpla într-o bună zi.

🍰 🎼 Zece ani mai târziu, pe 29 decembrie 2004, eram cu bunica în excursie la Viena. Avusese unul dintre cei mai grei ani ai vieții ei: bunicul murise în primăvară. Fuseseră căsătoriți timp de 59 de ani și erau primele sărbători de iarnă fără el. Familia a decis s-o scoată din cotidian și era cel mai logic s-o însoțesc eu. Nu lucram în perioada respectivă (îmi pierdusem job-ul cu niște săptămâni mai devreme și aplicam de zor, fără să-mi fac mari speranțe; ceea ce nu știam încă era că unul dintre interviurile la care tocmai fusesem urma să-mi aducă cel mai mișto serviciu pe care l-am avut până acum) și pe lângă asta, nici anul meu nu fusese deloc ușor. Cu siguranță aveam nevoie de-o pauză, din cam toate punctele de vedere.
Excursia a fost organizată de o agenție de turism și am călătorit cu autocarul. Era prima dată când călătoream cu bunica și moaaa, ce partener mișto de drum s-a dovedit a fi 😀. La cei 80 de ani împliniți, era cea dintâi ieșire din țară pentru ea și se bucura ca un copil de absolut tot ceea ce vedea. Avea umor cât cuprinde și toți colegii de călătorie o îndrăgiseră.
Din ce-mi aduc aminte am dormit o noapte la Budapesta și una la Salzburg (ale căror centre le-am vizitat), iar de acolo am călătorit întins spre Viena. ”Ia uite, Buna”, i-am zis arătându-i un indicator, ”încă zece kilometri până la Viena”.
”Ca de la Piatra Neamț la Girov”, a mustăcit bunică-mea 😃.
A fost încântătoare. Nu s-a plâns niciodată de oboseală, a făcut față cu brio la tot programul, se minuna de toate plimbările, de vizitele la palatele Schönbrunn și Hofburg, se autoironiza că nu se descurcă singură cu robinetul și dușul la hotel (așa cum mi se întâmplase și mie la prima ieșire din țară, când fusesem în Grecia cu doi ani înainte), mă făcea să râd toată ziua. Și câtă nevoie aveam să râd...
Într-o zi, ghidul ne-a dus să mâncăm de prânz la un local destul de mare, unde era mai mereu coadă la servire. Am găsit o masă și ca să economisim timp am trimis-o pe ea să ia mâncarea, iar eu m-am dus la coada pentru băuturi (unde era mereu mai multă lume).
- Ce-ți iau? o întreb.
- O bere. Iau două fripturi, da?
- Da. Nu trebuie să spui nimic, îi arăți în galantar și-i dai banii.
- Las' că mă descurc eu, zice.
Ceva mai târziu, stând la rând la băuturi (în partea opusă a localului) am realizat că uitasem să-i spun să ia și cartofi și ea n-avea cum s-o facă nevorbind nici engleză, nici germană. Era o mare de oameni acolo, greu de răzbit până la ea, riscam să pierd rândul... Asta e, mi-am zis, mâncăm fripturile fără garnitură și gata, sunt destul de măricele oricum.
Ne-am întors în același timp la masă. Bunică-mea așeza tacticoasă farfuriile cu friptură și... cartofi prăjiți.
- Wow, bravo, cum de te-ai descurcat să iei și cartofi?
- A, simplu. I-am spus băiatului ”te rog, domnu', pune și niște barabule acolo!” 🤣🤣🤣.
Râd și-acum când mi-aduc aminte și încă mă-ntreb dacă asta n-o fi fost versiunea vieneză a bancului cu românii din Calafat ajunși la Paris 😀.
Am întâmpinat anul 2005 valsând cu ea pe ritmuri de ”Dunărea Albastră”, în fața primăriei din Viena 😊. Ar fi minunat să vă pot arăta o fotografie de-atunci cu noi două, însă toate pozele cu ea sunt într-un album aflat la Piatra. Drept pentru care va trebui să vă mulțumiți cu mine (din ce-mi amintesc, poza e făcută la Prater).

Mda, n-arătam tocmai rău acum 20 de ani. Și ceea ce nu știam era că unul dintre cei mai frumoși ani ai vieții mele tocmai începuse 🙂.

❤️ 🎶 Și bineînțeles, trebuie menționată și 29 decembrie 2014. Ziua în care mă pregăteam de plecare spre Viena pentru a-mi împlini unul dintre cele mai mari vise: Concertul de Anul Nou, dirijat de nimeni altul decât dragul meu Zubin 🥰. Dar despre asta, povestim mai detaliat zilele următoare.

