duminică, 30 noiembrie 2014

Şi, ce-aţi visat azi-noapte?


Toate cele bune, Andreilor şi Andreelor, să fiţi sănătoşi, voioşi, să vă împliniţi visele şi să încercaţi mereu să atingeţi Luna. Cel mai probabil nu veţi reuşi, dar aproape sigur veţi ajunge la stele :)

Schimbând macazul, ce-aţi visat azi-noapte? Sau aţi visat ceva? Pe cineva? Cumva? Nu-i vorbă, cele mai interesate de eventualele vise de noaptea trecută sunt fetele necăsătorite. Experienţa mea cu visele "programate" de Sf. Andrei v-am povestit-o acum un an. Nu se poate spune că n-am fost conştiincioasă în tinereţile mele, dar nici că mi-aş fi ostoit mai devreme curiozitatea :)) 


Cu toate că nu-mi mai pun demult busuioc sub pernă, tot sunt curioasă de visele din ajunul acestei zile. De cele mai multe ori însă, fie nu visez nimic, fie lucruri fără noimă. Anul trecut, de pildă, a fost interesant: am visat-o pe Regina Marii Britanii. Nu mai ştiu ce făceam cu Majestatea Sa, fapt e că nu s-a petrecut nimic în cursul acestui an care să poată fi legat de acest vis. Iar azi-noapte am visat o mulţime de oameni, inclusiv nişte colegi de serviciu şi pe Musiu Şarl himself. Meh. Şi nici măcar nu mai ştiu ce treabă avea omul în visele mele.

Mno, whatever. E vineri mâine, nu-i aşa?

joi, 27 noiembrie 2014

These are a few of my favourite things :)


Săptămâna asta am liber (ceva rest de concediu) şi-mi petrec cea mai mare parte a timpului fie cu laptopul în braţe, fie cu o carte. Cartea este "Agatha Christie’s Secret Notebooks", care de mult aşteaptă să fie citită şi căreia abia acum i-a venit rândul; este o lectură absolut captivantă, mai c-aş spune că stimulează amorţita-mi muză. 
Pe laptop tocmai am terminat de citit piesa de teatru "Cursa de şoareci", de Agatha Christie, care inexplicabil îmi scăpase până acum. O scriere foarte agreabilă, de numai 52 de pagini şi cu un deznodământ surprinzător, dar pe care îl intuisem înainte de-a fi ajuns la jumătate. După câte intrigi poliţiste am citit, era şi cazul :D Să mă pup pe frunte de detectivă ce sunt :))

Şi uite-aşa, stând eu comod în vârf de pat şi citind, am reflectat că ăsta e unul dintre cele mai frumoase moduri de a mă relaxa. Şi mi-a venit să ascult melodia "These are a few of my favourite things" de pe coloana sonoră a filmului "Sunetul muzicii". Iar de la asta până la o listă proprie de "favourites" n-a mai fost decât un pas :)

- Lectura (quelle surpriz). Din păcate, am citit tot mai puţin în ultima vreme, dar în acelaşi timp simt câteodată cum mă cuprinde o febră a lecturii, o dorinţă nestăpânită de a citi cât mai mult (dacă se poate, dintr-odată) şi din domenii cât mai diverse. Sper să-mi regăsesc pe deplin plăcerea de odinioară a cititului; adevărată e vorba care spune că omul care citeşte trăieşte o mie de vieţi :)

- Muzica. Din nou, quelle surpriz, după ce v-am împuiat de-atâtea ori capul ;)) Iubesc muzica clasică şi mi-e drag Zubin mai mult decât oricare alt artist. Dincolo de asta însă, ascult cu plăcere multe altele, pe care le-am trecut în revistă într-un articol despre muzica mainstream (sau mă rog, în ceea ce-ar fi trebuit să fie un articol despre muzica mainstream, doar că la mine n-a prea fost :D).
Vorbind despre asta şi pentru că tot am menţionat "Sunetul muzicii", uitaţi o melodie pe care o mai behăi când m-apucă zelul. Nu încercaţi să vă imaginaţi cum sună la mine, probabil capra o imit cel mai convingător :D



- Periplurile prin librării şi anticariate, dar şi prin magazinele de bijuterii, unde cea mai mare atenţie o acord cerceilor şi inelelor. Brăţări port foarte rar, iar medalioane sau coliere, şi mai rar.  Chiar îmi adaptez de multe ori ţinuta astfel încât să nu fie nevoie de acestea din urmă.

- Plimbările pe străduţe în oraşe necunoscute şi, de asemenea, pe malul mării.

- Ciocolata albă (de fapt orice-cu-ciocolată albă) şi bezelele.

- Serialele, dar şi marile filme clasice. Un Top 3 al serialelor ar fi alcătuit din "Breaking Bad", "Suits" şi "Dr. House", în timp ce un top al filmelor ar arăta în acest moment aşa: "Amadeus", trilogia "Godfather" şi... take a guess... exact, "Sunetul muzicii" :))

- Să conduc dimineaţa la 5, pe străzile în mare parte pustii, ascultând Beethoven la cele opt boxe ale maşinii.

- Dansatul de una singură în faţa oglinzii (e la fel de periculos să vă imaginaţi asta ca şi pe mine cântând :D).

- Cafeaua băută dimineaţa în pat.

- Discuţiile cu jupânul, eventual acompaniate de un demisec.

- Colecţia mea Zubin Mehta, pe care o îmbogăţesc constant.

- Baia în spumă (chiar aşa, uite-o chestie pe care n-am mai făcut-o demult...).

- Al Pacino şi Meryl Streep.

- Furtunile, condiţia fiind să le ascult stând în pat, pe întuneric.

- Călătoriile.

Şi mai sunt cu siguranţă multe altele, dar acestea îmi vin în minte la o primă strigare şi-ar fi timpul să apăs pe "publicaţi", că pritocesc postarea asta de mai bine de-un ceas :)) La urma-urmei, o spune însuşi titlul: "a few of..." :)

marți, 25 noiembrie 2014

Cărţile mele nescrise


Despre încercările mele literare din timpuri imemoriale, când era lupul căţel că dacă nu era nici nu se povestea, am mai scris. Au fost demult, dar la vremea respectivă au fost foarte importante şi, din ce-mi dau seama, încă sunt. Pentru că ele conţineau, sau aşa mi se părea mie, o promisiune pentru mai târziu. Încă sunt de părerea asta.

Problema este că promisiunea pare să nu se poată concretiza. Motivele îmi sunt destul de clare, dar asta nu e neapărat o veste bună, întrucât, cu toate că ştiu care este problema, nu văd ce-aş putea face pentru remedierea ei. 


În primul rând, nu (mai) ştiu ce vreau să scriu; mai exact, nu mai am idee ce gen mi se potriveşte, ce tip de literatură aş putea aborda. Cândva eram convinsă că pot scrie proză poliţistă, dar e foarte posibil să fi fost influenţată de zecile de scrieri ale Agathei Christie pe care le citeam. Am scris, ce-i drept, câteva nuvele care şi-n ziua de azi mi se par destul de izbutite şi care, cu unele modificări, probabil că ar fi publicabile; dar aici s-a oprit. Sau m-am oprit. Viaţa a luat o altă turnură, m-a prins în vârtejul ei şi n-am mai avut timp de scris. Şi nici chef. 

La nivel general, felul în care decurg lucrurile acum nu e deloc de natură să-mi încurajeze dispoziţia pentru tentative literare, oricât de patetice sau sterile ar fi ele. Serviciul pe care-l am este oricum, numai stimulativ nu. Colegii pe care-i am sunt oricum, numai citiţi şi deschişi la minte nu. Îmi lipseşte atmosfera creativă, îmi lipsesc oamenii care m-ar putea pune pe circuitul ăsta şi-mi lipseşte viaţa diversă, colorată şi variată, cu multe experienţe interesante care pot fi transpuse în poveşti. Există atâtea scriitoare tinere de succes în România, care se întâlnesc periodic şi discută, ţin permanent legătura pe reţele sociale şi, de multe ori poate fără să-şi dea seama, se inspiră una de la alta. Aşa ceva mi-aş dori, dar pe de altă parte aşa cum sunt acum, în cercul lor aş fi neavenită....

Aş face ceva, dar nu ştiu ce. Aş citi, dar nu ştiu ce-ar fi potrivit. Nu ştiu ce m-ar scoate din amorţeala asta. Nu pot spune că la o adică n-aş avea timp, mai ales că nu mai lucrez în schimburi (nu ştiu dacă v-am zis asta, apropo; din iunie am trecut, doar departamentul nostru, la lucrul pe un singur schimb şi sper să rămână aşa). Doar că nu mă mai animă nimic în privinţa asta. Citesc tot mai puţin, cât despre vreo aventură literară, nici vorbă (n-aş încadra aici blogul, pentru că nu scriu ficţiune; poate doar în privinţa stilului de scriere să-mi fie de ajutor). Nu mai am decât de foarte puţine ori răbdarea să duc la bun-sfârşit o carte, şi-atunci de multe ori din inerţie.

În mod greşit poate, îmi pun multe speranţe într-o eventuală mutare într-un oraş nou şi, implicit, într-o schimbare a serviciului. Poate că o schimbare de mediu ar fi salutară. Sau poate mă amăgesc şi de fapt totul e de la mine. (Prin asta voiam să spun că e posibil să ne mutăm în alt oraş în următorii doi ani, evident din cu totul alte considerente decât presupusa mea carieră neîncepută de scriitoare).

Sau poate - cel mai greu de digerat "poate" - nuvelele acelea au fost, cum scriam şi-n articolul menţionat la începutul acestei postări, doar o sclipire de tinereţe.

Sau poate pur şi simplu nu-mi doresc asta suficient de mult. Încă.

duminică, 23 noiembrie 2014

"Bridget Jones: Mad about the boy".


Am ales să pun ca titlu varianta originală a cărţii, pentru că probabil este mult mai cunoscută aşa, dar eu am citit-o în germană. Nu că aspectul ar face vreo diferenţă în acest caz. Impresia mea nu s-ar fi schimbat, indiferent în ce limbă aş fi citit-o. 


Primele două cărţi din serie - "Jurnalul lui Bridget Jones", respectiv "Bridget Jones - la limita raţiunii" mi-au plăcut extraordinar de mult. Într-atât, încât aproape că le-am învăţat pe de rost. Spumoase, nostime, agreabile, simpatice. Prinsesem drag de Bridget cea stângace şi am fost foarte încântată când am citit că s-a lansat cel de-al treilea volum. L-am comandat îndată ce am aflat de existenţa lui.  Abia aşteptam să vină şi să m-apuc de citit. 

