Cred că toată lumea care a așteptat rezultatul unei biopsii știe care este acesta.
Benign ❤️
Benign ❤️❤️
Benign ❤️❤️❤️
Fără de sfârșit sunt minunile și puterile Tale, Doamne! 🙏
Încă îmi caut ritmul normal de respirație, după ce timp de șase săptămâni am respirat cu picătura.
Încă sunt cu frâna de mână trasă.
Încă nu simt că am ieșit pe deplin din starea de alertă.
Dar voi ajunge și acolo.
Îți mulțumesc, Doamne! 🙏
Greu tare să fii acolo, în sala de așteptare adică. Să nu poți face nimic decât să aștepți, cum îi zice și numele.
Mi-e tot mai greu să mă adun, și simt până la os fiecare zi care trece fără să primim un anume telefon. Știu că poate părea că mă alint, și că foarte mulți oameni trec prin greutăți incomparabil mai mari, dar simt că așteptarea asta - între timp, de o lună și jumătate - mi se pune pe inimă și mă secătuiește. Practic nu prea mă mai pot concentra la nimic, doar aștept, aștept, aștept.
Mă mai uit la câte un episod din ”Lucifer” din când în când, însă nu reușesc să fac abstracție de telefonul care nu sună.
Îmi doresc să sune, dar în același timp mi-e și frică să sune.
Și - fapt probabil nu chiar surprinzător - nu e vorba de mine, că dacă era, aș fi fost incomparabil mai relaxată. Mă cunosc foarte bine și pot afirma asta fără rezerve. Și da, îmi doresc din tot sufletul ca despre mine să fi fost.
La asta s-a adăugat de curând încă o sursă de stres și temeri - tot de ordin familial, tot referitor la cineva foarte apropiat și tot referitor la un aspect care ține de sănătate. Puse toate cap la cap, mi-e tot mai greu să-mi țin biscuiții grămadă.
PTSD-ul meu, declanșat în urmă cu aproape 4 ani, joacă țonțoroiul.
Cum spuneam, știu că în lume se întâmplă tragedii, însă pentru mine e vorba de tot ceea ce iubesc mai mult pe lume și mi se face mușuroi sufletul care pendulează între teamă și speranță.
Sper să fie totul bine. Sper.
A mai trecut un an din noi, vorba cântecului 🙂.
Despre 2025 am zis deja cam tot ce-am avut de zis. Îl închei cu sufletul plin de recunoștință, chiar dacă nu a fost un an ușor.
Vom întâmpina anul nou în Balconia 😀 și e foarte bine așa. Duși demult sunt anii când mă duceam la petreceri de Revelion, petreceri pentru care-mi făcusem planul încă din octombrie-noiembrie. Cine nu avea un plan în decembrie, o invitație, ar fi putut la fel de bine să se ascundă sub o piatră.
Câtă presiune, îmi spun acum, amintindu-mi de vremurile acelea. Și cât de bine mă simt în seara asta fără nicio invitație, doar cu omul meu, îmbrăcată cu un tricou cu Mickey Mouse, pantaloni cu buline și un halat roz cu oi.
Aștept anul 2026 cu speranța că va fi mai bun, mai prielnic și mai îngăduitor. Și de asemenea, sper să scriu mai mult și mai pe pozitiv 😊.
Peste câteva zile omenirea își ia rămas-bun de la un an despre care, deși din fericire îl încheiem cu bine, personal doar îmi doresc să se încheie o dată.
Din ce-am tot citit și auzit pe la alții, nu sunt singura care simte așa. Circula recent și un meme care spunea ceva de genul ”după 2025, intri în noul an cu maximă precauție, tiptil-tiptil, ținându-ți respirația și călcând pe vârfuri”.
Eh, cam pe-acolo sunt și eu.
Am călătorit în două țări noi - Polonia și Emiratele Arabe Unite, marcând și cea dintâi călătorie a noastră în Asia. A fost deopotrivă interesant și instructiv și nu e total exclus să mai revenim în Emirate într-o bună zi.
Am citit puțin, pentru că am avut multe perioade în care fie nu m-am putut concentra, fie nu am găsit nicio bucurie sau evadare în lectură.
Am scris puțin pe blog, pentru că nu am avut resursele interioare necesare. A fost, de altfel, și primul an în care am făcut o pauză, fiindcă nu mă mai puteam aduna.
Am muncit.
Nu prea am ascultat nici muzică. În principal din aceleași motive pentru care nu am citit mult și nu am prea scris.
Pe Zubin nu l-am revăzut nici anul ăsta. În iunie s-au împlinit doi ani de la ultimul lui concert la care am fost (pentru concertul din martie, la care aveam bilete, și-a anulat prezența cu doar câteva zile înainte; la fel s-a întâmplat și cu un concert anterior, unde a fost înlocuit de Gustavo Dudamel). Păstrez o speranță, dar nu mai vreau să anticipez. Dacă se va întâmpla, o să scriu, cu sufletul plin de bucurie și de drag.
2025 a fost un an destul de apăsător, la capătul căruia sunt obosită, însă imens de recunoscătoare că se încheie cu bine.
Și pentru asta, 2025, eu îți mulțumesc.
2026... te rog din suflet, fii bun cu noi.
Nu sunt neapărat înclinată spre filozofeli și melancolii astă seară, însă mă gândesc de ceva timp atât la text cât și la persoana care l-a inspirat și care, după 15 ani, continuă să însemne foarte mult pentru mine.
Asta chiar dacă ne-am întâlnit o singură dată în realitate.
Și chiar dacă, foarte probabil, nu ne vom mai vedea niciodată.
Și chiar dacă, la fel de probabil, eu nu mai însemn nimic pentru ea.
