Odiseea imposibilei Greta și a produselor cosmetice din gama The Ordinary (III)

Pentru că tot e mâine aniversarea companiei Deciem (se împlinesc șase ani de la înființare), m-am gândit să public astăzi partea a treia - și ultima - a serialului despre uimitoarele lor produse. 

(Da, știu că sună ca și cum le-aș face reclamă. Nu, nu mă plătește nimeni să scriu asta. Aș vrea eu - și eventual plata să fie un voucher nelimitat la produsele din gama The Ordinary. Mda, și când m-am trezit era dimineață, vorba ceea). 

Dacă în primul episod v-am povestit cât de îndărătnică am fost în privința lor la început și în doilea despre produsele pe care le folosesc cel mai frecvent (atât în rutina de dimineață, cât și în cea de seară), azi vă voi prezenta un exfoliant și trei uleiuri. 

(Aha, uleiuri. ”Dacă ți-aș fi zis la început să pui ulei pe față....”, râde azi prietena care m-a ”inițiat”. ”... te-aș fi scalpat”, am asigurat-o eu cu amabilitate). 

Primul din stânga este, după cum poate ați ghicit, exfoliantul (de aia l-am pus cumva separat de celelalte trei). Este un produs care solicită un pic de atenție suplimentară: se folosește nu mai des de o dată la 2-3 săptămâni, numai pe tenul curățat și perfect uscat, se lasă cel mult 10 minute să acționeze și se îndepărtează cu mare grijă (pentru a nu pătrunde în ochi). Eu mă clătesc întâi din abundență, apoi folosesc și discheta umezită cu apă. După ce se curăță bine fața, se aplică Matrixyl și NMF, pentru hidratare sporită. 

Dacă sună cineva la ușă în timp ce sunteți cu maglavaisul pe față, e mai bine să nu deschideți. Nu de alta, dar e posibil ca persoana să creadă că dați probe la ”Twilight”. 

(habar n-am de ce, omisesem să mă dau și pe nas. Apropo, nu recunosc faptul că eu sunt în poza de mai sus..... așa să știți 🙈).

Aici puteți citi mai multe despre acest produs, pe numele său AHA 30% + BHA 2%, de care eu sunt foarte mulțumită. Curăță foarte bine fața și mi se pare că intensifică și mai mult efectul celorlalte produse pe care le folosesc. Un amănunt important, de care e bine să țineți seama dacă vă hotărâți să-l încercați: a doua zi trebuie să folosiți din belșug o cremă cu SPF. Eu mă peeling-uiesc doar sâmbăta, pentru că știu că duminica nu trebuie să ies, de regulă, din casă. 

De asemenea, nu e indicat să-l folosiți dacă știți că urmează niște zile în care vă veți expune mult la soare. 

Cu titlu de amuzament, eu și prietena l-am folosit pentru prima dată simultan.

- Hai să ne vampirim împreună, madam. 

- Hai. Dacă am vreo reacție ciudată...

- Știu, mă deznozi cu bătaia.

Zece minute mai târziu: 

- Ți-a picat fața?

- Nu încă. Ție?

- Nici mie. Parcă pișcă puțin.

- Da, și pe mine, dar nimic grav. 

- Selfie or it didn't happen. 

Până la cap și la coadă a fost o experiență mișto, girls_wanna_have_fun gen, chiar dacă suntem la aproape 2.000 de kilometri una de alta. Drept pentru care am decis că suntem ca-n ”Sex and the City” - eu fiind Carrie, iar prietena - Miranda.

Trecând acum la ”trio-ul” de uleiuri, cel dintâi este Squalane. Îl dau seara, combinând 2-3 picături din el cu NMF. Efectul este de ten deosebit de luminos și catifelat. Pfiu, ce drag mi-i de mine 🙄

În altă seară mă dau cu Alpha Lipoic, pe care de asemenea îl combin cu NMF. Acesta e de fapt un acid, dar are consistența unui ulei, de-asta l-am băgat la grămadă cu celelalte. Este un antioxidant puternic, prin urmare nu trebuie folosit nici el prea des (cel mult de două ori pe săptămână). În primă fază l-am aplicat simplu, fără nicio combinație, ca să văd cum reacționez la el. Observând că n-am nicio problemă, am început să-l amestec - ba cu NMF, ba cu uleiul de Marula, despre care vă zic mai jos.

Deci, uleiul de Marula se poate folosi fie pe părul umed (ca agent hidratant), fie pe față (eu, cum vă zisei, îl combin o dată pe săptămână cu Alpha Lipoic). Are efect deopotrivă calmant și tonifiant, acționează asupra ridurilor fine și contribuie la estomparea eventualelor cicatrici.

În încheiere - (pentru că probabil v-am amețit complet), iată o trecere în revistă a variantelor mele pentru rutina de seară (am inclus și produsele descrise în articolul precedent):

1) Buffet sau Matrixyl + Granactive Retinoid + NMF 
(fiecare din ele aplicat individual, deci în straturi, nu în amestec).
 

2)  (Vitamina C 23% + Acid hialuronic) - în amestec + NMF

3) