Zile de toamnă, cu... Darth Vader

 ... zile tihnite, aș fi adăugat în altă situație, dar așa cum se prezintă lucrurile în Europa, n-aș putea spune că sunt tocmai tihnite. Poate doar prin prisma faptului că ne-adunăm din nou la gura sobei... însă, din păcate, nu așa cum ne-am dori.

Neatinsă de frământările astea și de realitatea virusului, natura face doar ce știe ea mai bine. Trece, se petrece... și se joacă uneori cu razele soarelui. Sâmbătă am ieșit la o plimbare în apropierea blocului și iată cum e toamna pe aici.

Ne plimbam, inspirând adânc parfumul frunzelor uscate și contemplând paleta de culori din care toamna alesese cele mai frumoase nuanțe. Imagini parcă desprinse dintr-o pictură impresionistă.

 

 

”Îți dai seama”, cuvântez eu pe un ton meditativ, ”că dacă ai îngropa un cadavru în zona asta, probabil n-ar mai fi găsit niciodată?” 🙄
Câteodată le cuget adânc, nu mă-ncurc. 

Tot plimbându-ne așa am auzit o foarte agreabilă gălăgie, venind dintr-o curte. Cin' să fie, cin' să fie? Păi, dumnealor 🥰

Le-am numărat: erau 19. Ziceți voi dacă nu-s adorabile 🙂🙂🙂

Poate vă-ntrebați de unde titlul. Ei bine, tot sâmbătă am cumpărat, pentru prima dată, un dovleac. De la o bostănărie din apropiere. Jupânul și-a asumat sarcina de a-l scobi, ceea ce-a și făcut, după care am pus în el o lumânare. 

În opinia mea, ce-a ieșit seamănă foarte bine cu Darth Vader 🤔

Serios, nu vi se pare? Eu am impresia că numa' cât mă uit la el și-l aud ”Luke, I'm your father!” 😃

Să inspirăm adânc. Într-o bună zi, vom constata că toate astea vor fi trecut. Și pandemia, și spaima de-a nu-i îmbolnăvi pe cei dragi, și anxietatea.

Vă îmbrățișez. Să fim bine. Să NE fim.

Creta, un paradis de stâncă și cleștar (VII)

Una și cu una fac două (admirați înaltele-mi cunoștințe de aritmetică, mulțumesc), dacă nu termin mai repede cu serialul grecesc, rămâne agățat în pom. Ceea ce n-aș dori, așa că poftiți la masă, ăăăă... la citit voiam să spun, dar sper că nu vă e foame. Oricum, după cum veți vedea, această postare nu e numai despre mâncare, ci și despre oameni.

Cunoșteam, desigur, bucătăria grecească. Dar ceea ce servește un restaurant grecesc din Germania nu se compară cu bucatele pregătite la o tavernă de pe insulă. Și nu mă refer la clasicele souvlaki, pește la grătar sau gyros (deși au fost, și astea, excelente), ci mai degrabă la musacaua de legume sau stifado (mâncare de carne de vită - deși rețeta originală e cu iepure, dar au schimbat-o - și cu multă ceapă). Și la ceea ce prinde top 3 la categoria ”cel mai bun desert pe care l-am gustat până acum în viață”.

Ca să-ncep într-o notă amuzantă, cred că la hotelul nostru nu se cunoștea semnificația cuvântului raisins. Știm cu toții ce înseamnă - stafide. Sau mă rog, nu chiar cu toții :)) Vă povesteam în primul episod că, urmare a reglementărilor impuse de Corona, micul dejun nu a fost servit în sistem bufet, ci bifam pe o listă ceea ce voiam să mâncăm a doua zi și se pregătea pe loc. Ei bine, am vrut raisins ca să le amestec în iaurtul cu cereale și miere. Și am primit asta:

În mod evident nu sunt deloc stafide, ci fulgi. Prima dată am zis că poate-oi fi fost eu căscată și-am bifat greșit pe listă. Dar am mai încercat de două ori și a fost la fel. Aș fi putut să-i spun fetei, desigur, dar era așa de amabilă și dornică să facă pe plac, încât n-am vrut s-o fac să se simtă prost. M-am amuzat, am făcut o poză ca să vă amuzați și voi și basta. 

Pentru masa de prânz am mers de mai multe ori la același local din apropierea hotelului - ”Lissus”. Am ales de fiecare dată altceva și, fără a avea pretenții de mare rafinament, a fost de fiecare dată gustos și îndestulător. Berea era mereu servită în halbe scoase din congelator, ceea ce o ajuta să se păstreze rece. Nemaivorbind despre obiceiul grecilor de-a te servi cu ceva din partea casei (ba ouzo, ba raki, ba o farfurie cu pepene tăiat cubulețe, ba ”cafeaua e de la noi, thank you, ma'am!", ba o delicioasă cremă de brânză cu biscuite la desert), cel mai tare ne-a impresionat cât de mult munceau chelnerii. Restaurantul se deschidea în fiecare zi la ora 12 și nu se mai închidea decât după plecarea ultimului client. ”Au venit acum câteva săptămâni niște olandezi”, ne povestea Alex, unul dintre chelneri ”și au stat până aproape de 2 noaptea. Lucram de la 12 după-amiaza, dar cum să le fi spus să plece? Și-așa anul ăsta e cum e...”. Treceam de mai multe ori pe zi pe lângă terasă (fiind, cum spuneam, aproape de hotel), iar Alex era mereu acolo. Servind, luând comenzi, glumind cu oaspeții. La fel și Pavlos, colegul lui, care știa câteva expresii românești și era foarte mândru să ne spună ”mulțumesc” în limba română. Nu știu de unde-a apărut preconcepția că grecii sunt leneși, dar cei care au spus așa ceva nu i-au văzut pe oamenii ăștia... 