Romanul, deşi redactat tot sub forma de jurnal care le-a făcut celebre pe primele două, este destul de diferit de acestea. Bridget are 51 de ani, doi copii făcuţi destul de târziu (Billy are 7 ani, iar Mabel 5) şi.... este văduvă. Mark Darcy a murit cu patru ani în urmă, în timp ce se afla într-o misiune umanitară în Africa. O regăsim deci pe Bridget ca mamă singură, cu toate provocările care derivă din această postură, numai că reţeta primelor două volume nu mai are nici pe departe aceeaşi savoare. 

Dimpotrivă, aş spune. Bridget este la fel de zăpăcită şi, pe alocuri, iresponsabilă cum o cunoaştem deja. Numai că asta nu mai reuşeşte să ne-o facă simpatică, ba chiar pe alocuri enervează. Ceea ce era nostim la o celibatară de 30 de ani fără copii, poate deveni ridicol pentru o mamă în vârstă de 51. Mi se pare incredibil faptul că Helen Fielding a pierdut din vedere acest aspect. Analog în ceea ce priveşte lacunele de cultură generală ale lui Bridget. Era scuzabil şi amuzant că Bridget cea în vârstă de 30 de ani nu ştia cu cine se învecinează Germania; este penibil pentru Bridget de 51 de ani să nu ştie cine este autorul cărţii al cărei scenariu adaptat tocmai îl scrie.

Relaţia lui Bridget cu Roxster cel cu 20 de ani mai tânăr are un parcurs previzibil, iar schimbul de sms-uri şi mesage pe Twitter e-n cel mai fericit caz banal. Finalul e lesne de anticipat - evident că Roxster avea s-o părăsească fiindcă-şi dorea o femeie de vârstă apropiată şi tot evident că Bridget avea să dea dovadă de, chipurile, înaltă ţinută morală şi să-i redea libertatea atunci când el se întoarce la ea şi-i declară că o iubeşte.

Poate singura fază cu adevărat amuzantă a fost întâmplarea cu păduchii. Ok, şi anumite momente din periplul lui Bridget pe Twitter. Dar e prea puţin pentru a salva un întreg roman. Finalul e dulceag până la diabetic şi destul de abrupt; adică în primele două cărţi era destul de clar cu cine va rămâne Bridget, pentru că o relaţie se construieşte şi se consolidează în timp, în timp ce în "Mad about the Boy" cavalerul pe cal alb prea apare de nicăieri în această ipostază. Ficţiune, pricep, dar un strop de plauzibil nu i-ar fi dăunat. De asemenea, acţiunea este mult prea lentă.

Răsfoind net-ul, am băgat de seamă că mulţi cititori erau oripilaţi de moartea lui Mark. Personal, mi se pare că a fost inutilă; o Bridget măritată ar fi putut să fie la fel de simpatică şi delicios de neîndemânatică. Sophie Kinsella ne-a demonstrat deja acest lucru cu Becky Brandon (născută Blomwood :D). Dar dacă tot l-a scos pe Mark din schemă, Fielding îi putea crea un parcurs mai frumos lui Bridget, altul decât acela de-a butona la infinit telefonul, în disperarea că nu primeşte mesaj de la iubitul căruia i-ar fi putut fi mamă.

Ce s-a întâmplat cu Daniel este în aceeaşi notă, adică dezamăgitor. De la playboy-ul şarmant la alcoolic e un pas mare şi trist. Iar faptul că a băut detergent de vase Fairy Ultra crezând că e lichior de mentă nu mi se pare deloc amuzant. Din contra.

Unele lucruri trebuie lăsate acolo şi aşa cum sunt; povestea lui Bridget e un exemplu ilustrativ în acest sens. Ar fi fost bine ca autoarea să se fi rezumat la primele două volume din acest ciclu.

Voi aţi citit cartea? Sunt eu un Grinch, sunt subiectivă, caut noduri în papură?

PS: tocmai am citit că Helen Fielding intenţionează să scoată cea de-a patra carte din seria Bridget, în care să-l aducă pe Mark înapoi. Oh, dear. Ar fi ca o reeditare a celebrei scene de la duş din "Dallas", în care Bobby se reîntoarce în serial. 
Poate se răzgândeşte, totuşi.

joi, 20 noiembrie 2014

S-a rupt coaja


Astăzi, o fostă colegă de clasă din liceu a postat pe Facebook una dintre cele mai frumoase fotografii pe care le-am văzut vreodată. Având în vedere că n-a setat-o astfel încât să aibă acces restricţionat, ci este publică, îmi permit să v-o arăt şi vouă.


M-am uitat la ea minute în şir. La zâmbetul mamei, la postura ei, la surâsul bebeluşului (este fetiţă şi are o lună). Iubirea transpare pur şi simplu din imagine, iar faptul că poza este alb-negru îi accentuează expresivitatea.

Şi privind-o am ascultat piesa de mai jos:



Şi dintr-odată m-a pocnit un plâns de nu ştiam nici eu de unde-a apărut.  Fotografia asta a rupt coaja unei răni vechi de aproape 20 de ani.

marți, 18 noiembrie 2014

Să fie într-un ceas bun, domnule Preşedinte! :)


Asemeni multora dintre noi, de duminică seara încoace sunt euforică :) Asta cu atât mai mult cu cât, până-n ultima clipă, n-am crezut într-o răsturnare a situaţiei. În diaspora votarea se desfăşura cu sughiţuri, în ţară primele exit poll-uri nu erau prea încurajatoare, apoi veştile au devenit contradictorii (în funcţie de postul pe care te uitai), hmm... nu ştiam ce să credem. 

De fapt, în ultimele zile aproape că ne resemnaserăm. Chiar şi aşa, ne-am fi dorit să mergem la vot, dar am realizat că n-am avea nicio şansă de-a pune ştampila. Locuim la 270 de kilometri distanţă de cea mai apropiată secţie de vot (München), iar din pricini obiective, n-am fi putut pleca mai devreme de ora 11 (şi asta nu pentru că ne-am fi întrecut cu somnul; ştiţi că-n privinţa asta eu am un stil de viaţă de tip Guantanamo, iar omul n-are nicio problemă cu trezitul dimineaţa, dacă e necesar). Or, din moment ce la opt dimineaţă erau deja vreo mie de oameni care aşteptau să voteze, era evident că n-am mai fi reuşit s-o facem.

Am urmărit toată ziua desfăşurarea evenimentelor şi, văzând câte sute de oameni din Europa nu pot vota, mi-am zis că zarurile fost-au aruncate, se boicotează şi se fură prea mult, deci iese Ponta. Pe la ora 19 se vorbea de egalitate. Nu voiam să-mi fac speranţe, deşi simpla idee că-i va dispărea plagiatorului rânjetul arogant mă făcea să freamăt.

Declaraţia prin care Ponta îşi recunoştea înfrângerea mi-a făcut "piele de găină" şi aproape mi-a adus lacrimi în ochi. Îmi venea să-i sun pe toţi cunoscuţii să le spun. Amintindu-mi de alegerile din 2009, când Geoană s-a culcat preşedinte şi când s-a trezit era dimineaţă :D, am încercat totuşi să mă temperez. Să nu se întâmple ceva după închiderea urnelor şi la adăpostul întunericului, să nu, să nu...  Mai târziu, la duş, am cântat "Deşteaptă-te, române". Nu-s vreo expansivă, dar aşa am simţit. Şi-mi tot repetam "preşedintele României, Klaus Werner Iohannis". Tiii, ce-mi place expresia asta :))) 


Nu-mi fac iluzii că lucrurile se vor schimba peste noapte şi nici nu mi se pare drept să ne punem toate aşteptările în sarcina preşedintelui ales de peste şase milioane de români. E nevoie de ani de zile pentru a repara măcar parţial răul făcut de toţi şacalii care s-au perindat - dintre care unii încă se mai ţin de, vorba lui Caragiu, sfântul scaun, trag nădejde că nu pentru mult timp :)) Dar ce-a reuşit omul acesta e extraordinar. A unit oamenii, a mobilizat, a motivat şi a reaprins speranţa (oricât de tare ar suna asta a lozincă). Am convingerea că nu toate voturile au fost anti-Ponta. Multe au fost pro Iohannis. Mulţi l-au votat pentru că au ajuns să creadă în el, nu pentru că nu cred în celălalt (asta e by default, dacă ne gândim că e vorba de Ponta). Şi tocmai de aceea am încredere în el. Tare, tare simpatic mi-a fost când l-am văzut duminică seara, fâstâcit şi fericit.

Evident că e prematur să vorbim despre asta, dar dacă mă uit la reacţiile din presa internaţională, mai c-aş zice că pe imaginea României a apărut o rază de soare. "Ce bine v-aţi ales preşedintele, şi nouă ne-ar trebui un om ca el în Bulgaria", mi-a spus astăzi un coleg bulgar, impresionat de poziţia clară împotriva corupţiei exprimată de preşedintele Klaus Iohannis (v-am zis că-mi place cum sună? :D). Am zâmbit. Pentru prima dată după multă vreme, simt că România s-a angajat pe un făgaş bun. 

Spor la treabă, domnule Preşedinte! Şi mult noroc! :)

duminică, 16 noiembrie 2014

Veşnicia s-a născut la brutărie


Dimineaţă, ora 5:45. Parchez la brutăria localizată la câteva sute de metri de serviciu (bun vad şi-au găsit, ţinând cont că suntem aproape 800 de angajaţi. Ăsta zic şi eu simţ de afaceri) şi intru. Ştiu deja ce vreau, pentru că am reflectat pe drum, cunoscându-le oferta. Nu acelaşi lucru se poate spune despre doamna din faţa mea, care, judecând după felul în care e îmbrăcată (pantaloni de trening, papuci de casă şi-un hanorac) locuieşte undeva în apropiere. Aspect îngrijorător: din moment ce nu se grăbeşte să "dea cu cartela", adică să scaneze cardul la intrarea în firmă înainte de ora 6:00, înseamnă că are timp berechet.


- Bună dimineaţa. Cu ce vă putem servi?
- Aveţi chifle?
(Hal de întrebare. Orice brutărie are chifle la prima oră. Poate să nu aibă orice altceva, dar chifle în mod sigur are. Şi nu doar dimineaţa, pentru că se coc de mai multe ori pe zi. E un lucru general cunoscut). 
- Da, sigur că avem.
- Proaspete? 
Arrrghhh. 
- Da, au fost scoase de puţin timp din cuptor. 
- Ah, bine. Daţi-mi 10 bucăţi, vă rog. 
Vânzătoarea ia o pungă de hârtie şi pune 10 chifle.
 - Face 2,50 Euro.
Doamna se caută de monede.
- Staţi aşa, că mai aveam 30 de cenţi pe undeva....
Nervii mei au început să tropăie.
- A, ce bine, am ceva mai mulţi bani la mine, daţi-mi 16 chifle.
Vânzătoarea scoate cele zece chifle din pungă, le pune într-o pungă mai mare şi mai adaugă şase bucăţi.
- Patru euro.
Dă banii, primeşte punga şi mă bucur că a isprăvit.

Da' de unde.
- Pâine neagră aveţi?
- Da, sigur.
Oh, please.
- Proaspătă?
- Da, chiar e caldă încă.
- Cu drojdie sau fără drojdie?
- Cu drojdie.
- Vai ce păcat, soţul meu nu suportă drojdia. Ce fel de pâine aveţi fără drojdie?
Între timp, nervii mei joacă sârba. Mă uit la ceas: 5:52. Presupunând că aş cumpăra în clipa asta, îmi rămân opt minute la dispoziţie, interval în care trebuie să ajung în parcare şi de-acolo să mărşăluiesc rapid până la intrare, ca să apuc să pontez la timp.
- Avem pâine cu seminţe, cu măsline şi cu cartofi. De care doriţi?
- Ah, să vedem.... da, aş dori o jumătate de kilogram de pâine cu măsline.
- Feliată sau nu?
"Nefeliată, nefeliată, nefeliată, hai Murphy, fii şi tu băiat gentil....".
- Feliată, vă rog.
Shit, Murphy.
- Mai doriţi ceva?

Mai dorea, că-n timp ce vânzătoarea felia pâinea, cucoana inspectase galantarul şi-i mai veniseră idei. Am renunţat la sandvişul cu şniţel plănuit şi am plecat. Tot la sandviş de plastic şi celofan de la automat am eşuat, dar măcar am ajuns la timp la serviciu.

Da, nemţii nu cunosc decât două viteze: încet şi încetişor. Ce să zic, bine că doar pe astea două. Mai nasol era dacă le ştiau şi pe "foarte încet" şi "deloc".

miercuri, 12 noiembrie 2014

Post de piţipoancă (IV)


Doamnele mele, trag nădejde că vă era dor de-un post piţipongic, pentru că mie sigur mi-era :)) Sinceră să fiu, n-am avut ce scrie pe tema asta în ultima vreme, că bucuroasă l-aş fi scris mai demult :D Astă seară însă, am dat o raită la magazin pentru a-mi lua o nouă loţiune micelară (cică ultimul hit în materie de demachiere; am avut-o pe cea de la Nivea de care am fost mulţumită, adică n-a fost ceva wow, dar nici rea, şi căutam una nouă). Şi cu-această mirifică ocazie am căscat ochii prin magazin şi m-am întors cugetând intens :D


- În precedentul post despre maglavaisuri mă smiorcăiam că mi-am cumpărat cea dintâi cremă antirid. Am folosit-o, n-am băgat de seamă să fi făcut o mare ispravă, aşa că m-am întors la crema mea obişnuită. Simplă, hidratantă, fără alte mofturi :D Azi însă am testat un Blemish Balm de la Garnier, despre care citisem că e un fel de 2 în 1: fond de ten şi cremă hidratantă. Porţiunea pe care l-am aplicat arată bine de tot, dacă ar fi numai criteriul ăsta l-aş cumpăra ieri :)) Ce nu ştiu însă e cum se comportă pe partea de hidratare, aspect cu atât mai important cu cât mie mi se usucă tenul în anotimpul rece de zici că-i hârtie creponată :))
Dacă a folosit cineva Blemish Balm, indiferent de la ce firmă, aş aprecia un feedback. Pe blogurile de beauty părerile sunt împărţite (şi oricum, între noi fie vorba, nu prea am răbdare să le aprofundez).

- Am o nouă dragoste, iubesc ojele. Mai precis, pe cele din linia Colour Riche de la L'Oreal. Nuanţe frumoase şi, din ce văd, destul de rezistente. Cu toate astea, încă nu s-a întâmplat ca manichiura să reziste o săptămână întreagă, orice-aş fi făcut (cu bază / fără bază, cu top coat/ fără top coat). Mai cercetez, mai experimentez. 

Off topic, adică asta nu e o chestie piţi, dar mă preocupă şi-am zis s-o înglobez: cum poţi scăpa de o persoană de care basically n-ai niciun chef, dar pe care nici nu poţi s-o refuzi (prea mult). E vorba de o fostă colegă de la un curs făcut acum câţiva ani, o femeie ok, căreia-n principiu n-am ce să-i reproşez, dar care mă plictiseşte. Şi care periodic mă invită la cafea. De vreo câteva ori am fentat diplomatic, dar nu mai merge mult. Nu ştiu ce sau cum să fac, n-aş vrea s-o jignesc, dar şi nervii mei sunt preţioşi...

luni, 10 noiembrie 2014

Ce mă determină să nu mai citesc un blog?


Nu prea e un lucru de care să fiu mândră, dar realitatea este că viaţa mea socială este mult mai activă în mediul online decât offline. Un "simptom" al emigrării, presupun. Sunt şi oarecum introvertită (aşa-i că pe-asta n-o ştiaţi? :D), deci mai subţire cu socializarea în "lumea reală". În cea virtuală însă, ţin-te pânză! Sunt activă, nu jucărie. Citesc bloguri, comentez, scriu pe blogul propriu, mă dau pe Facebook, iar între toate astea mai aberez scriu şi pe-un forum. Multe, ştiu. Dar dacă am limbariţă, ce să fac?