Am citit la un moment dat undeva o metaforă foarte frumoasă, în care am simțit că se regăsește ca turnată povestea mea și-a ei (pe care nu-mi vine s-o numesc ”fostă prietenă”, deși evidența arată că asta a devenit între timp).
Uneori, prieteniile sunt precum trandafirii. Cunoaștem oameni care ne colorează frumos viața o perioadă, asemeni trandafirilor. Apoi relațiile se diluează treptat și la un moment dat, dispar.
Și pornit-am ieri pe a doua jumătate spre 50.
Îmi dau seama că poate sună deprimant, deși nu asta mi-e intenția, dar personal consider aspectul pe undeva șocant: cum vine asta, nu aveam ieri 20 de ani?
Nu, și bine că nu aveam 😀. Mă-ncearcă pe undeva nostalgia tinereții, dar pentru nimic în lume nu-mi doresc să mă întorc la anii ăia. Nu-i aproape nimic frumos de retrăit.
E bine la 45.
Cu omul meu, în casa noastră, cu rostul meu și cu prea-plin sufletesc.
Cu telefoane și mesaje de la oameni dragi (inclusiv de la Musiu Șarl; nu ne ratăm aniversările în niciun an, deși au trecut atâția ani de când nu ne-am mai văzut. E un sentiment aparte să vezi că ai însemnat, totuși, ceva, pentru cel mai mișto șef pe care l-ai avut vreodată 🙂).
Cu un minitort de căpșuni cu mascarpone (cumpărat, silvuple. Sunt femeie serioasă, îmi recunosc limitele 😀).
Cu o cină la un restaurant grecesc, urmată de o scurtă plimbare prin centru. La un moment dat nimeriserăm pe niște străduțe pe care nu le cunoșteam; și ce dacă, am zis, mergem înainte, nimerim noi la metrou pân' la urmă. ”Cât de fain e pe aici! Îți dai seama că-n orașul ăsta suntem acasă?” 😊 Iubesc zona centrală a Hamburgului și-mi reamintesc, iar și iar, cât de mult mi-am dorit să trăiesc într-un oraș mare.
Nu vin după o perioadă ușoară și încă simt că respir cu frâna de mână trasă, dar ieri, plimbându-ne pe străzile din centru, simțeam că mi se inundă sufletul de recunoștință pentru tot ceea ce ni s-a dăruit.
Fără legătură cu subiectul postării, să v-o arăt pe tovarășa care dădea târcoale adineauri în fața blocului.
Încep cu o mărturisire: ”plimbam” articolul ăsta prin minte de două săptămâni, respectiv de când Nicușor s-a calificat, nu fără emoții, în turul al doilea. Dar nu știam cum îl voi scrie, și nici măcar dacă voi avea de ce să-l scriu. Practic nu vedeam niciun motiv de optimism - Simion se instalase comod la un avans amețitor și Nicușor nu părea că va putea să recupereze. Cât de tare m-am înșelat am descoperit cu toții ieri, spre marea bucurie și ușurare a 6.168.642 de români 🙂.
Se spune că pesimistul este un optimist bine informat și cam pe-aici mă încadram și eu. Am citit mult, am urmărit toate dezbaterile, am vorbit cu oameni mai pricepuți decât mine. Nu aveam un obiectiv anume, ci pur și simplu voiam să acumulez cât mai multe informații, ca să-mi setez realist așteptările.
Pe măsură ce mă documentam îmi creșteau admirația și respectul pentru Nicușor Dan și m-au impresionat foarte mult reziliența și tăria lui de caracter. A avut parte de o campanie cumplită, personal nu știu să mai fi fost atacat vreodată un candidat așa cum a fost el, inclusiv cu săgeți otrăvite aruncate spre familie. Nu și-a pierdut niciun moment cumpătul, de la dezbatere la dezbatere s-a prezentat tot mai bine, uneori mai și glumea și per total avea aerul acela de firesc și natural, ca și cum ceea ce făcea era cât se poate de simplu.
Dar nu puteam fi optimistă, în ciuda numeroaselor mantre cu ”binele învinge”. Nu învinge mereu, mă gândeam; în 1933, Hitler a devenit cancelar și peste întreg continentul european s-a lăsat întunericul pentru o lungă bucată de vreme.
Ziua de ieri a început cu un eveniment la biserica din parohia noastră, urmat de o cafea și prăjituri în curtea casei parohiale. Am socializat cu mai multe doamne și domni din parohie, pe care-i cunosc de când locuiesc aici; sunt bătrâni (75-80 de ani sau chiar peste), au văzut și au trăit multe. Bine informați, sincer preocupați de situația internațională, buni la suflet. M-au întrebat de alegeri, cunoșteau situația și le-am zis că suntem îngrijorați. ”Ne rugăm pentru țara voastră”, ne-au spus. N-am cuvinte să descriu cât de tare m-au impresionat aceste cuvinte, venite de la oameni care știu foarte bine ce înseamnă extremismul.
Am votat și ne-am întors acasă, cu inima strânsă, dar mulțumiți că am făcut, realmente, tot ce se putea. Acum începea ce era mai greu: așteptarea. Aveam niște prieteni din România în vizită (fuseserăm la vot împreună), sporovăiam, beam cafea (că vorba aia, urma să fie o noapte lungă), dădeam refresh la cel puțin zece minute ca să verificăm prezența la vot, încercam să vorbim despre altceva, dar invariabil ajungeam la același subiect.