Pe cât posibil, am încercat să ”degustăm” toate specialitățile din partea locului și se poate spune că asta ne-a ieșit în mare măsură. Și dacă la ”Lissus” am mâncat bine, la ”Red Paprika” am avut parte de o  experiență extraordinară, nu numai din punct de vedere gastronomic, ci și al contactului cu oamenii de acolo.
Am ajuns la ei absolut întâmplător. Un local la care voiam să cinăm ne trimisese la plimbare că ei nu deschid bucătăria decât după ora 18 (mai era cam jumătate de oră) și între timp dacă vrem putem sta la masă... dar nu ni se va servi nimic până atunci, nici măcar băuturi. Mbine, dacă-i pe-așa, hai că nu sunteți singurii, ba chiar dimpotrivă. Plimbându-ne pe fermecătoarele străduțe din Rethymno, ne-am oprit - la prima inspirație - la ”Red Paprika”. 

Nu știu ce ne-a atras exact - se prea poate să fi fost zâmbetul cald și sincer al lui Marco, unul dintre chelneri. Sau exuberanța Eleftheriei, colega sa. Cu mâna pe inimă o spun, nicăieri nu am mai întâlnit asemenea amabilitate și asemenea grijă față de client.
În prima seară am mâncat gyros (eu) și pizza (onorabilul). Doamne, cât de bune au fost. Ne uitam la oamenii care treceau pe lângă restaurant și-am fi vrut să-i invităm pe toți. N-aveți idee ce pierdeți, ne gândeam. Pe lângă bucatele excelente, la final ne-au adus raki și înghețată din partea casei și ne-au mulțumit de parcă le făcuserăm consumație de sute de euro.
I-am vizitat și-n seara următoare (care era ultima seară pentru noi, a doua zi urmând să plecăm) și de data asta mi-am făcut damblaua:

Nu știu cât de relevantă e poza, dar clătita aia era enormă. Nu am putut-o dovedi, spre marele meu regret. Era senzațională.
Am și stat puțin de vorbă cu Eleftheria. Restaurantul nu era nou, dar cu un an în urmă fuseseră nevoiți să-și schimbe denumirea dacă voiau să servească și bucătărie internațională și din cauza asta nu mai aveau ”istoric” pe Tripadvisor. Am contribuit și noi, cu o binemeritată recenzie de 5 stele.

Restaurantul unde am avut cea mai mare surpriză a fost găsit tot întâmplător, când ne întorceam de la plaja South Beach. Nu ne era chiar foame, dar voiam să mâncăm totuși ceva ușor de prânz. Ne-am oprit la restaurantul ”Sofia” din Plakias mai degrabă datorită panoramei și-a umbrei care ne invita...

Cât timp am așteptat comanda (supă de pește și câte un desert) ne-am familiarizat cu istoricul locației. 

Supa de pește a fost foarte bună, servită cu pâine de casă, cu miez moale și coaja negricioasă și crocantă. La desert am luat o specialitate cretană - plăcintă cu brânză sărată, miere și migdale - și o Lava Cake. Eu și omul avem uneori obiceiul să comandăm feluri diferite, doar pentru a mânca fiecare jumătate și-a face schimb de farfurii. Așa am făcut și-acum, dar ne-a părut rău că nu mai puteam, fizic, mânca mai mult. Plăcinta cu brânză a fost senzațională, o combinație uluitoare între dulce și sărat, ceva cu adevărat incredibil. Paradoxal, nu am mai regăsit-o apoi în meniul niciunui restaurant, deși era o specialitate locală.
Lava Cake a fost de asemenea gustoasă - a mers cafeaua la fix cu ea - dar pentru plăcintă pur și simplu nu există nici termen de comparație, nici cuvinte care s-o descrie.
Când ne-a adus nota de plată, chelnerul ne-a întrebat de unde suntem. ”Locuim în Germania, dar suntem născuți în România”, i-am spus noi. Chitanța a venit prinsă cu acest cârlig de lemn, inscripționat pe ambele părți:

În altă seară am luat o salată cretană. Bună, doar că bucătarul scăpase-n ea cam mult oțet pentru gustul meu.

Mi-am dorit să mănânc la un restaurant de pe malul mării și-am făcut-o și pe-asta. Nu mai rețin ce-am mâncat, dar a fost bun și cu un preț mai mult decât rezonabil (zic asta având în vedere amplasarea). 

Ha! Dacă n-ar fi fost poza asta, n-aș mai fi ținut minte că am băut Sangria. Vedeți, de-aia e bine să faci poze, păstrezi amintirile vii 😂

Nu pot încheia fără să menționez băutura asta, descoperită tot întâmplător (și abia în Chania):

Părea ceva banal, deși era mai scumpă decât media băuturilor răcoritoare, dar a fost, și asta, o mare surpriză. De cum am gustat-o am băut toată sticla și am dat buzna să mai cumpărăm. Până la terminarea concediului am cumpărat în fiecare zi, orice arome am găsit. Și toate-au fost la fel de bune și de răcoritoare, cu efect semnificativ de hidratare (asta trebuie să fi fost ca urmare a aportului crescut de aloe).
Tot în Chania am băut o cafea ca odinioară - cafea grecească scria în meniu, și am întrebat ce înseamnă asta, exact. ”Cafea nefiltrată”, mi s-a spus, ”cu zaț”. Bună a fost. Avea cumva o nostalgie, îmi aducea aminte de cafeaua băută acasă cu mama, avea... gustul de altădată.

Acestea fiind zise... am ajuns la finalul serialului din și despre Creta. Sper că v-a plăcut să-l citiți la fel de mult pe cât mi-a plăcut mie să-l scriu. A fost cu adevărat o experiență deosebită și poate vom revedea Creta într-o bună zi. Între timp însă, dacă ați ajuns cu lectura până aici... Efharisto! 🙂

Azi m-a lovit în plin un moment ”de-ăla”

... când:

- am un nod în gât pentru că numărul cazurilor de Covid crește și mi se face și mai frică pentru unicul părinte pe care-l mai am;

- conștientizez din nou că pentru prima dată de când sunt pe lumea asta, va trece un an întreg fără să-l îmbrățișez;

- mă gândesc că, tot pentru prima dată, trece un an fără să ajung să aprind o lumânare la mormântul mamei și al bunicii. Cel puțin sunt liniștită fiindcă tata mi-a zis că a plătit el taxa la cimitir, să nu-mi fac griji în privința asta;

- iar între timp, preocuparea unei tipe de pe Facebook este că vaaai, se închid cârciumile și ea vrea să socializeze. Scrie statusuri și se revoltă nevoie-mare. Iar ea nu este, evident, un caz singular.

Am avut o zi grea și cu toate cele de mai sus, îmi vine să urlu la lună. Cât de nepăsători și ignoranți pot fi unii?

Sunt realistă. Nu e ca și cum, dacă muierea aia își ținea porcăriile de pretenții pentru sine, am fi avut dintr-odată mai puține cazuri și aș fi putut zbura spre România.
Să mănânc friptură și să se ducă tata în beci s-aducă ”pepene murat, am pus special că știu că-ți place”.
Să mă duc la cimitir. ”Mami, Bica, am venit....”.
Să pun pe telefon ”Stay Another Day”, melodia preferată a mamei, și s-o ascultăm împreună, eu de aici, ea de dincolo. A devenit un obicei să fac asta când ajung singură la mormânt, după ce aprind lumânările.

Astea tot nu le-aș fi putut face acum, dar când văd atâta nepăsare și lipsă de bun-simț, reflectez că omenirea se va duce naibii nu de la Covid și nici de la vreo altă belea de genul ăsta, ci de la răutatea și egoismul atât de multora dintre cei care populează planeta.

Închei ca și ieri: aveți grijă de voi.

Tot mai mulți, tot mai egoiști, tot mai ignoranți

Pe fondul creșterii generale a numărului cazurilor de Covid în toată Europa, lumea a reînceput să aibă deosebit de multe păreri. Ba nu, scuzați: opinii. Dadada, părerile nu mai sunt la modă, acum e-n trend ”îmi spun opinia”. Urmează vreo nerozie (fiindcă oamenii care au de zis lucruri concrete nu simt nevoia să trâmbițeze în prealabil că ”atențiune atențiune, îmi spun opinia”), după care vine repede un cor de aplaudaci: bine punctat, așa este, subscriu! 🙄

Imaginea de mai jos se vrea a fi o caricatură. Și chiar este, dar dincolo de nota amuzantă, cred că spune niște adevăruri triste despre foarte mulți dintre noi.

1. În 2015, nimeni nu a răspuns corect la întrebarea ”unde te vezi peste cinci ani?”.
Cea mai tâmpită întrebare de la interviurile de angajare, că veni vorba. Personal am avut noroc, nu m-a întrebat nimeni așa ceva. 

2. Îți trebuie un talent aparte ca să lucrezi de acasă și totuși să întârzii la serviciu.
Nu chiar. Adică e suficient să te întreci cu somnul (și) mai mult ca de obicei. 

3. Expresia ”a fugi ca de râie” nu are corespondent în realitate.
Punctul ăsta e mai adevărat decât ne-am dori (valabil și pentru punctul 6). Îndelung discutata (sau disputata) distanțare socială e invers proporțională cu numărul de cazuri, care crește exponențial. De ce sporește numărul infectărilor, de ce sunt oamenii tot mai determinați să nu mai respecte nimic și să urle că au drepturi și că vor să iasă în turmă. Habar n-am unde se încadrează dreptul de a-i pune pe cei din jur în pericol, dar cu siguranță au găsit ei un alineat. Cel mai probabil e tot ăla unde scrie despre ”dictatura medicală” și comparația măștilor cu botnițe. Le-aș recomanda să citească ”Desculț” de Zaharia Stancu, pentru a vedea ce presupune cu adevărat purtarea unei botnițe de către oameni. Dar am dubii că indivizii ăștia ar fi în stare să înțeleagă ceva dintr-o carte, oricare ar fi ea. 

4. Izolarea a demonstrat că ne îngrășăm la fel de mult chiar dacă nu ieșim în oraș.
Păi nu știu de ce e asta o surpriză, în măsura în care comenzile la domiciliu s-au înmulțit. Practic mănânci la fel ca-n oraș, diferența fiind că acum nici măcar nu te mai deplasezi până la terasă ori restaurant, deci nici măcar atâta mișcare nu mai faci. Plus că statul în casă predispune la ronțăială, de cele mai multe ori. 

5. Se credea că e greu să antrenezi câinii. Dar nici oamenii nu știu cum să stea.
Aici e un joc de cuvinte simpatic, (”sit and stay”), dar mai adevărat decât ar fi de dorit. Nu știu din ce-s făcuți oamenii ăștia, frate, dar crapă dacă nu umblă creanga toată ziulica, în turmă. ”Să socializăm”, asta citesc pe tot mai multe wall-uri, dare-ar dracii în ea de socializare. Nu se mai citesc cărți, nu se mai face binging de seriale, nu se mai joacă tabinet și remi, nu se mai iese la plimbare doar cu membrii familiei în locuri mai retrase. Nu frate, să facem party, să ieșim ”în gașcă”, să ne punem poalele-n cap în mijlocul târgului, altfel nu ne simțim bine.

6. Singurele noastre hobby-uri sunt să ieșim afară și să cheltuim bani.
Corelat cu punctul cinci. Nu se simt oamenii bine dacă nu ies afară și nu ”sparg” bani pe te-miri-unde. ”Nu toți suntem așa puternici psihic ca tine și ca alții cu vocație de sfinți”, mi-a scris cineva pe Facebook azi, la o postare unde mă revoltam pe exact durerea asta-n cot a tot mai multora. Nu mă adresasem persoanei respective, dar, cum se zice acum, ”s-a simțit”. O cunosc personal, motiv pentru care am ales să nu-i spun cât de tare m-a deranjat ceea ce a scris. M-am gândit să nu mă iau la harță la o postare publică, având în vedere că ne cunoaștem și a fost la mine în casă. Nu cred că ar fi fost dispusă să accepte că a greșit, oricum. Vocație de sfinți? Haida-de, așa se cheamă acum faptul că alegi să-i respecți pe cei din jurul tău? 

Asta e situația. Foarte mulți suntem pur și simplu niște oameni ignoranți și egoiști, care alegem plăcerea și confortul propriu în dauna siguranței celor din jur. Știm să răcnim că avem drepturi, dar obligațiile ne put. 

Multă baftă și sănătate la toată lumea. După ce-am citit în ultimele zile, sunt tot mai descurajată. Aveți grijă de voi.

Creta, un paradis de stâncă și cleștar (VI)

După cum veți vedea, penultimul episod este diferit de cele de până acum - nu va fi nici despre locuri superbe, nici despre întinderi de opal, nici despre nisipuri fine și roz și nici despre bucate gustoase. Va fi, în schimb, despre câteva dintre foarte simpaticele ființe necuvântătoare, pe care le-am întâlnit în Creta. 

Și-o să încep cu cei doi pe care i-am pomenit la finalul episodului precedent - Alfonso și Angelo. Pe ambii i-am cunoscut la un acvariu din apropiere de Heraklion, care ne fusese recomandat de managera hotelului. Se numește Aquaworld și e o locație mică, discretă, unde nu te-ai fi așteptat să vezi mare lucru - și cu atât mai interesant a fost. Nu aveau multe exponate, dar unele erau cu adevărat deosebite. Asta cu atât mai mult cu cât... umblau slobode pe acolo. Este, de fapt, caracteristica acvariului - ”hands-on interaction”.
Mă rog, pentru cine are tupeu 🙄 sau mai degrabă, sânge rece, asemeni... amfitrionilor.

Bunăoară, el este Alfonso.

Umbla distinsul pe acolo, n-avea treabă. Încet, solemn, teleap-teleap, era ceva aproape filozofic în mersul lui. Din când în când se oprea, stătea nemișcat de ziceai că e statuie, apoi se punea iar în mișcare. Ce-o fi fost în capul lui? 

Angelo era mult mai sociabil. Se preumbla și el și ronțăia tacticos frunze de salată din mâna vizitatorilor (care le aveau de la supraveghetori).

Nu mai știu câți ani avea, dar era foarte în vârstă. În tot cazul însă, mult mai tânăr decât Stephanie.

Spre deosebire de Alfonso, Stephanie nu putea părăsi bazinul în care locuia, fiindcă era complet oarbă. Îi creaseră un habitat drăguț acolo, cu plante care în bună măsură reproduceau mediul ei natural. 

A trebuit să ne uităm cu atenție ca să-l identificăm. 

Adică ori e cameleon, ori nu mai e 😃 După ce-am admirat un grup de țestoase care se mișcau placide într-un mare bazin (iar câteva încercau să le încalece pe altele, dovedind că știu ce vor de la viață), am dat peste șerpi. Erau în cuști de sticlă, evident, iar eu nu mă puteam gândi decât la șarpele eliberat involuntar de Harry Potter în primul volum din serie, în timp ce studiam încuietorile care nu păreau din cale-afară de sigure. Nu tocmai mobilizatoare perspectivă, pot să vă zic.

Unii vizitatori, mai îndrăzneți, s-au încumetat.
Errmm.... faceți cunoștință cu domnișoara (sau doamna?) Kate. Pe numele ei din buletin, Boa constrictor.

”Nu e o specie otrăvitoare”, ne-a asigurat supraveghetorul. Ce să zic, frumos din partea ei. ”Și e blândă”. You don't say??? 😳😳😳
Am luat rapid distanță. Între timp, cei care o țineau îi vorbeau frumos. ”Sweety, baby, good girl”, alea-alea. 

Good girl??? Cred că-l prefer pe Alfonso...
Dumnealui nu știu cine era, că nu ne-a fost prezentat. Să-i zicem John Doe. 

În acvarii mai erau tot soiul de pești, pisici de mare, caracatițe. Nici pe departe la fel de spectaculoase, dar personal mă simțeam mai în siguranță știindu-le în spatele peretelui de sticlă. 

Peștele ăsta ni s-a părut cel mai simpatic, avea o mutră de parcă era mereu pus pe șotii.

Încheind cu vizita la acvariu - și schimbând registrul - să trecem la... feline. În Creta sunt foarte multe pisici. Atât de multe, încât au devenit un specific local și s-au făcut și calendare cu ele. 

Unele dintre ele purtau urmele bataliilor duse, dar în general arătau destul de bine. Am tot văzut vase cu apă din loc în loc, ba și oameni care le dădeau de mâncare (bobițe, așadar aveau și ei pisici sau poate cumpărau special, cine știe). Am luat și noi niște conserve și am hrănit câteva într-o seară. Au mâncat tot, dar cumpătat, pe rând, lăsându-le întâi pe cele mai mici. Se vedea că nu erau hămesite, și asta ne-a bucurat. 

În final, ultimele despre care aș vrea să vă povestesc sunt cicadele. Le-am auzit din prima zi - nu că le-am fi putut ignora, la ce tărăboi făceau - însă nu am știut ce sunt până când am ajuns la Elafonisi. Inițial am zis că-s greieri, dar dă-o naibii, atât de tare? Au stație de amplificare sau ce? Și-n tot cazul, cine-a mai pomenit greieri care să cânte ziua?

Pe plaja de la Elafonisi, ni le-a arătat un turist francez. ”Les cicadelles!” a cuvântat el, indicându-ne pe trunchiul unui copac.
Am marcat-o, ca s-o puteți repera.

Din ce-am citit despre ele sunt de fapt tot un soi de greieri, doar că mult mai mari și mai gălăgioase. Apar pe la sfârșitul lunii iunie și nu trăiesc decât pentru a se... împerechea 🙄 Poftim cultură, și eu care ziceam că țestoasele știu ce vor de la viață.

Sper că v-a făcut plăcere întâlnirea din episodul de astăzi 🙂 Voi încheia, ca de obicei, cu un episod despre mâncăruri. Multe și bune, că doar cum credeți c-am pus 3 kilograme în câteva zile? 

Creta, un paradis de stâncă și cleștar (V)

 ”Hai că suntem în octombrie, când mai termini și tu serialul de vacanță?”. Când are dreptate, are. Jupânul, vreau să zic. Tocmai de aceea reflectez că mai întâi termin foiletonul grecesc (ar mai fi 2 episoade, în afară de cel de azi) și după aceea povestim despre orice altceva.
Așadar - în totală contradicție cu vremea de-afară - să mai facem astăzi o incursiune sub soarele cretan și să povestim despre Chania, al doilea oraș ca mărime din insulă.

Din punct de vedere arhitectural, ni s-a părut că aduce foarte bine cu Veneția. Aș putea spune chiar că, văzând clădirea cu ziduri roșii, am avut o puternică senzație de déjà vu, amintindu-mi de construcțiile care ne defilau în fața ochilor în timpul călătoriei cu vaporașul pe Canal Grande.

Probabil ca urmare a faptului că este mai puțin tentant pentru turiști comparativ cu Rethymno, și-a păstrat în mai mare măsură farmecul de odinioară. Cel puțin așa stau lucrurile în ceea ce privește centrul vechi și Portul Venețian (iată, deloc întâmplătoare asemănarea cu Veneția).
Ne-am plimbat pe străduțele înguste și ”bordurate” de Bougainvillea (superba floare ciclamen pe care-am regăsit-o pretutindeni pe insulă), am tras câteva concluzii de bine despre Rhetymno (care, în paranteză fie spus, ne-a plăcut mai mult) și dintr-un loc umbros, am contemplat marea. Marea, care e la fel de frumoasă indiferent de unde ar fi privită. 

Poate pentru că am vizitat Chania în penultima zi de vacanță, poate pentru că ne umpluserăm oricum sufletul până atunci de frumusețe, nu am fost din cale-afară de impresionați. Și nu am regretat că am ales Rethymno drept ”cartier general” fiindcă în multe privințe ni s-a părut mai ofertant. 

E adevărat ce se spune - că, după o vreme, percepția creierului se modifică și nu mai înregistrezi cu aceeași acuratețe ceea ce vezi; sau în tot cazul, nu te mai bucuri la fel de mult. Posibil ca asta să i se fi întâmplat și nouă, fiindcă nu-mi amintesc de senzația aceea de bucurie și de prea-plin sufletesc de care avusesem parte în zilele anterioare. Fără ca asta să însemne că nu ne-a plăcut Chania, sau că ne-ar fi părut rău de excursie; nici vorbă. A fost un intermezzo la fel de agreabil ca și cele de până atunci. 