2024. Putea fi mai bine, dar a fost bine

Am stat și m-am gândit cum să scriu textul ăsta, mai precis ce să-i spun lui 2024. Practic, n-am ceva anume să-i reproșez. Privind retrospectiv a fost un an destul de bun, dar având în vedere melasa depresivă în care mă împleticesc de vreo două luni, nu-mi pare rău că se încheie peste câteva zile.

🖤 Anul acesta va rămâne cel în care mi-am luat rămas-bun de la bunica mea, al cărei centenar îl sărbătoriserăm în primăvară. Sper că și-a găsit liniștea și că s-a reunit cu bunicul, care-o aștepta acolo de două decenii. 

🧳 Am fost pentru prima dată la Barcelona, am descoperit o nouă țară (Malta) și ne-am îndeplinit mai vechea dorință de-a vizita și cealaltă parte a Siciliei. Ne-am bucurat de tot ceea ce am văzut, vizitat și experimentat, deși unele dintre concluziile pe care le-am tras ar putea sugera contrariul. În viitor, nu mai vrem să mergem în vacanță în mijlocul verii decât dacă e-n scop clar de-a sta la plajă (Grecia, de exemplu), iar în ceea ce privește Sicilia, ne-a plăcut incomparabil mai mult partea văzută cu doi ani în urmă. Hotărât lucru, să mergi în explorări în toiul verii nu e pentru noi. Și cum nu suntem genul care să mergem undeva 2-3 săptămâni doar ca să stăm ca niște fleici la soare (cum ar spune Hercule Poirot), probabil concediile de iulie-august se vor rări, în favoarea celor de septembrie sau poate chiar octombrie.

🎼 Pe Zubin nu l-am revăzut în acest an. Sper că se va întâmpla în primăvara lui 2025, la un concert din Berlin pentru care ne-am luat bilete. Îmi este foarte dor de emoția benefică și de energia pozitivă date de muzica lui, audiată în spațiu și timp real. Însă până atunci mă bucur să aflu vești bune despre el și să citesc despre concertele pe care tocmai le-a susținut (la Los Angeles, bunăoară). 

🚂 Pe plantație e-n linii mari ok, deși cred că ar fi fost loc de mult mai bine. Not great, not terrible, văd că iar mă-ntorc la vorba asta, că o mai folosisem nu demult. Înghit și mergem mai departe. Sper ca anul viitor să fie mai blând inclusiv pe partea asta. 

✒️ În plan personal am citit mai mult și de asemenea, am scris mai mult pe blog. Faptul că am fost mai disciplinată în ceea ce privește acest ultim aspect nu poate decât să mă bucure. Mi-aș dori să spun că tendința va continua, dar să nu punem căruța înaintea cailor. Eu mă voi strădui, în orice caz. 

După cum spuneam la început nu închei anul 2024 într-o formă psihică prea înălțătoare, dar sunt liniștită și recunoscătoare pentru tot ceea ce am realizat și ceea ce mi-a dăruit. 

2025, cred că tu știi deja ce-mi umblă prin cap de-o bucată de vreme încoace. Te rog să fii bun cu noi și să mă ajuți să găsesc ceea ce-mi doresc.

Acum 20 de ani, într-o după-amiază de noiembrie... 🙂

 - Ce-ți place ție din punct de vedere fizic la un bărbat? mă întrebase într-una din primele conversații online, când niciunul nu știa nimic despre celălalt. Nici cum arată, nici cu ce se ocupă. Poate doar vârsta să o fi știut, dar nu sunt deloc sigură.
- Hmm. N-am fixații gen ”să fie blond sau brunet, cu ochi albaștri sau verzi”, dar îmi plac mâinile fine, ca de pianist sau de chirurg.
- Nu știu dacă am mâini fine, dar pianist sunt, a venit răspunsul pe monitorul din fața mea.

”Ești tu pianist, cum sunt eu regina din Saba”, mi-am zis eu contemplând răspunsul care, în context, părea de-a dreptul neverosimil. Dar m-am pregătit pentru prima întâlnire cum n-o mai făcusem pentru nimeni până atunci, și prin asta vreau să spun că mi-am pus inclusiv lentile de contact. Nu știu exact de ce m-am pigulit atâta, dar scurt pe doi, cred că voiam pur și simplu să-l impresionez.
Tocmai izbutisem, nu fără oarece eforturi, să-mi pun prima lentilă, când sună telefonul. La naiba, cred că anulează întâlnirea, m-am gândit și-am răspuns morocănoasă, pregătindu-mi deja un răspuns diplomatic din categoria ”ei, asta e, nicio supărare, rămâne pe altădată”.
- Bună, uite de ce te sun. Sunt la Conservator și-am găsit o clasă de pian liberă. Ai vrea să-ți cânt ceva la pian?
Ha! Deci chiar e pianist 😀. Simțindu-mă foarte motivată în lumina acestei revelații, mi-am pus cu succes a doua lentilă și-am purces către Conservator.

Mi-a dăruit un recital de aproximativ trei sferturi de oră. Desigur, nu i-am spus eu ce să cânte, nici vorbă să-mi fi permis așa ceva atunci. A ales piese cunoscute (îmi aduc aminte de ”Ploaia”, ”Ballade pour Adeline” și ”All by myself”; la primele două mă gândisem și eu și le-a interpretat fără să-i spun, ceea ce m-a cam pus pe gânduri) și mă simțeam ca într-un fel de vrajă. Un bărbat pe care-l vedeam pentru prima dată cânta la pian, numai pentru mine.
Și da, chiar are mâini fine, aspect pe care l-am observat imediat 🙃.

Îmi adusese și o cutie de praline Baileys, din care m-am înfruptat cu demnitate pe parcursul recitalului, iar asta n-a fost o figură de stil: erau absolut delicioase, eu nu aveam prea des ocazia să gust ciocolată atât de fină (nu-mi permiteam, din cele trei lulele pe care le câștigam pe-atunci abia reușeam să mă întrețin) și cu greu mă abțineam să nu mă înfig cu adevărat în ele. ”Ce-ar crede el despre mine dacă le-aș mânca pe toate? Nu se face așa ceva. Dar sunt atât de buneeee...”. Din ce-mi aduc aminte, am reușit să las vreo patru-cinci în cutie. Mi le-a cedat și pe alea 😀. 

- Trăgeam cu coada ochiului la tine și mă bucuram să văd că-ți plac, mi-a povestit ulterior.

În ziua aceea mi-a făcut cadou un CD cu soundtrack-ul din ”Twin Peaks”, pe care știa că mi-l doresc și ne-am luat la revedere convenind că “vorbim”.
Seara acasă, ascultând CD-ul și notându-mi în jurnal impresiile zilei am realizat că, mai presus de orice, mă simt liniștită. Avusesem un an oribil și nici perioada aceea nu era deloc bună, așadar cu atât mai surprinzătoare era starea de bine pe care o aveam ulterior întâlnirii. Redau un fragment din ce am scris atunci:

”Ascult CD-ul în acest moment și sunt în transă. E Sublim cu „S” mare, mă simt copleșită. Nici nu aș fi crezut că pot avea avea acest CD, care, din cîte știu, nu se găsește nicăieri în România. (...)
Cum mă simt acum, pe fondul acestei muzici de vis și a discuțiilor avute... mă simt extraordinar de liniștita și de calmă, în profunzime. Cred că e satisfacția dată de muzica bună. Ma gîndesc că există soartă, Karma...(...) Nimic nu este întîmplător pe lume. Nu există coincidențe, ci doar destin. (…)
Tot ce știu e că mă simt ciudat.... dar extrem de liniștită. Nu pot să descriu exact ce simt. Împăcare.... parcă focul din mine s-a mai domolit și arde așa, mocnit.... și parcă toate mizeriile din ultima vreme și-au pierdut din importanță și forță de impact. Nu știu cât o să mă țină starea asta, dar cît durează..... e bine.”

Niciunul nu se vedea într-o relație în viitorul imediat.
Niciunul nu căuta.
Și-n după-amiaza aceea de 7 noiembrie 2004, niciunul dintre noi nu știa că-și găsise Omul 🙂.

100 🙂

Nu apucasem s-o văd când am ajuns vineri seara, în ajunul zilei ei de naștere, fiindcă adormise în timp ce se uita la televizor și n-am vrut s-o deranjez. Am coborât la ea dimineață, la cafea.

- Am emoții, mi-a zis, aproape cu timiditate.

Era adolescentă când a început al doilea război mondial.
Își amintește de abdicarea Regelui Mihai.
Păstrează amintiri, multe dintre ele cumplite, despre ocupația sovietică din perioada 1944-1958.
N-a uitat nici acum viscolul din iarna anului 1954.
Poate povesti impresii personale despre anii comunismului, regimul lui Gheorghiu-Dej, ascensiunea lui Ceaușescu, teribilul cutremur din 1977 și criza alimentară din anii '80.
Și multe, foarte multe altele.

S-a născut pe 16 martie 1924 și sâmbătă a împlinit un veac.

Am stat un pic la povești.
- Bucură-te din plin de ziua asta și de toți oamenii care vor veni, pe care tu ai să-i strângi astăzi laolaltă.

- Da, chiar asta îmi doresc, să mă bucur de voi toți... Mai vrei cafea?

De vrut aș mai fi vrut, dar timpul era destul de scurt. Am dat o fugă până la cimitir, am trecut ca de obicei și pe la bunicul (soțul ei, călător în alte lumi în urmă cu 20 de ani), ”să vii și tu la petrecere diseară”, i-am spus și după aceea m-am recules la mama și la bunica cealaltă.
Ca de fiecare dată, am ascultat pe telefon ”Stay Another Day”. A fost melodia preferată a mamei și de când am ajuns pentru prima dată singură la mormântul ei n-a fost vizită să nu ascultăm împreună - eu de aici, ea de dincolo - această piesă.

M-am întors acasă, m-am schimbat și am coborât s-o ajut să se îmbrace. Se descurcă și singură, dar îi prinde bine un pic de ajutor.
I-am încheiat nasturii bluzei și i-am prins colierul.
- Da' vezi să-l pui cu fața, cum trebuie, nu pe dos 🤨.
M-am executat și a verificat, circumspectă. Îl pusesem bine, păi ce facem aici? 😁 Adică o fi având ea suta de ani, dar e pe fază, make no mistake 😀.

S-a strâns o bună parte din familie (am fost 35 de persoane) și am avut rezervare la un restaurant.
Pe unii dintre ei m-am bucurat din tot sufletul să-i văd, alții mi-erau indiferenți, iar de câțiva cu mare plăcere m-aș fi lipsit 🤣.
Dar nu despre mine era vorba acum, ci despre ea.

Atmosferă frumoasă, mâncare gustoasă, vin bun și muzică live (care-a fost chiar ok, deși la început fusesem sceptică). A primit un codru de flori superbe și multe cadouri, i s-a cântat ”Mulți ani trăiască” și mare mi-a fost bucuria să-i pot fi alături în această zi.

S-a jucat hora - de vreo două-trei ori, inclusiv când s-a adus tortul - și s-a chiuit. Sărbătorita, da 😊.
”Și-altădată, și-altădată, o s-o facem și mai, și mai lată...”.

A suflat în lumânări. Nu știu dacă și-a pus vreo dorință, după cum nu știu nici la ce se gândea în momentul acela. Și nici nu e treaba mea să știu lucrurile astea. S-a bucurat să ne aibă pe toți alături, și asta este tot ceea ce contează.

La mulți ani, Buna. Câți vor mai fi, tihniți și senini să-ți fie.

Împreună, am ajuns la postarea cu numărul 1.500 ❤️

S-au scurs un pic peste 5 ani de la precedenta postare jubiliară și la fel ca atunci, mă încearcă emoțiile. O medie de aproximativ 100 de postări pe an nu e foarte mult (și nu sunt mândră de mine că postarea aceasta nu a fost scrisă mai devreme); pe de altă parte, nu despre cantitatea de postări este vorba acum.

Ci despre voi 🙂. Despre voi, cei care ați ajuns aici, ați citit și mulți dintre voi mi-ați rămas în preajmă. Pe unii am avut bucuria de-a vă fi cunoscut și dincolo de spațiul acestui blog. Nu vă puteți imagina ce sentiment extraordinar este să vă știu de cealaltă parte a ecranului, să știu că v-a plăcut ceea ce ați citit, să știu că v-a amuzat sau impresionat, să vă simt aproape când mi-am descărcat sufletul pe aici, să-mi împărtășiți din experiența voastră, să primesc sfaturi de la voi.

De-a lungul timpului am primit și primesc atât de mult de la voi, în ciuda faptului că-n ultimii ani am scris considerabil mai puțin; cu atât mai recunoscătoare vă sunt că mi-ați rămas.

Am ales să ilustrez articolul cu aceeași imagine de la postarea cu numărul 1.000, pentru că mi se pare la fel de reprezentativă, sau poate chiar încă și mai reprezentativă decât atunci.

În același timp, sunt conștientă că pe unii dintre voi i-am pierdut. În unele situații nu știu din ce cauză, în altele știu inclusiv în urma căror articole s-a întâmplat asta. După știința mea nu am, în general, opinii controversate; dar câteodată s-a întâmplat să nu fim în consens. Îmi pare rău pentru fiecare cititor care s-a simțit dezamăgit, rănit sau deranjat de ce-am scris eu, sau pur și simplu s-a săturat de mine. Și-mi cer scuze din tot sufletul și cu toată onestitatea, dacă am jignit pe cineva. Tot ce pot spune este că regret și nu a fost cu intenție.

Nu știu dacă vom ajunge la postarea cu numărul 2.000; eu sper din tot sufletul că da 🙂. Și mai sper ca atunci când se va întâmpla asta, să ne bucurăm împreună ❤️.

Vă mulțumesc pentru că-mi sunteți. Cuvintele sunt sărace pentru a exprima ce înseamnă pentru mine acest mic spațiu unde pot scrie, cât de mult bine mi-ați făcut și-mi faceți și cât de recunoscătoare vă sunt pentru bucățica din sufletul vostru pe care alegeți să o împărțiți cu mine citindu-mă și / sau scriindu-mi 🤗🤗🤗.