Când s-au anunțat rezultatele exit poll-urilor, ne-am strâns în brațe. Am așteptat încordați să vină și rezultatele din diaspora și răsuflam ușurați la fiecare nouă actualizare. S-au scăpat și niște lacrimi. Bărbații s-au îndeletnicit cu câte un păhărel de whisky. Noi, fetele, am mâncat bomboane de ciocolată, am strigat prin casă ”Ni-cu-șor!”, am mai bocit, ne-am mai îmbrățișat și ne-am dus la culcare în jur de 1 noaptea, deși eu urma să mă trezesc la 6 pentru că, vorba ceea, la serviciu mă lua lumea de bună și voia de la mine chestii 🤨.
(Apropo: acum că respirația și pulsul încep să ne revină la normal, putem începe discuțiile despre organizarea alegerilor sâmbăta? Ca să dormim și noi ca oamenii după aia, nu din alt motiv).
 |
| O seară când mi-aș fi dorit să fiu în București |
Am scris când s-au împlinit 20 de ani, am scris și la 25, nu puteam să las să treacă ziua în care se împlinesc 30 de ani fără s-o fi marcat cumva.
Trei decenii de la operația care m-a schimbat în toate felurile posibile. O viață de om, s-ar putea spune. Vremea lui ”de ce eu” a trecut demult, iar celelalte întrebări - chiar dacă nu și-au aflat răspunsul - au fost puse într-un sertar a cărui cheie nu știu pe unde e și nici nu intenționez s-o mai caut. Trecutul e trecut, așa mi-a fost dat, o să fiu mamă într-o altă viață. Da, mi-a fost cumplit de greu, dar am ieșit cu bine din asta și până la cap și la coadă, e tot ceea ce contează.
În context - și pentru că am avut ocazia să mă conving din nou de asta relativ recent - mi-am adus aminte despre ceva ce mi s-a întâmplat la vreo două luni după operație. Ceva care poate părea ciudat și n-aș fi crezut posibil, dacă n-aș fi trăit experiența eu însămi.
Mie n-a trebuit să-mi spună nimeni ce mi se întâmplase. Am aflat singură, după două luni - într-un fel inedit, aș zice. Din senin, fără să fi avut nici cea mai vagă idee și fără să fi văzut vreun document medical. N-aveam niciun motiv să cred că fusese mai mult decât mi se spusese că a fost, drept pentru care nu mă preocupa deloc subiectul. Răul trecuse, eram în plin proces de refacere (și de îngrășare, că ieșisem din spital cu mai puțin de 40 de kilograme, drept pentru care făceam concurență unui ogar aflat la dietă), încheiasem cu bine anul școlar, mă bucuram de vacanță, devoram cărți de Jules Verne, Agatha Christie și Karl May. N-aveam nicio grijă, nicio apăsare.
Și într-o noapte de început de iulie, am visat. O voce venită de nicăieri care, pe scurt și în cuvinte simple, mi-a spus exact ceea ce se întâmplase în timpul operației. Ce făcuseră chirurgii, respectiv ce extirpaseră.
Da, știu cum sună toată chestia asta, dar vă jur că lucrurile s-au petrecut exact așa cum v-am povestit.
M-am trezit cu un sentiment de ”ce naiba a fost asta?” și pe moment n-am dat atenție, dar atât de ciudat și de ”asta de unde-a mai apărut?” mi s-a părut, încât i-am povestit mamei.
În clipa când i-am văzut expresia feței, am știut că nu fusese doar un vis.
Mulți ani mai târziu, în terapie fiind, i-am relatat psiholoagei întâmplarea. N-a fost deloc mirată și mi-a spus că, de fapt, este un fenomen destul de răspândit. ”Corpul știe ce i s-a întâmplat”, a zis ea. ”De fapt și tu știai, dar nu realizai că știi. Ai devenit conștientă că știi atunci când ai fost pregătită pentru asta”.
Treizeci de ani mai târziu, subiectul continuă să mi se pară fascinant. Sunt încă atât de multe lucruri pe care nu le cunoaștem legate de mintea și de corpul nostru.
Cam atât pentru ”aniversarea” de astăzi 🙂. Nu știu dacă la ”borna” de 35 de ani o să mai scriu despre asta. Cel mai probabil nu. Va rămâne pentru totdeauna o anume nostalgie. Un dor... acel dor pe care nu-l poți explica, după ceva ce n-ai cunoscut niciodată.
La mulți ani, oamenii mei și bine v-am regăsit în noul an! Sper că ați petrecut Revelionul așa cum și cu cine v-ați dorit și vă doresc să aveți parte de un an fabulos 🙂🤗.
Și de asemenea, vă doresc să nu fi început munca de astăzi (ca mine. La drept vorbind, e și o parte bună în asta - fiind încă foarte liniște, am timp să mă ocup de niște chestiuni al căror deadline e undeva spre sfârșitul lunii și pentru care cu greu îmi voi găsi timp după ce se pornește balamucul. Ăsta ar fi ca un fel de silver lining, dar adevăru-i că tare greu te smulgi din odihnă imediat după 1 ianuarie...).
Revenind la ce spuneam, noi am petrecut ca pensionarii și a fost foarte bine. Nu ne-am fi dorit altceva.
Astăzi am schimbat câteva impresii referitoare la programele unora dintre cele mai cunoscute posturi germane de televiziune.
- Vai, cât de frumos a fost pe ARD, au cântat live Alphaville și Thomas Anders de la “Modern Talking”, awww ❤️🥹.
- Pff, pe ARD n-a fost nimic ca lumea, când am dat erau niște moșnegi cu ceva șlagăre învechite… 😒.
Presupun că m-ați identificat în dialogul de mai sus, nu? Ce vasăzică diferența dintre generații, prieteni. Vedeți, asta voiam să spun când am zis de pensionari. Și vă informez că ne-am și zbânțuit nițel pe ”You're my heart, you're my soul”, ca să fie treaba treabă 😀.