De-a lungul timpului, am răsfoit multe bloguri. Nenumărate. La unele dintre ele mă întorc mereu, de ani de zile. De altele mi-aduc aminte când şi când, de obicei după ce-am terminat de citit tot ce era nou pe blogurile mele de fiecare zi. Iar pe altele le frunzăresc o singură dată şi nu mă mai întorc niciodată la ele. De ce se întâmplă aşa?

- Scrierile sunt lungi, blocul de text e masiv şi prea puţin aerisit cu câte-un Enter; mă descurajează numai cât văd aşa ceva, nu de alta, da-mi amintesc de cursul de Sociologia Comunicării din facultate, piei drace :))

- Abundenţa de filmuleţe youtube. No-no-no. N-am răbdare pentru asta decât foarte rar. Dacă văd multe de-astea pe un blog, nu ştiu cum să nimeresc X-ul mai repede. 

- Autorul le filozofează şi le cugetă adânc. Nici pentru asta n-am răbdare. Eu intru pe un blog să mă hlizesc, să aflu ceva nou, să citesc impresii despre felurite experienţe, despre o călătorie, o carte, un film sau o cronică de concert, altfel spus să mă delectez cu o scriitură iscusită. Dacă mă iei cu meandrele concretului şi incongruenţa fenomenologică, spăl rapid putina.

- Lipsa umorului. Ok, nu trebuie s-o ţin tot timpul într-un chicotit, dar prea multă seriozitate mă blegeşte. Pentru a fi pe gustul meu stilul trebuie să fie lejer, conversaţional, fluent şi, acolo unde subiectul se pretează, mucalit ;))

- Prea multe poze. Nu-mi place să dau scroll, asta e. Chestie de gust. De aceea încerc să evit să pun prea multe poze una după alta.

- Nu fac parte din publicul-ţintă al blogului respectiv. N-o să mă găsiţi niciodată pe un blog despre alimentaţia raw vegană, de pildă.  Şi nici pe un blog IT.  Nici pe unul de politică.  Şamd.

- Greşeli gramaticale şi /sau de ortografie. Mda, recunosc: sunt un Grammar Nazi, şi încă unul foarte afurisit. În tinereţea mea, am dat papucii unor tipi care la momentul respectiv nu "păcătuiseră" decât prin faptul că nu păreau a avea o relaţie prea bună cu virgulele şi cratimele. Moartea pasiunii pentru mine.

- Un layout prea încărcat, prea colorat, prea strident. Mă oboseşte şi renunţ, oricât de interesant ar fi textul.

După cum se vede, printre "Aşa nu"-urile mele nu se regăseşte faptul că un blogger scrie rar. Numai asta nu mă face să renunţ la a-l citi, dacă-mi place în rest. Sigur că mi-aş dori să scrie mai des, dar dacă n-o face asta e, mă bucur oricum să-l citesc atunci când publică un articol nou. 

Şi totuşi, revizuind ce-am scris, mă scarpin niţel în cap:  da' pretenţioasă mai sunt, frate :))

duminică, 9 noiembrie 2014

Un băiat şi-o fată, poveste minunată... de zece ani


Postarea aceasta ar fi trebuit publicată alaltăieri, dar faptul că am adormit cu laptopul în braţe a constituit un impediment serios în realizarea acestui obiectiv. 

Nu mi-aduc aminte nici în ruptul capului cine cântă melodia din ale cărei versuri m-am inspirat pentru titlu. Nu sunt sigură nici că am redat corect. Dar formularea mi s-a părut reprezentativă pentru ceea ce simt şi vreau să exprim. Pe 7 noiembrie 2014 s-au împlinit zece ani de când ne-am întâlnit prima dată şi de când, tot pentru prima dată, mi-a cântat la pian.


După şase ore petrecute împreună, aveam sentimentul că ne cunoaştem dintotdeauna. El n-a prea avut timp să mănânce tortellini comandaţi, pentru că era ocupat să răspundă la un şuvoi de întrebări legate de muzica clasică. Îmi găsisem omul.
Întrebări naive, reflectez acum. Eram atât de necunoscătoare... "De ce unii dirijori nu au partitură?" "Care e diferenţa dintre bas şi bariton?" "Cum se numeşte instrumentul ăla care arată aşa-şi-aşa?". Mi-a răspuns la toate nelămuririle, cu amănunte. Deloc de mirare că tortellini s-au plictisit în farfurie.

Avem multe date de ţinut minte, e adevărat. Prima întâlnire pe net, prima întâlnire virtuală, ziua în care am hotărât să ne dăm o şansă, ziua în care am devenit un cuplu, ziua cununiei civile, ziua nunţii. Nemaipunând la socoteală ziua celui dintâi "te iubesc" (e singura pe care nu şi-o aduce aminte. La cât de multe sunt, aspectul e remarcabil pentru un bărbat). 