Prosit 2024! 🐷🍀🍄

La mulți ani și bine v-am regăsit! Toată lumea fresh-bonbon și cu un nețărmurit chef de muncă începând de mâine, da? 😁

Glumesc, să nu dați tare. Sper că ați trecut cu bine în noul an și vă doresc să aveți un 2024 blând și generos cu visele voastre 🙂.

Noi tocmai am revenit acasă, scurtându-ne mini-sejurul la Berlin cu o jumătate de zi (planul inițial fusese să plecăm mâine foarte devreme și eu să mă opresc direct la birou). Nu s-a întâmplat nimic rău, dar pur și simplu nu aveam niciun motiv să mai rămânem.

Berlin a fost, ca de obicei, o idee excelentă. Sâmbătă am petrecut o seară foarte plăcută cu Andreea, soțul ei și fetița lor și pentru că vremea a fost bună ne-am plimbat mult și bine, eu căscând ochii extaziată la fiecare tramvai (parcă v-am mai zis că am un fix cu tramvaiele, pe care le ador și care la Hamburg nu există).
Duminică am reluat plimbarea bifând și câteva stații cu tramvaiul, me happy, yey 🚋. Ne-am dus pe jos până la Poarta Brandenburg, dar numai ca să constatăm că nu ne putem apropia de ea fiindcă se amenaja scena pentru concertul de la miezul nopții. Trebuie să fi fost nasol pentru oamenii care se aflau aici pentru prima dată, dar asta e...
Am cumpărat 6 Donuts de la Dunkin' Donuts, fiind hotărâți să muncim cu râvnă. Am și o dovadă a străduințelor mele, după cum se va vedea 😀.

Ne-a cam surprins faptul că orașul nu mai părea să fie aproape deloc decorat festiv. Am dat o raită printr-unul din târgurile de Crăciun rămase (aflat imediat lângă Universitatea Humboldt), deși ne-a cam mirat faptul că se percepea o taxă de intrare de 2 euro. Aveau multe bunătăți, dar atât de consistent fusese micul dejun, că n-am avut ”loc” pentru absolut nimic.
Am cinat la un restaurant indian situat în apropierea hotelului și mâncarea a fost delicioasă, după care ne-am rostogolit binișor spre cazare. Ne tot gândiserăm și răzgândiserăm ce să facem: mergem sau nu în centru la miezul nopții? Dar auziserăm din mai multe surse lucruri îngrijorătoare despre ce urma să fie pe străzi (mă refer la petarde și pocnitori), așa că până la urmă am zis să nu riscăm. A fost o decizie bună - și de la fereastra camerei de hotel aflate la etajul 6, unde eram cazați, am văzut artificii spectaculoase, probabil mult mai bine decât le-am fi văzut din stradă. Și-n tot cazul, fără riscuri.

Bun, am zis eu. Donuts avem, șampanie avem, Revelion e - mă simt ca personajul Chester Rush, interpretat de Tarantino în ”Four Rooms”. Păi dacă tot mă simt, hai să consemnez 😀.
(Paranteză: n-am avut șampanie Cristal precum Chester, că deh... dar am avut Moët & Chandon. Și dacă mai e cineva care n-a văzut ”Four Rooms”, nu-mi ajung cuvintele să-i recomand filmul. E atât de ”tarantinesc”, încât e pur și simplu savuros).

Aceia dintre voi care l-au văzut vor înțelege imediat poza de mai jos, dar am făcut un colaj care include și sursa de inspirație, pentru un plus de farmec 😄.

”When you're drinking champagne, you're drinking champagne. When you're drinking Cristal, you say you're drinking Cristal” 🤣🤣🤣. A se înlocui Cristal cu Moët.
Dar ce dacă nu aveam Cristal, nici Chester Rush n-avea bluză cu pinguin 😀.

Ne-am mai uitat un pic la televizor, am mai sporovăit și cred că era undeva spre două noaptea când dormeam amândoi.

Astăzi ne-am urmat programul consacrat de 1 ianuarie (care a inclus, bineînțeles, Concertul de Anul Nou) și-apoi am reflectat ce facem în restul zilei. Mergem la plimbare? Neah, era înnorat și nu mai aveam energie să luăm la picior orașul adormit. Să mergem la saună sau la piscină? Am fi mers, dar două aspecte ne-au încurcat planul:
- nu aveam nici halat, nici papuci (după știința mea, un hotel care oferă acces la saună și piscină oferă și aceste accesorii, mai ales că aici se percepeau 20 de euro de persoană pentru asta).
Ce ofereau de 20 de euro? Un prosop pentru cei care mergeau la saună. Noi aveam doar costumele de baie și, pentru că citiserăm pe site cât costă accesul, nici nu ne-a trecut prin cap că de banii ăștia nu primim măcar papuci. Pe cuvântul meu că nu suntem niște oameni pretențioși, dar acum chiar am fost luați prin surprindere.
- Șezlongurile de la piscină erau toate ”ocupate” cu prosoape, ale căror posesori erau fie în apă, fie aiurea; cert e că oricum n-ai fi avut unde să-ți pui efectele personale.
Eu nu fac saună, în alte condiții aș fi înotat, așa că omul nu s-a mai dus nici el la saună cum avusese de gând.