Ieri am urmărit ca de obicei Concertul de Anul Nou și nu știu cum să spun asta fără să par o snoabă elitistă, dar mi s-a părut... ok. Atât. N-a avut sclipire, n-a avut nimic ieșit din comun, deși repertoriul a fost foarte bine ales, iar interpretarea - cum altfel decât fabuloasă. Dar nu știu... am văzut atâtea concerte vieneze extraordinare și mi se pare că acum a lipsit ceva. Nici Riccardo Muti nu mai e tânăr, ieri a fost pentru a șaptea oară când a dirijat acest concert și chiar dacă dispune de resurse impresionante, până la urmă tot om e și el.
Știu că sunt subiectivă, dar pentru mine imaginea de mai jos reprezintă expresia cea mai fidelă a fericirii care ar trebui să se regăsească în acest concert devenit legendar.
Mă bucur pentru el și-mi pare bine că Filarmonica s-a scuturat un pic de opțiunile convenționale și a încredințat misiunea unui dirijor dintr-o generație mai tânără. Chiar dacă e un concert clasic, un suflu nou este întotdeauna de apreciat.
Dar nu vă pot spune ce-a ieșit pe pagina de Facebook a Filarmonicii, la postarea unde s-a anunțat cine va fi următorul dirijor. Administratorul paginii cred că s-a ales cu febră musculară la mână de la câte comentarii a șters (și bine-a făcut). Efectiv a plouat cu jigniri și mitocănii la adresa lui Nézet-Séguin, din cauză că e homosexual (nu știusem asta până acum, și-n definitiv de ce-ar fi trebuit să știu? E viața personală a omului, pentru numele lui Belzebut). N-am idee ce legătură are cu muzica lui sau cu parcursul profesional (în prezent este dirijorul a trei orchestre: dirijor-şef ales pe viaţă al Orchestrei Metropolitane din Montreal, director muzical al Operei Metropolitane din New York şi director muzical al Orchestrei din Philadelphia). Din toate aceste realizări, de-așa ceva s-au găsit să se lege? De orientarea lui sexuală? De fapt, nu știu de ce mă mai mir.
Alții aveau o problemă cu faptul că nu a fost aleasă o femeie dirijor. Am văzut întrebarea repetată cel puțin de câteva zeci de ori. Și tot de-atâtea ori li s-a explicat: o condiție esențială pentru ca un dirijor să fie invitat să dirijeze concertul de Anul Nou este să aibă o colaborare constantă de minimum zece ani cu orchestra Filarmonicii vieneze. Iar momentan nu există nicio dirijoare care să îndeplinească acest criteriu. Și cu asta basta, atât de simplu e.
Cum spuneam, chestia asta s-a repetat de zeci de ori. Credeți c-au înțeles? Dădeau ”like” răspunsului în care li se explica motivul și câteva comentarii mai jos îi vedeai din nou cu aceeași întrebare: ”why not a female conductor?” 🤦♀️
În fine. Până la urmă, tot ceea ce contează în cazul de față este muzica și bucuria pe care aceasta o aduce oamenilor. Asta e ceea ce rămâne.
Așadar, 2025 🙂 Te rog să fii blând cu noi și îngăduitor cu visele noastre. Și sper că vei fi nu bun, ci excelent.
- Ce-ți place ție din punct de vedere fizic la un bărbat? mă întrebase într-una din primele conversații online, când niciunul nu știa nimic despre celălalt. Nici cum arată, nici cu ce se ocupă. Poate doar vârsta să o fi știut, dar nu sunt deloc sigură.
- Hmm. N-am fixații gen ”să fie blond sau brunet, cu ochi albaștri sau verzi”, dar îmi plac mâinile fine, ca de pianist sau de chirurg.
- Nu știu dacă am mâini fine, dar pianist sunt, a venit răspunsul pe monitorul din fața mea.
”Ești tu pianist, cum sunt eu regina din Saba”, mi-am zis eu contemplând răspunsul care, în context, părea de-a dreptul neverosimil. Dar m-am pregătit pentru prima întâlnire cum n-o mai făcusem pentru nimeni până atunci, și prin asta vreau să spun că mi-am pus inclusiv lentile de contact. Nu știu exact de ce m-am pigulit atâta, dar scurt pe doi, cred că voiam pur și simplu să-l impresionez.
Tocmai izbutisem, nu fără oarece eforturi, să-mi pun prima lentilă, când sună telefonul. La naiba, cred că anulează întâlnirea, m-am gândit și-am răspuns morocănoasă, pregătindu-mi deja un răspuns diplomatic din categoria ”ei, asta e, nicio supărare, rămâne pe altădată”.
- Bună, uite de ce te sun. Sunt la Conservator și-am găsit o clasă de pian liberă. Ai vrea să-ți cânt ceva la pian?
Ha! Deci chiar e pianist 😀. Simțindu-mă foarte motivată în lumina acestei revelații, mi-am pus cu succes a doua lentilă și-am purces către Conservator.
Mi-a dăruit un recital de aproximativ trei sferturi de oră. Desigur, nu i-am spus eu ce să cânte, nici vorbă să-mi fi permis așa ceva atunci. A ales piese cunoscute (îmi aduc aminte de ”Ploaia”, ”Ballade pour Adeline” și ”All by myself”; la primele două mă gândisem și eu și le-a interpretat fără să-i spun, ceea ce m-a cam pus pe gânduri) și mă simțeam ca într-un fel de vrajă. Un bărbat pe care-l vedeam pentru prima dată cânta la pian, numai pentru mine.
Și da, chiar are mâini fine, aspect pe care l-am observat imediat 🙃.