(Știu, știu, mă îngrășasem. M-am întors cu vreo 3 kile-n plus din concediu, no joke. Și cum să fi evitat asta, la ce bunătăți am găsit pe acolo. Despre bucate vorbim în ultimul episod, dar promit că nu se va îngrășa nimeni).

Acesta a fost cel din urmă episod referitor la locații turistice. Următorul (respectiv, penultimul) va fi despre cu totul altceva, și cred că vă va plăcea. Angelo și Alfonso abia așteaptă să vă fie prezentați. Vă-ntrebați cine sunt dumnealor? Sau poate... ce sunt? 🙃 Promit să dezvălui curând 🙂

Mostre din viața în Germania (X)

Postarea de astăzi va fi poate un pic mai subiectivă (nu că altele de până acum n-ar fi), pentru că e legată de un aspect care uneori m-a întristat, alteori m-a agasat, iar câteodată m-a enervat de-a binelea. Azi, după ce-am citit cel de-al patrulea episod din serialul Alexandrei, am deschis editorul de text determinată să mă exprim pe tema dătătoare de nervi. Și nu numai.

1) Dacă ați parcurs primele 3 episoade, v-ați putut face o idee despre iadul parcurs de Alexandra în Spitalul de Arși din București. Despre nepăsarea medicilor, despre lipsa lor de compasiune, despre dezinteres și slaba lor pregătire profesională, care i-a făcut să ia decizii greșite. Despre infecțiile trecute sub tăcere. Despre durerile infernale. Despre asistente, infirmiere și kinetoterapeute care s-au implicat din tot sufletul și datorită cărora, cel mai probabil, Alexandra și alți pacienți au supraviețuit. 

În cel de-al patrulea episod - ”Veșnic pacienți, câteodată oameni” - Alexandra a ajuns într-un spital german. Diferența este ca de la noapte la zi. Are propria ei rezervă, totul este curat, cald, steril. Echipamente performante. Un mediu care o face să se simtă în siguranță. Medicii nu sunt aroganți. I se explică detaliat toate procedurile planificate. Cadrele medicale sunt blânde, fac tot ceea ce ține de ele pentru a-i ușura durerea și, în general, pentru a o ajuta.

Află că și aici va trebui să facă băi și, terorizată de ceea ce îndurase în România, întreabă dacă vor durea. I se spune că nu (practica lor este să înmoaie cicatricile cu uleiuri și substanțe intens hidratante) și i se explică detalii despre procedura aceasta, altminteri barbară.

”-În mod normal, în faza critică, băile marilor arși se fac sub analgezie serioasă, sedare, anestezie, nu când aceștia sunt complet treji. Șocul durerii uriașe nu este ceva ce pacientul ar trebui să experimenteze din cauza actului medical. Suferă și așa cumplit. Nu e permis să contribuim și noi la supliciu”. 

Într-adevăr, disconfortul resimțit a fost minim, incomparabil cu experiența din România. Când procedurile devin dureroase, medicii o întreabă dacă mai rezistă sau vrea să facă o pauză - și se opresc ori de câte ori le solicită ea. Este întrebată mereu dacă vrea calmante mai puternice, doctorii sunt impresionați de rezistența ei la durere. Deh, la ce experiență a acumulat... Aici nu i se spune ”nu primești nimic mai puternic”. Mai târziu, în faza operațiilor, chirurgul face eforturi mari pentru a-i salva degetul arătător, compromis de medicul din România care i-a deschis, fără să fie nevoie (și pe viu) articulația. Eforturile dau rezultate, degetul Alexandrei este salvat.

Competență. Grijă față de om. Răbdare. Compasiune. Umanitate. Pe toate le găsește Alexandra în spitalul din Germania, la absolut toate cadrele medicale cu care interacționează și care se ocupă de tratamentele ei. 

”La final, îi mulțumesc și îmi strânge mâna, empatic.

-Îmi pare rău că nu pot să fac mai mult…

Medicul acesta ne-a primit aici cu toate problemele noastre, cu infecțiile, cu exigențele ridicole ale Ministerului în ceea ce privește hățișul de acte cerute clinicii și cu întârzieri de plată. Nu ne-a umilit niciodată. Nu a făcut presiuni. După ce România ne-a aruncat la gunoi, el ne-a acceptat din toată inima și ne-a deschis porțile vindecării, într-un moment în care ne credeam condamnate la o viață de chin. A trecut peste atribuțiile lui doar ca să ne ajute. Din compasiune. Pentru că este un om bun. Și tot el spune că îi pare rău că nu a putut să facă mai mult!”.

Pentru Alexandra, contrastul dintre România și Germania este nimicitor. Acum înțelege mult mai bine diferențele, înțelege de ce ar fi avut nevoie și se va întreba tot restul vieții cum ar fi fost dacă ar fi avut parte de la bun început, imediat după incendiu, de tratamentul din spitalul german. Sau dacă nu de la început, măcar mai devreme.
Și dacă lipsa dotărilor din spitalul românesc ar putea fi explicată, atitudinea nemernicilor care-și ziceau doctori nu are absolut nicio justificare. Niciuna.