Ne-am întors în cameră, am mai stat, ne-am mai învârtit, eu am mai băut o cafea și pe la patru am hotărât: haidem acasă. Ceea ce am și făcut, scutind astfel un trezit la 5 dimineața și balamucul care e foarte posibil să fie mâine pe autostradă.

Hotelul a fost în ansamblu ok (dacă facem abstracție de povestea de la saună / piscină, precum și de faptul că sonorul televizorului era setat la maximum 30, ceea ce-a fost destul de enervant pe durata concertului, că nu s-a auzit deloc grozav). Per total, a fost o experiență interesantă și o binevenită abatere de la cotidian. Este foarte posibil să repetăm figura și-n anii următori (dar cu siguranță o să fim mai circumspecți în ceea ce privește eventualele oferte de wellness).

Acestea fiind spuse, pe cai și în 2024 să pornim! 🙂

2023. Așa și așa

Am sentimente amestecate referitoare la anul care se va încheia peste câteva zile. Privind obiectiv, a fost un an ok, din care nu au lipsit experiențele inedite și călătoriile, am citit cărți interesante și am ascultat muzică bună.

🌎 Am revăzut Veneția, am vizitat Padova, insulele Murano și Burano, am ajuns pentru prima dată în Portugalia, am făcut cunoștință cu Oceanul Atlantic și ne-am ținut de mână în cel mai vestic punct al Europei continentale.

🎶 L-am revăzut pe Zubin într-un concert și am schimbat câteva cuvinte și cu soția lui; ar fi trebuit să fie două concerte, însă pe al doilea l-a contramandat și astfel l-am văzut, pentru prima dată live, pe Gustavo Dudamel.

🏃‍♀️ Ne-am apucat de sport și mergem, în medie, de 2-3 ori pe săptămână. Uneori este o experiență agreabilă, alteori tragem de noi. Nu știu să spun dacă ne place, aș zice că mai degrabă nu, dar nu ne lăsăm.

💁‍♀️ Am reluat terapia. Mă ajută mult. Încă nu sunt acolo unde aș vrea să fiu. Dar dacă aș fi fost, n-aș mai fi avut nevoie de terapie.
Tot la capitolul ăsta, am început să meditez. Nici în privința asta nu sunt unde aș vrea să mă aflu.

🚂 La serviciu a fost banal. Continuu să învăț în fiecare zi, fac progrese, acumulez, rezolv tot felul de dude, am mici satisfacții din categoria ”știu câte bolțuri sunt într-un boghiu de tip Y25, deci dacă un atelier vrea să mă păcălească la facturare spunându-mi că a schimbat 32 de bolțuri, îl trăznesc de toți pereții pentru că știu că sunt numai 20” 💪. N-o fi ceva ieșit din comun, dar pentru orgoliu (și nu numai) contează. Că alte bucurii acolo oricum nu prea am. Un ghiont încasat în primăvară, pentru care mi-au fost necesare câteva săptămâni să mă adun. Pe fondul problemelor cauzate de actualul context internațional branșa noastră se luptă din greu, deci n-aș putea spune că perspectivele sunt din cale-afară de trandafirii.

Cu toate aceste realizări însă, anul ăsta mi-a cam stat în gât. Nu mă simt în stare să detaliez, dar a fost suficient de serios încât să mă reapuc de terapie. Un indiciu în acest sens este cât de puțin am scris pe blog. Aproape că nu-mi vine să cred. Atât de puțin...
Am încercat să scriu mai des, credeți-mă că am încercat. N-am putut. N-a mers.
Încă nu sunt bine. Sper să ajung să fiu.

2023, ai fost pe cât de ok s-a putut. Dacă eu n-am fost și nu sunt bine, cel puțin am făcut niște pași pentru a fi, și pentru asta îți mulțumesc.

2024, te rog să fii bun cu noi... Să fim bine și eu să găsesc ceea ce caut.

Adevăratul Crăciun este acela al copiilor

Mă tot frăsuneam și nu știam ce, sau despre ce să scriu astăzi. Convenționalele urări mi se păreau banale, însă nu era vorba numai despre asta; chiar dacă am încheiat pregătirile și ne-am decorat locuința, personal nu mă simțeam tocmai în spiritul Crăciunului.