Îmi adusese și o cutie de praline Baileys, din care m-am înfruptat cu demnitate pe parcursul recitalului, iar asta n-a fost o figură de stil: erau absolut delicioase, eu nu aveam prea des ocazia să gust ciocolată atât de fină (nu-mi permiteam, din cele trei lulele pe care le câștigam pe-atunci abia reușeam să mă întrețin) și cu greu mă abțineam să nu mă înfig cu adevărat în ele. ”Ce-ar crede el despre mine dacă le-aș mânca pe toate? Nu se face așa ceva. Dar sunt atât de buneeee...”. Din ce-mi aduc aminte, am reușit să las vreo patru-cinci în cutie. Mi le-a cedat și pe alea 😀.
- Trăgeam cu coada ochiului la tine și mă bucuram să văd că-ți plac, mi-a povestit ulterior.
În ziua aceea mi-a făcut cadou un CD cu soundtrack-ul din ”Twin Peaks”, pe care știa că mi-l doresc și ne-am luat la revedere convenind că “vorbim”.
Seara acasă,
ascultând CD-ul și notându-mi în jurnal impresiile zilei am realizat
că, mai presus de orice, mă simt liniștită. Avusesem un an oribil și nici perioada aceea nu era deloc bună, așadar cu atât mai surprinzătoare era starea de bine pe care o aveam ulterior întâlnirii. Redau un fragment din ce am
scris atunci:
Niciunul nu se vedea într-o relație în viitorul imediat.
Niciunul nu căuta.
Și-n după-amiaza aceea de 7 noiembrie 2004, niciunul dintre noi nu știa că-și găsise Omul 🙂.
Zilele trecute mi-am adus aminte că pe 2 iunie s-au împlinit 20 de ani din ziua care-ar fi putut da un curs cu totul diferit vieții mele.
Ce bine că n-a făcut-o 🙂.
Cunoașteți, probabil, expresia ”când Dumnezeu închide o ușă, deschide undeva o fereastră”. Esențial, aș spune eu, este să vedem acea fereastră și să nu ne încăpățânăm să batem la ușa închisă. Dacă s-a închis, înseamnă că orice ar fi dincolo de ea, nu era pentru tine. Este cum nu se poate mai adevărat.
Fusesem acceptată pentru un masterat la un colegiu din Statele Unite. Trec peste detalii, procedura aplicației, testul TOEFL (pentru care am avut niște emoții crâncene, mi se părea că întreaga mea viață depinde de rezultatul ăla) șamd. Aplicasem pentru viză de student, desigur, însă urma să locuiesc la rudele mele din California. Cine știe, poate exact ăsta a fost elementul care l-a determinat pe ofițerul consular să-mi respingă solicitarea, după interviul susținut pe 2 iunie. N-o să știu niciodată, pentru că nu-ți spune nimeni care este motivul. Dar, cu adevărat, nu mai contează.
Nu apucasem s-o văd când am ajuns vineri seara, în ajunul zilei ei de naștere, fiindcă adormise în timp ce se uita la televizor și n-am vrut s-o deranjez. Am coborât la ea dimineață, la cafea.
- Am emoții, mi-a zis, aproape cu timiditate.
Era adolescentă când a început al doilea război mondial.
Își amintește de abdicarea Regelui Mihai.
Păstrează amintiri, multe dintre ele cumplite, despre ocupația sovietică din perioada 1944-1958.
N-a uitat nici acum viscolul din iarna anului 1954.
Poate povesti impresii personale despre anii comunismului, regimul lui Gheorghiu-Dej, ascensiunea lui Ceaușescu, teribilul cutremur din 1977 și criza alimentară din anii '80.
Și multe, foarte multe altele.
S-a născut pe 16 martie 1924 și sâmbătă a împlinit un veac.
Am stat un pic la povești.
- Bucură-te din plin de ziua asta și de toți oamenii care vor veni, pe care tu ai să-i strângi astăzi laolaltă.
- Da, chiar asta îmi doresc, să mă bucur de voi toți... Mai vrei cafea?
De vrut aș mai fi vrut, dar timpul era destul de scurt. Am dat o fugă până la cimitir, am trecut ca de obicei și pe la bunicul (soțul ei, călător în alte lumi în urmă cu 20 de ani), ”să vii și tu la petrecere diseară”, i-am spus și după aceea m-am recules la mama și la bunica cealaltă.
Ca de fiecare dată, am ascultat pe telefon ”Stay Another Day”. A fost melodia preferată a mamei și de când am ajuns pentru prima dată singură la mormântul ei n-a fost vizită să nu ascultăm împreună - eu de aici, ea de dincolo - această piesă.
M-am întors acasă, m-am schimbat și am coborât s-o ajut să se îmbrace. Se descurcă și singură, dar îi prinde bine un pic de ajutor.
I-am încheiat nasturii bluzei și i-am prins colierul.
- Da' vezi să-l pui cu fața, cum trebuie, nu pe dos 🤨.
M-am executat și a verificat, circumspectă. Îl pusesem bine, păi ce facem aici? 😁 Adică o fi având ea suta de ani, dar e pe fază, make no mistake 😀.
M-am gândit să vă povestesc ceva ce nu știați despre mine (deși pare-mi-se că am menționat mai demult, în treacăt), asumându-mi riscul de-a fi considerată, vorba lui Frau Zgaibă, fosta noastră vecină din Bayreuth, ”tralala und tralala” 😀. Pfiu, ce amintiri nepieritoare îmi evocă simpla ei mențiune.