Alaltăieri am fost la un restaurant grecesc. De data asta, l-am lăsat să mănânce în tihnă (printre altele, pentru că multe dintre nelămuririle mele de ordin muzical şi-au găsit răspunsul :D). Souvlaki sau nimic! Şi iaurt cu miere şi miez de nucă la desert. Un vin demisec mi-a dat la temelie şi m-a adormit aproape instantaneu după ce-am ajuns acasă, nemaiapucând să scriu, după cum vă mărturiseam la început :))

Faptul că nu ştim când au trecut zece ani este de bun augur, zic eu. Ne dă speranţe pentru viitor. Încă ne minunăm de felul în care s-au întâmplat lucrurile, de cum s-au nimerit, de cum s-au potrivit. Cu adevărat, cum spune Elvis într-o melodie, some things are meant to be :) 

miercuri, 5 noiembrie 2014

Salată de update-uri


1) Am umflat o amendă pentru depăşirea limitei de viteză. Ha, parcă vă şi văd privirile stupefiate: "depăşit viteza legală?! Tuuuu? Nu se poate!". Aşa au reacţionat şi colegii de la serviciu când le-am zis. Da, domn'le, eu. M-a văzut careva luând startul la raliul melcilor? Nu, păi şi-atunci de ce atâta mirare? (Cu 63 km/h m-a agăţat, în localitate. După ce s-a scăzut limita de toleranţă de 3 kilometri, rezultă c-am păcătuit cu 10 kilometri. Spuf, 25 de euro. Buhuhu. Ştiu, aşa-mi trebuie. Da' serios acuma: radar la ora psihiatrică 05:15, la ieşirea din localitate? Asta-i perversitate.)

2) Am o nouă obsesie muzicală, şi-anume asta:



E pe repeat de vreun ceas şi nu intenţionez să mă opresc.

3) Musiu Şarl a primit cadou un megafon. Nu. Vreţi. Să. Ştiţi. (De la noi l-a primit, exasperaţi fiind că vorbeşte atât de enervant de încet. Aşa că am făcut chetă cu toţii şi i l-am dăruit de ziua lui. Ne-a zis, zâmbind pe sub mustăţile pe care nu le are, că s-ar putea să regretăm. Mno, acuma nu mai putem pretinde că nu l-am auzit :)).

4) Astăzi se împlinesc 20 de ani de la Balul Bobocilor. Nu-mi vine să cred. Îmi aduc aminte ziua aceea de parcă ar fi fost ieri, la fel cum îmi amintesc şi toaleta pe care-am avut-o: fustă neagră, bluză roşie de mătase, pantofi roşii. În zorii abia mijiţi ai bocancilor, ai blugilor rupţi şi ai cămăşilor cadrilate înnodate în jurul taliei, ţinuta mea de Sandy Belle a fost din alt film. Dar tot am avut un admirator care m-a dansat toată seara, na! :))

5) Pe frontul de la serviciu se mişcă nişte nisipuri. Din fericire, nu cu (sau sub) mine. Eu stau pe margine şi contemplez - şi tare faină e postura asta, că veni vorba :)) După ce se vor limpezi lucrurile, vă povestesc. Nu ştiu ce s-alege până la urmă, dar deocamdată pare să fie suculent ;))
 

duminică, 2 noiembrie 2014

Cât de importantă este educaţia? (Blog Challenge 9)


Peste leapşa-foileton s-a cam depus praful, drept pentru care m-am gândit să pun în funcţiune pămătuful antistatic. Cea de-a noua temă invită la o divagaţie pe tema rolului educaţiei în dezvoltarea fiecăruia. Doar scriind chestia asta şi simt cum mi se bulucesc literele în vârful tastelor. Un bob zăbavă, să trag aer şi să-mi ordonez ideile.

Aşa, am tras şi-am ordonat :D În primul rând, ce înseamnă educaţie? Din punctul meu de vedere, a absolvi o facultate nu înseamnă automat că eşti educat. Similar, lipsa unei diplome universitare nu presupune lipsa educaţiei. 
Am întâlnit în viaţă multe cazuri de persoane "cartonate", cărora le lipseau noţiuni elementare de cultură generală, sau care nici în domeniul de pregătire nu erau prea informaţi, sau care nici nu scriau corect româneşte. Da' aveau carton? Aveau. La polul opus, ştiu oameni care nu au absolvit facultatea, dar care vorbesc cinci limbi străine, au citit biblioteci întregi şi au funcţii de răspundere. În ambele cazuri un rol esenţial îl deţine "materialul clientului". Educaţia nu trebuie confundată nici cu inteligenţa, nici cu dorinţa cuiva de-a se autodepăşi.


Aşa stând lucrurile, nu voi aborda întrebarea din punct de vedere al educaţiei "atestate" de absolvirea unei forme de învăţământ superior.  Sigur, nu pot nega rolul şcolii. Şcoala îţi deschide noi orizonturi, îţi permite accesul în alte lumi şi în anturaje care te stimulează. În aceeaşi notă însă, apreciez enorm un zidar care se străduieşte să-şi depăşească nivelul şi manifestă curiozitatea de a şti. Pentru că despre asta e vorba, de fapt. Despre dorinţa omului de a învăţa, de a citi, de a afla.

În România predomină încă prejudecata potrivit căreia un om fără facultate e un om incomplet. Uite-aşa a ajuns Andreea Tonciu să termine o facultate (Management Turistic), deşi a emis perle precum "capitala Angliei este Marea Britanie", "capitala Chinei este Tokyo" sau "Chişinău e o ţară". La o facultate cu specializare în turism, ai crede că a învăţat şi ceva geografie. Dar probabil se dusese să ude buretele :))
(Apropo de duduia Tonciu, tot ea a postulat, printre altele: "bradul nu e o plantă, e un arbore", "găina are dinţi" sau "ciupercile nu sunt plante, ciupercile sunt ciuperci". Bine că are facultate.... vă imaginaţi ce-ar fi dat din ea dacă n-avea? :D).

Curiozitatea la care mă refeream mai sus nu este neapărat corelată cu instruirea universitară. Un om care citeşte mult va fi curios şi să asculte muzici din cele mai diverse, şi să călătorească, şi să meargă la teatru, şi să priceapă cum funcţionează un termostat. Aspecte care sunt destul de sigură că o lasă rece pe Tonciu, ca să rămân la exemplul ei. Şi care sunt cruciale în dezvoltarea cuiva.