Dar în seara asta am fost la tradiționala piesă de teatru pusă în scenă la biserică de către corul de copii dirijat de omul meu. În germană i se spune Krippenspiel și este nelipsită la slujba de Crăciun. Merg în fiecare an și sunt de fiecare dată foarte impresionată de cei mici, însă anul ăsta am fost, parcă mai mult decât oricând, sub vraja lor.

Cu o durată de aproximativ jumătate de oră, piesa aceasta - al cărei subiect este nașterea Lui Iisus și sosirea păstorilor și a magilor la ieslea din Betleem - reprezintă unul dintre evenimentele esențiale ale acestei mari sărbători. Copiii se pregătesc săptămâni în șir, de fapt repetițiile încep de prin octombrie. Rolurile se împart cu atenție, urmărindu-se nu numai să alegi bine interpreții, ci și să nu rănești orgolii; în fond, nu pot fi decât o singură Maria și un singur Iosif, iar tu ai în cor 22-23 de copii, mulți dintre ei dorindu-și rolurile principale. Cumva se reușește de fiecare dată ca toți copiii să fie mulțumiți de rolurile pe care le-au primit, întorcându-se cu entuziasm în piesă și anul următor.

Îi priveam în seara asta și simțeam că nu mai pot de dragul lor. Am avut tot timpul un zâmbet pe față și m-au încărcat cu enorm de mult bine. Vârsta medie a grupului este de 7-8 ani, aș spune (cea mai mică e o ghindoacă blondă absolut adorabilă, în vârstă de 5 ani, care azi a avut rolul unui înger și cel mai mai mare este un băiat de 12 ani, pe care-l știu din anii anteriori și de care efectiv sunt îndrăgostită; astăzi l-a interpretat pe Iosif. Este un puști superb, cu o voce joasă, talentat și deosebit de expresiv. Mi-a intrat la suflet. Nu mai am demult nostalgia ”dacă aș fi avut și eu copii...”, dar dacă mi-ar fi fost dat, aș fi fost foarte fericită cu un asemenea băiețel).
Toți își învățaseră foarte bine rolul, erau implicați și serioși, asumându-și fiecare cu responsabilitate treaba pe care o avea de făcut. Au jucat splendid. Era minunat să-i privești cât sunt de atenți, cât de mult le place ceea ce fac și, mai ales, cât de atenți sunt unul la altul și cum se susțin reciproc. A uitat unul dintre povestitori (trei la număr) să intre? Colega de alături îi dă un ghiont. Una dintre fetițe e-n reverie și nu se dă la o parte ca să facă loc magilor? Colegul e pe fază: o apucă mai mult sau mai puțin discret (😀) de mânecă și-o trage după el. Erau pur și simplu adorabil de spontani și deopotrivă atenți și implicați.

O mențiune specială pentru felul în care a fost integrată o fetiță care are o formă de retard psihic, dar care altminteri este foarte zglobie și conștiincioasă. Anul trecut nu a participat la piesă pentru că era bolnavă. Își dorea mult să joace. Sfătuindu-se cu o colegă de-a lui, omul meu a hotărât să-i dea un rol activ, ca să simtă cu adevărat că joacă în piesă, dar în același timp să nu-i pună probleme de natură să o streseze. Ea a fost îngerul care spune ”bucurați-vă, Iisus s-a născut!” (fraza fusese ceva mai lungă, de fapt) și s-a descurcat excelent.
M-am bucurat pentru ea. Încă și mai mult m-am bucurat văzând cum o tratează ceilalți copii: foarte ocrotitori, foarte atenți cu ea - dacă rămânea în urmă la vreuna din intrările sau ieșirile de pe scenă era mereu vreun coleg s-o călăuzească și s-o ajute, în timp ce cântau cu toții cei de lângă ea erau atenți să-i lase un pic mai mult spațiu personal (este important pentru ea, din ce mi-am dat seama) și în ansamblu erau foarte grijulii, păstrând în același timp o atitudine echilibrată și astfel nelăsând nicio clipă impresia că fetița ar fi neajutorată.
Am fost foarte, foarte impresionată să asist la asta. Acești copii au toate șansele să devină niște oameni de toată isprava.

Atât de multă puritate, inocență și emoție autentică au dăruit copiii în seara asta, că mi s-a umplut sufletul de bucurie.
Acesta, mi-am spus, este adevăratul Crăciun. Fără brizbrizuri comerciale, fără fraze seci și convenționale, fără conformisme doar pentru că trebuie.
Crăciunul este bucurie pură, este speranță, este împlinirea promisiunii făcute de Dumnezeu omenirii.
Crăciunul este în ochii fiecăruia dintre copiii care au jucat astăzi în piesa de teatru despre nașterea Lui Iisus.

Mi-e sufletul plin de recunoștință pentru omul meu, pentru tot ceea ce ni s-a dăruit și pentru tot ceea ce trăim.