Dar să nu-mi uit vorba. Așadar, cu toate că sunt o persoană de cele mai multe ori rațională (sau cel puțin așa am pretenția), de-a lungul vieții n-am putut să nu observ o suită de coincidențe legate de anumite numere. Sau mai precis, de un singur număr - 9, și combinațiile care îl au ca rezultat. Probabil ”bazele” au fost puse începând cu chiar cu data nașterii ale cărei cifre, însumate, dau 9. Deci pe scurt, într-o anumită măsură am unele motive să cred în numerologie.
Sigur că aceste coincidențe ar putea fi puse pe seama hazardului, dar eu nu cred că toate se pot explica astfel. Iată mai jos câteva dintre ele - cele de care-mi aduc aminte, că au fost mai multe de-atât, dar nu pe toate le-am reținut.
(Cam ăsta ar fi momentul în care ați putea concluziona că-s plecată cu sorcova, în caz că nu s-a întâmplat până acum 🤭).
- am știut că m-am îndrăgostit, cu adevărat și pentru prima oară într-o zi de 18 (mai 1995);
- mi-am luat rămas-bun în sinea mea, și pentru totdeauna, de la acel om tot într-o zi de 18 (iunie 1996). Am intuit atunci că e ultima dată când îl vedeam și timpul mi-a dat dreptate. Mă mai gândesc și acum la el uneori, cu nostalgia pe care numai prima dragoste ți-o poate da. A rămas - așa cum foarte frumos citisem într-o carte - ”o efemeră clipă de poezie” 🙂;
- la prima probă de la bacalaureat (limba română oral), am tras biletul cu numărul 18 (și-am luat zece, inclusiv cu felicitările comisiei, vă rog să pardonați lipsa de modestie 🫣);
- într-o zi de 18 (februarie 2002) am fost operată pe stern, corectându-se malformația congenitală ”pectus excavatum”, operație care a reușit și în urma căreia am început să port, pentru prima dată în viață, decolteuri. Asta nu fusese posibil până atunci, fiindcă deformația era foarte adâncă și vizibilă;
- eu și omul meu ne-am cunoscut într-o sesiune de chat pe mIRC într-o zi de 9 (septembrie 2004);
- fix un an mai târziu, pe 9 (septembrie 2005) am fost - ca jurnalist acreditat la Festivalul ”George Enescu” - pentru prima dată la un concert dirijat de Zubin, care a schimbat pentru totdeauna ceva în sufletul meu;
- l-am văzut pentru prima dată live pe unul dintre artiștii cei mai dragi mie, Michael Bolton, într-o zi de 9 (noiembrie 2005), când am fost, tot ca jurnalist acreditat, la concertul susținut de el la București;
- omul meu m-a cerut în căsătorie într-o zi de 18 (martie 2007);
- ne-am căsătorit civil într-o zi ale cărei cifre, însumate, au ca rezultat 9 (19 august 2007);
- când am luat permisul de conducere (la a treia încercare, nu mă feresc să recunosc), am avut varianta de test cu numărul 90;
- tot într-o zi de 18 februarie (dar 2008), am început cursul de limbă germană în țara mea adoptivă;
- am semnat actele de cumpărare ale fostei noastre mașini, draga mea Blackie, într-o zi de 9 (ianuarie 2013);
- l-am întâlnit personal pe dragul meu Zubin într-o zi ale cărei cifre, însumate, au ca rezultat 9 (19 februarie 2013). Într-un fel, seara aceea a fost un turning point pentru mine;
- am depus actele pentru cetățenie într-o zi de 27 (iulie 2016). Totul a decurs foarte repede și fără niciun fel de probleme: o lună și 4 zile mai târziu, depuneam jurământul;
- într-o zi de 18 (septembrie 2019) am vizionat apartamentul pe care urma să-l cumpărăm;
- numărul blocului în care se află apartamentul nostru este 54 ;
- ... și într-o notă amuzantă: ce zi e azi, când v-am făcut mărturisirea asta? 🙃.
Acum că mi-am dezvăluit această, hai să-i spunem, credință, trebuie să subliniez că niciuna din întâmplările de mai sus nu au fost intenționate, ci exact asta au fost: întâmplări, și tocmai din acest motiv sunt cu atât mai interesante. Nu înseamnă că-mi ghidez viața după ele și unele nici nu au fost conștientizate pe moment ci mult mai târziu, dar am învățat să le observ.
Am sentimente amestecate referitoare la anul care se va încheia peste câteva zile. Privind obiectiv, a fost un an ok, din care nu au lipsit experiențele inedite și călătoriile, am citit cărți interesante și am ascultat muzică bună.
🌎 Am revăzut Veneția, am vizitat Padova, insulele Murano și Burano, am ajuns pentru prima dată în Portugalia, am făcut cunoștință cu Oceanul Atlantic și ne-am ținut de mână în cel mai vestic punct al Europei continentale.
🎶 L-am revăzut pe Zubin într-un concert și am schimbat câteva cuvinte și cu soția lui; ar fi trebuit să fie două concerte, însă pe al doilea l-a contramandat și astfel l-am văzut, pentru prima dată live, pe Gustavo Dudamel.
🏃♀️ Ne-am apucat de sport și mergem, în medie, de 2-3 ori pe săptămână. Uneori este o experiență agreabilă, alteori tragem de noi. Nu știu să spun dacă ne place, aș zice că mai degrabă nu, dar nu ne lăsăm.
💁♀️ Am reluat terapia. Mă ajută mult. Încă nu sunt acolo unde aș vrea să fiu. Dar dacă aș fi fost, n-aș mai fi avut nevoie de terapie.
Tot la capitolul ăsta, am început să meditez. Nici în privința asta nu sunt unde aș vrea să mă aflu.