Am mai spus-o și cu alte ocazii. Eu n-am fost încă internată aici; experiențele mele au fost doar la nivel de cabinet. Chiar și cu puținul pe care l-am experimentat am fost uluită de grija lor, de cât de atenți erau, de cât de preocupați să nu mă doară o procedură sau alta. Pe-atunci nu vorbeam germană, dar ne înțelegeam în engleză. ”Please tell me if it hurts, ok? I'll give you something stronger. It mustn't be any pain”. Le pasă. Au fost educați să le pese.
Pe de altă parte, omul meu a fost spitalizat de mai multe ori. Tratat de fiecare dată cu grijă, respect, competență, umanitate. Intervențiile chirurgicale au reușit foarte bine. Și profesorul care l-a operat pe el a trecut peste atribuțiile sale, ca să-l ajute.
”Cum v-aș putea mulțumi vreodată?” l-a întrebat la ultimul control.
”Să vă amintiți din când în când de noi, cei din secție”, i-a răspuns profesorul, cu un zâmbet.

Aceasta este Germania. Germania căreia i se reproșează de către alte state că ar fi arogantă. Că prea se crede superioară și „mai cu moț”. Că de fapt nu e vreo mare scofală nici aici. 

Ba este. Chiar este MARE scofală. Cine nu crede, să o întrebe pe Alexandra. Și până ajunge să o întrebe, să citească cele 4 episoade ale calvarului ei. Diferența se vede și din avion. Din păcate, după cum veți citi în articol, nici doctorii nemți nu au putut realiza imposibilul. În mare parte din cauza complicațiilor cauzate de infecții, Alexandra nu va mai fi niciodată ca odinioară.

Vedeți? De aceea - dar nu numai de aceea - îmi ies uneori din pepeni când citesc sau aud că Germania nu e mare chestie. Pentru că eu am termeni de comparație concreți. Nu atât de concreți precum Alexandra; am fost și sunt foarte norocoasă din punctul ăsta de vedere. Chiar și așa, am trăit destule încât să apreciez ceea ce are această țară de oferit.

2) Una dintre principalele chestiuni pentru care Germania în general și Angela Merkel în special a fost blamată se referă la problema refugiaților. Vai de mine, ce mai freamăt acum cinci ani, ce mai zbucium. Cât de înjurată a fost Merkel. Se prevedea Apocalipsa, n-o să mai rămână nimic din Germania, o să devină țară de ”muslims”, o să pățească și o să i se întâmple.
Lăsând cifrele să vorbească de la sine, iată cum stau lucrurile după o jumătate de deceniu:

Aproximativ 1.000.000 de refugiați a primit Germania în 2015, atrăgându-și un val de critici fără precedent pentru politica imigraționistă permisivă. Acuzațiile de populism și grandomanie aduse Angelei Merkel erau printre cele mai inofensive.

Cinci ani mai târziu, din acest milion de oameni:

- 350.000 lucrează cu normă întreagă;

- 55.000 sunt integrați în programe de Ausbildung (o școlarizare de 2 sau sau 3 ani, cu accent pe partea practică, la absolvirea căreia vor avea o meserie), pentru care limba germană este indispensabilă;

- 10.000 studiază la universități.

Circa 570.000 primesc încă ajutor de la stat, dar unii dintre ei lucrează cu contracte part time. 

 

(sursa) 

Așadar aproape jumătate de milion de oameni, care au venit în Germania pentru a-și da un reset și a începe viața de la zero. Au ales să muncească și să învețe. Iar Germania le-a oferit această posibilitate.

Da, știu că Germania menționase cotele unice obligatorii, iar protestele multor țări au fost masive. Personal, cred că dreptatea e pe undeva pe la mijloc. Normal că o țară se înfurie dacă i se impune ceva; pe de altă parte, ideea era ca toate statele membre ale Uniunii Europene să-şi asume o responsabilitate egală pentru migranţii care ajung pe ţărmurile europene.
Dar nu s-a mai auzit nimic legat de ce-au făcut celelalte țări; nici dacă au preluat imigranți, nici câți, nici ce demersuri de integrare au făcut concret pentru acei oameni, nici ce s-a întâmplat cu ei. Despre Germania, în schimb, se știe ce-a făcut în această privință. Și pentru asta, dar nu numai pentru asta, eu o respect infinit.

Salată de weekend (XXXVIII)

Voi de ce nu ziceți că din iulie nu v-am mai făcut salată? Tot io să bag de seamă, sireaca de mine 🙄

Luați cât e caldă, vorb-aia. 

1) Joi s-au împlinit 13 ani de când am sosit cu un autocar Atlassib la Nürnberg, speriată de avalanșa de schimbări care se prefigurau și-n același timp emoționată de noua viață pe care urma să o încep. Ușor n-a fost, dar Germania s-a dovedit bună și îngăduitoare cu noi, fiindu-ne în același timp și ca un fel de profesor care ne-a învățat una dintre cele mai dificile și-n același timp folositoare lecții: aceea a răbdării. Nu că nu ne-ar mai prinde și-acum cu temele nefăcute la materia asta...