Să aveți un Crăciun cu tihnă și bucurie, dragilor 🙂.

Surâsul unui trecut îndepărtat

Bunul YouTube s-a gândit să-mi activeze niște vechi nostalgii și mi-a propus câteva clipuri din serialul ”Saved by the Bell” (dacă-l știți, suntem cam de-o seamă 😃. Ca să n-o zic pe-aia cu ”ești bătrân dacă-ți amintești chestia asta” 🙄. Apreciați delicatețea, mulțumesc anticipat). 

Anyway. A fost suficient să mă uit la primul filmuleț ca să-mi revină amintirile și duioșiile de-acum trei decenii. Eram îndrăgostită de Zack (eu și alte zeci de milioane de fete, bănuiesc) și cloceam fantezii de adolescentă cu el. Platonice, silvuple 😇, dar totuși, fantezii. Am tot ”scroll-at” trecând de la un video la altul și-ntre timp mă gândeam la mine cea de atunci.

Au trecut 30 de ani de când suspinam după Zack, irezistibilul blond și-mi doream o dragoste ca a lui pentru Kelly. Și multe altele îmi doream, cu naivitatea specifică vârstei. Sau cu încrederea în sine de asemenea specifică vârstei, care te face să crezi că nimic nu este imposibil și poți munta munții din loc dacă-ți propui asta.

Unele s-au împlinit. Altele au rămas ceea ce erau deja: utopii. Iar altele, mno... poate-n viața viitoare. Am făcut o scurtă trecere în revistă.

🌞 Trei dorințe care s-au împlinit

- fericire în dragoste. Omul meu este cea mai mare bucurie a vieții mele, sufletul, rostul și sensul meu. Sunt foarte, foarte recunoscătoare Divinității că ne-a adus împreună. Apropo, ieri s-au împlinit 19 ani de la prima noastră întâlnire 🙂. La mulți înainte, nouă!
- să trăiesc în străinătate. Având în vedere contextul familial, totul părea să indice că voi emigra în Statele Unite, dar pe principiul ”ce ți-e scris, în frunte ți-e pus”, locul meu s-a dovedit a fi în Germania. Și e perfect așa.
- să pot purta bluze și rochii decoltate. Asta e ceva ce n-am povestit niciodată pe blog. Habar n-am de ce, c-am zis eu unele mai grele de-atât... Pe scurt, în prima parte a vieții am avut stern înfundat (cunoscut și drept pectus excavatum) - extrem de vizibil. Într-atât de, încât nu puteam purta nici măcar un minim decolteu, iar la mare se găsea uneori câte-o binevoitoare să mă întrebe de ce am ”gaură” în piept. Fără să fi avut complicații cardiace sau pulmonare, a fost ceva teribil de supărător, una dintre ”umbrele” adolescenței și primei mele tinereți. Una din multele...
La aproape 22 de ani m-am operat și, chiar dacă defectul n-a putut fi remediat pe deplin (fusese foarte pronunțat, cum spuneam), a fost corectat suficient de bine încât să pot purta și eu vestimentație cu oarece decolteu. Când m-am trezit după operație și asistenta mi-a pus oglinda în mână ca să pot vedea, mai să-mi dea lacrimile. Cu pansament cu tot, și totuși vedeam că ”gaura” dispăruse. A fost un vis împlinit, pe care în adolescență nu l-aș fi crezut realizabil.

🌤 Trei dorințe care nu s-au împlinit

- o întâlnire cu, hai c-ați ghicit, Zack. Vai, cât de mult mi-am dorit asta. Îmi și imaginam detaliat cum merg să-l iau de la aeroport, ne ținem de mână, ne sărutăm și-mi dăruiește o inimioară de aur pe un lănțișor. Cine râde are promisă o castană 😒. Reiterez faptul că aveam 13 ani.
- să devin o scriitoare de renume internațional. Aici se-aplică aia cu ”în altă viață”.
- după histerectomia de la 15 ani, m-am tot gândit o vreme că o să fac un transplant de uter și astfel o să pot avea copii. Mda. Tot în viața viitoare, presupunând că există așa ceva.

N-am nicio intenție să compar ce s-a împlinit și ce nu, cu toate că așa ar putea părea. Mă consider un om norocos, iar acesta a fost doar un fel de ”stroll down memory lane”, care s-a activat de cum am vizionat din nou genericul ”Saved by the Bell” 🙂.

Și, da. Știu cum arată astăzi Mark-Paul Gosselaar. Timpul nu iartă pe nimeni. Dar pe mine nu el mă interesa acum treizeci de ani. Nu pe el îl visam în imaginația mea de adolescentă, ci pe blondul Zack, care uitase complet de Kelly după ce mă întâlnise pe mine, desigur 🙂 (mai am castane, să știți. Numa' zic 🤨).