Desigur, faptul că un om citeşte mult nu înseamnă că va avea o pâine mai albă numai datorită acestui fapt. Dar un om instruit va dori mai mult de la viaţă. Şcoala este foarte importantă, da. N-am să-mi schimb niciodată părerea în privinţa asta. Marea întrebare - şi provocare - este cum e abordată educaţia şcolară.

sâmbătă, 1 noiembrie 2014

Periplu printre amintiri, pe acorduri de Schubert


Concertul de pe 3 octombrie, susţinut de orchestra Filarmonicii din München, nu se regăsise iniţial în planurile noastre pentru micul concediu din Austria şi sudul Bavariei. Faptul că am ajuns acolo s-a datorat unui concurs de împrejurări, mai bine-zis unei întâmplări triste şi unei coincidenţe. Întâmplarea tristă este decesul lui Lorin Maazel (survenit pe 13 iulie), el fiind cel care, în calitatea sa de şef al orchestrei, ar fi trebuit să dirijeze acest concert. Mai mulţi dirijori s-au oferit să preia concertele care fuseseră deja confirmate de Maazel - printre ei şi Zubin. 

Prin august, când am aflat de pe site-ul lui că va dirija concertul de la începutul lui octombrie, am intrat în de-acum cunoscutele fibrilaţii. Nu schiţaserăm itinerariul decât de principiu, loc de modificări mai era, şi-am realizat că o zi la München se încadrează la fix în program, cu atât mai mult cu cât urma să fie în ajunul întoarcerii noastre acasă. Asta a fost coincidenţa. Biletele comandate pe site-ul Filarmonicii au sosit în câteva zile. Iată-mă în faţa celui de-al şaselea concert al muzicianului care mi-a atins pentru totdeauna sufletul.

Faptul că evenimentul urma să aibă loc la Filarmonica din München îmi sporea fluturii din stomac, oricum bezmetici. Aici l-am întâlnit, am schimbat câteva cuvinte cu el, l-am privit în ochi, mi-a strâns mâna, mi-a dat autograf şi ne-am fotografiat împreună. Amintirea acelei seri continuă să mă însoţească şi-n ziua de azi, iar perspectiva revederii locului unde s-au întâmplat toate astea era absolut emoţionantă.

Scena Filarmonicii din München

"Nu cumva ai de gând să-l cauţi din nou după concert?", m-a tachinat soţul. Nu. De data asta, nu. Şi nu pentru că nu m-ar fi tentat ideea, mai ales că ştiam drumul :)) Dar clipa mea cu Zubin a trecut şi-a fost foarte bine atât şi aşa cum a fost. A încerca să o reeditez n-ar mai fi adus aceleaşi emoţii şi poate chiar ar fi alterat cumva trăirile de atunci. 

Asta nu înseamnă că nu m-au năpădit amintirile de cum am intrat :) Inima chiar mi-o luase binişor la trap. Repertoriul concertului, integral de Schubert, nu-mi spunea foarte multe. Mai ascultasem doar uvertura "Rosamunde", despre care ştiam că iniţial s-a numit "Uvertura în stil italian". O piesă frumoasă, plăcută auzului, melodioasă. A urmat Simfonia a VIII-a "Neterminata", care cuprinde numai primele două părţi ("Allegro moderato" şi "Andante con molto") şi care, din motive necunoscute, a fost abandonată de Schubert la jumătate. Unii au speculat că motivul este boala compozitorului (se pare că ar fi suferit de sifilis), în timp ce alţii au pus faptul pe seama preocupării lui Schubert pentru una dintre faimoasele sale lucrări, Fantezia pentru pian "Wanderer". Poate că sunt subiectivă, dar mi s-a părut evidentă lipsa de atenţie acordată acestei simfonii. Pur şi simplu pare să nu se lege nimic, muzical vorbind. E un fel de "fără cap şi fără coadă", care nu sună rău, dar care nu poartă niciun mesaj. Sau dacă există unul, eu nu l-am descoperit.
Cu totul altfel au stat lucrurile în ceea ce priveşte Simfonia a IX-a, cunoscută şi sub denumirea de "Marea Simfonie". Am trăit o revelaţie, cum nu de multe ori mi s-a mai întâmplat. Neobişnuit de lungă pentru o simfonie - are 55 de minute - lucrarea m-a purtat printr-o varietate de stări sufleteşti. Muzica este când vulcanică şi intensă, când lentă şi mângâietoare, iar alternanţa aceasta reprezintă unul dintre elementele inovatoare aduse de Schubert. Mi-a plăcut şi m-a făcut să-mi doresc nu numai s-o reascult, ci şi să mă familiarizez cu muzica lui Franz Schubert, pe care până acum n-am ascultat-o (exceptând uvertura "Rosamunde").
Partea a doua a acestei ultime simfonii a fost dedicată de Zubin prietenului său, Lorin Maazel. 

La sfârşitul concertului, dirijorul se înclină în faţa orchestrei

A fost o seară frumoasă, la finalul căreia nu m-am putut abţine să arunc o privire spre culoarul ce duce în culise. Am zâmbit amintirii şi am părăsit sediul Filarmonicii, surâzătoare şi simţindu-mă împlinită sufleteşte. Micile bucurii ale vieţii sunt atât de savuroase.