2) Ieri m-a găsit vrednicia și-ntr-o oră am manufacturat chestia asta. Cu mere, foarte simplă.  După ce-a gustat, onorabilul a zis că parcă e de la o cofetărie cu ștaif. Cred că asta e o încurajare să recidivez 🤔 

Data viitoare parcă m-aș aventura la ceva cu prune. Fructe de sezon, adică. Mai vedem, vorbim, ne împrietenim 🙄

3) Astăzi am văzut pe Netflix un film neașteptat de bun - ”The Highwaymen”, cu Woody Harrelson și Kevin Costner. Este povestea adevărată a detectivilor Frank Hamer și Maney Gault, cei care au reușit să pună capăt crimelor cuplului Bonnie & Clyde, luându-le urma și organizând o ambuscadă în care cei doi au fost uciși de către poliție.
N-aveam mari așteptări, dar filmul ni s-a părut foarte reușit și vi-l recomand. Zic asta gândindu-mă și la cele mai recente criterii tâmpenii emise de Academia Americană de Film, în urma cărora nu se știe când vor mai apărea filme de calitate. Distribuția a fost fericit aleasă (Costner și Harrelson chiar seamănă cu polițiștii pe care i-au interpretat, și jocul a fost foarte convingător), scenografia a fost bine făcută - ca un exemplu, scena ambuscadei a fost filmată în chiar locul unde s-a petrecut cu adevărat - și per total lasă impresia unui documentar narativ, ca să spun așa, din care nu lipsește umorul. 

4) Mi s-a recomandat să citesc ”Forsyte Saga” (având în vedere pasiunea mea pentru ceea ce este Bristish), așa că am început primul volum și deocamdată îmi place. Are acel... aer ”gomos”, dacă pot să mă exprim astfel, tipic britanic. În aceeași notă am vrut și să mă uit la ”Downton Abbey”, dar a fost scos de pe Netflix, grrr.

5) Anul ăsta nu ajung în România, fir-ai tu să fii de Covid cu pangolinul tău cu tot. Un an fără să-l văd pe tata, un an fără să aprind o lumânare la mormântul mamei și bunicii. Niciodată nu s-a mai întâmplat așa ceva, but then again, niciodată n-a mai fost pandemie. Ufff... În sfârșit, asta e. Sănătoși să fim, și să scăpăm de parascovenie.

Hai, să ne fie lunea suportabilă. Pentru eventualitatea în care citiți acest text mâine dimineață, avem cafea la metru: ☕☕☕☕☕☕☕☕☕☕☕☕☕☕☕☕☕☕☕☕☕☕☕☕☕

Ce face omul când i-e dor de-o leapșă?

Se așterne pe căutat până găsește una, aia face. Am găsit, prin urmare, una simpatică și relativ recentă, așa încât hai să purced. 

1. Ai tăi îți citesc blogul?
În parte. Jupânul și câțiva membri ai familiei, da. Tata nu știe de el. Nu i-am spus pentru că... na, asta e, nu cred că ar fi curios. Mi-ar fi plăcut să fie. Dar vorba americanilor, it is what it is. Nu-mi mai setez așteptări, sunt doar recunoscătoare că-l am. 

2. Dacă te simți superior față de omul cu care porți o conversație, îi arăți acest lucru?
Eu, să mă simt superioară cuiva? O să ningă în Sahara înainte să se întâmple asta. Dar dacă prin absurd ar fi cazul, cu siguranță nu aș arăta. În momentul în care aș face asta, practic aș deveni deja inferioară acelui om. Cred că modestia autentică este una dintre cele mai admirabile trăsături de caracter.

3. Polul Nord sau Ecuator?
Păcatele mele cele mari și grele, mie mi-e frig și la 20 de grade. 

4. Ce carte te-a impresionat cel mai mult?
Cred că răspunsul la întrebarea asta variază în funcție de momentul în care te afli și, bineînțeles, de lecturile din ultima vreme. Wingardium Leviosa! ar fi un indiciu, iar dacă nu-l recunoașteți, well... încă n-ați primit scrisoarea de la Hogwarts 🙃

5. Ai mulți prieteni sau ești genul care alege puțini, dar buni?
Am patru prietene foarte bune; cu două dintre ele prietenesc de 15 ani, cu una de 10 și cu una de 5. And counting, sănătoase să fim! Sper să devenim toate niște băbuțe cool, relaxate, mucalite și care să-și fi păstrat umorul.  

6. Când ai râs ultima dată până ți-au dat lacrimile?
Nu-mi mai aduc aminte, sincer. Ceea ce nu e trist, chiar dacă așa ar putea părea. E doar un indiciu că ar trebui să se întâmple din nou, cât de curând. 

7. Te simți bine în corpul tău?
Între timp, da. O fi înțelepciunea de la 40+ (*cough-cough* 🙄). Dar adevărul e că am ajuns să fiu rezonabil de mulțumită de carcasa asta a mea. Dacă aș mai slăbi vreo 5 kile, cred că s-ar putea să-mi placă de mine chiar foarte mult.

8. Care este principalul tău defect?
Lipsa de încredere în mine. Cred că aș fi fost mult mai departe dacă aș fi fost un bob mai încrezătoare. 

9. Dai bani cerșetorilor?
Câteodată, da. Copiilor, pentru că nu pot să nu mă gândesc că vor fi bătuți dacă nu aduc destul seara. Bătrânilor, pentru că lacrimile lor mi se par însăși definiția tristeții. Și uneori, cerșetorilor cu câini. Poate-n această ultimă privință sunt fraieră, dar greu le rezist.

10. Ești de acord să trădezi un mic secret despre tine?
Păi ce tot fac de mai bine de zece ani pe blogul ăsta? 🙂 Și după cum se vede treaba, încă mai am de zis.