🚂 La serviciu a fost banal. Continuu să învăț în fiecare zi, fac progrese, acumulez, rezolv tot felul de dude, am mici satisfacții din categoria ”știu câte bolțuri sunt într-un boghiu de tip Y25, deci dacă un atelier vrea să mă păcălească la facturare spunându-mi că a schimbat 32 de bolțuri, îl trăznesc de toți pereții pentru că știu că sunt numai 20” 💪. N-o fi ceva ieșit din comun, dar pentru orgoliu (și nu numai) contează. Că alte bucurii acolo oricum nu prea am. Un ghiont încasat în primăvară, pentru care mi-au fost necesare câteva săptămâni să mă adun. Pe fondul problemelor cauzate de actualul context internațional branșa noastră se luptă din greu, deci n-aș putea spune că perspectivele sunt din cale-afară de trandafirii.
Cu toate aceste realizări însă, anul ăsta mi-a cam stat în gât. Nu mă simt în stare să detaliez, dar a fost suficient de serios încât să mă reapuc de terapie. Un indiciu în acest sens este cât de puțin am scris pe blog. Aproape că nu-mi vine să cred. Atât de puțin...
Am încercat să scriu mai des, credeți-mă că am încercat. N-am putut. N-a mers.
Încă nu sunt bine. Sper să ajung să fiu.
2023, ai fost pe cât de ok s-a putut. Dacă eu n-am fost și nu sunt bine, cel puțin am făcut niște pași pentru a fi, și pentru asta îți mulțumesc.
2024, te rog să fii bun cu noi... Să fim bine și eu să găsesc ceea ce caut.
Nu sunt prea bine zilele astea.
În weekend am călătorit la Bayreuth, pentru prima dată după patru ani. Și nu pentru că ne-ar fi fost dor de orașul în care am locuit mai bine de un deceniu (nu ne este și nu ne va fi niciodată; locurile acelea nu au fost tocmai prietenoase cu noi). Am vizitat-o însă pe o doamnă pe care o cunoaștem demult și care ne-a fost foarte apropiată ani la rând, printre altele ajutându-ne cu o mulțime de informații și detalii care sunt neprețuite pentru un imigrant (și pe care nu prea ți le spune nimeni).
Chiar dacă nu ne este rudă, ținem la ea. Ne-a fost apropiată în special
în primii ani de Germania - ani grei, cu mult zbucium interior, cu
încercări eșuate și cu nenumărate semne de întrebare. Ne-am contrazis de
multe ori, ne-am mai și certat (e încăpățânată, de multe ori
la limita absurdului imaginabil), însă per total a fost alături de noi
și ceva din ce suntem acum îi datorăm și ei.
A luat niște decizii greșite în ultimii ani - și-a fost mult prea încăpățânată și convinsă că are dreptate, sau prea mândră să recunoască faptul că a greșit, sau și una și alta. În tot cazul, am aflat prin terți că în urma unui accident casnic a ajuns într-un azil de bătrâni, într-o stare foarte proastă din punct de vedere fizic - și asta, eufemistic spus. Un azil pe care cel mai probabil nu-l va mai părăsi niciodată.
S-a bucurat să ne vadă. Pe noi ne-a frânt. Nu poate vorbi la telefon pentru că nu-l poate manevra (o artrită reumatoidă tratată deficitar fiindcă așa a ales, sfidând toate recomandările medicale ani în șir), nu poate citi fiindcă i-ar fi imposibil să țină în mână o carte și probabil și să se concentreze, nu poate merge, nu poate apuca o ceașcă de cafea fără ajutor. Este efectiv o mână de oase, a slăbit pana la desfigurare și numai ochii erau cei pe care-i
știam.
Am plecat foarte marcați de ceea ce văzuserăm. Imaginea ei, privirea ei pierdută ne urmăresc încă.
Pentru că tot eram acolo, am zis să trecem un pic și prin zona unde am locuit. Am constatat că toți vecinii pe care-i cunoșteam în bloc se mutaseră - iar geamurile de la fostul nostru apartament erau destul de pâcloase. ”Erau mai curate când stăteam noi aici”, am mustăcit și-apoi ne-am amintit de Anca. ”Oare mai trăiește?”.
Anca fusese vecină cu noi, la etajul superior. Româncă, din Sibiu, veselă, mucalită și foarte muncitoare. Ne vizitam uneori, făceam schimb de experiențe din viața de expat, beam câte-o cafea împreună, a avut grijă de florile mele când eram plecată în vacanță. Un om bun și sufletist, o companie agreabilă.
Cu puțin timp înainte de-a ne muta noi din Bayreuth urma să se opereze din cauza unei formațiuni în spatele genunchiului. Mi-a scris ulterior că era un cancer agresiv și după operație începuse protocoale de chimio și radioterapie. ”Sper să scap”, a zis.
Am continuat să ne scriem o vreme, nu mai țineam legătura de vreo 2 ani, însă mă uitam din când în când pe pagina ei de Facebook și ea posta periodic.
- Cred că trăiește, am zis eu, postase ceva prin decembrie...
Gândindu-mă la ea, am dat un search pe Google luni seara. Am găsit anunțul. Anca a plecat pe 8 ianuarie. Cu o lună în urmă împlinise 37 de ani.
Da, știu, așa e viața, ceea ce nu mă face să mă simt mai puțin zdruncinată. Una peste alta, e o perioadă grea. Cu atât mai mult cu cât le am și eu pe ale mele.
Dar nu mă simt în stare să scriu despre asta. Sper să fie bine.
Aveți grijă de voi.
Prea multe de spus nu cred că vor fi despre 2022. A fost un an a cărui apropiată încheiere nu o regret. Pentru mine a fost dominat în bună parte de stres; despre unele apăsări și griji am ales să nu scriu, despre altele am scris pe scurt și, în ansamblu, a fost un an trăit cu teamă în suflet.
Îi sunt imens de recunoscătoare lui 2022 pentru că omul meu este bine. Nimic altceva nu e mai important în ceea ce mă privește. Îmi place să cred că anul acesta am învățat să prețuiesc mai bine micile bucurii.
A fost un an ciudat. Parcă multe nu s-au legat, n-au ieșit, nu s-au potrivit, personal nu prea m-am putut bucura de nimic. Desigur, dacă ne uităm la ce se întâmplă în străinătate, la tragediile din Ucraina și Iran, îmi spun că e ok așa cum e și suntem norocoși așa cum suntem.
Am călătorit aproape trei săptămâni în Italia, împlinindu-mi vechea dorință de-a vedea Sicilia, Napoli, Coasta Amalfi, insula Capri și Milano.
Pe blog am scris puțin, lamentabil de puțin. Adevărul e că de foarte multe ori nu m-am simțit în stare; tensiunea în care am trăit mare parte din an mă făcea să nu mai am resurse decât pentru a-mi face treaba la serviciu.
Am citit și mai puțin. Cam tot din aceleași motive. Intelectual vorbind, simt că am stagnat.
Pe Zubin nu l-am mai revăzut. Avuseserăm bilete la concertul aniversar al lui Daniel Barenboim de pe 15 noiembrie; și cu câtă nerăbdare îl așteptaserăm... Dar Barenboim a contramandat cu 3 săptămâni înainte, anulându-și de fapt absolut toate angajamentele, din cauza unei afecțiuni neurologice. Concertul fiind în onoarea lui, evident că nu a mai putut avea loc.
Sper să-l mai regăsesc pe Zubin la pupitru. Anul viitor împlinește 87 de ani. L-am văzut în 15 concerte până acum, ceea ce mă încadrează în categoria admiratorilor extrem de norocoși, dar nădăjduiesc să-l mai văd. Cumva, nu știu... am o nostalgie în suflet. Mi-e dor de el, pur și simplu 🙂.
În noiembrie s-au împlinit zece ani de când l-am redescoperit; și câtă bucurie mi-a adus în acest deceniu, de ce experiențe memorabile am avut parte, ce trăiri și emoții mi-a dăruit prin muzica lui, cât mi-a ținut și de bucurie și de amar, cât mi-a îmbogățit sufletul.... Sunt foarte norocoasă și-n același timp, îmi doresc să-l revăd din nou... și din nou... și din nou 🙂.
Sper ca 2023 să fie bun cu noi. Să fim bine și să avem multe motive de-a ne bucura. Să vin cu sufletul plin de bucurie și să vă povestesc ce mi s-a întâmplat frumos.
Și să aducă pacea.
De ce nu lucrez azi - așa cum unii dintre voi vor fi știind deja, este Ziua Națională a Germaniei, țara mea de adopție și cel mai acasă pe care l-am cunoscut în viața asta - și după doi ani în care am boscorodit fiindcă a picat în weekend și nu ne-am ales cu nimic, anul acesta o putem savura pe deplin.
Am deschis editorul de text doar pentru a vă spune că sunt aici și am diverse de povestit în perioada următoare.
Am trăit vreo 2 zile care au fost cele mai grele din viața mea de până acum, cu vârf de intensitate în seara de 22 iunie.
În viața vieților mele nu mi-a fost mai frică decât atunci. Am senzația că am îmbătrânit în câteva clipe.
Acum sunt bine, sau în tot cazul, semnificativ mai bine. Simt o imensă recunoștință și m-am rugat din toate puterile.
Nu știu când voi scrie, miercuri și joi trebuie să mă duc și la un training de care nu am niciun chef - după cele petrecute, nu exclud să mă fi ales și cu un pui de PTSD - însă vorba aia, dacă-i musai cu plăcere 🙄.
Și nu știu dacă sunt pregătită să povestesc despre momentul respectiv. În rezumat, mi-a fost foarte frică pentru viața și sănătatea soțului meu - care este bine acum, și-o viață nu-mi va ajunge să-I mulțumesc Lui Dumnezeu pentru asta.
Fiind vorba despre el, voi scrie numai dacă el va fi de acord s-o fac. Dar și dacă nu, sau nu încă, povestim de altele, care s-au petrecut.
Între timp, aveți grijă de voi.
Și parcă numai cât am clipit și-un an întreg s-a petrecut...
Nu-mi aduc aminte de când n-am mai avut senzația atât de acută că un an s-a scurs într-o secundă, fără să fi înțeles mare lucru din el. Este un fapt regretabil, dar deloc surprinzător, având în vedere contextul pe care-l cunoaștem cu toții. Asta nu înseamnă însă că nu mă deconcertează, totuși.
Ce-am făcut anul ăsta, așadar?
Ultimul, dar cu siguranță nu cel din urmă aspect - suntem sănătoși. Ne-am vaccinat, am avut grijă de noi pe cât ne-am priceput și, inclusiv cu mult noroc, am reușit să evităm carcalacul. Ne-am mai dus și pe la diverse controale preventive, toate sunt în parametri - deși m-am uitat cam cruciș când medicul ginecolog a început vreo două fraze cu ”dată fiind vârsta dumneavoastră...” 😒.
Concluzionând, a fost un an banal, dar cred că a fost bine așa cum a fost, iar pentru asta, 2021, noi îți mulțumim. 🙂
2022, sper să fii bogat în experiențe frumoase și de asemenea, sper să fii anul vindecării omenirii. Te rog, fii bun cu noi... 🙂
31 decembrie 2014, ora 18:35. Sunt în faţă la Musikverein. Concertul urmează să înceapă la 19:30 şi ştiam că accesul publicului este pe...
Postări
Comentarii
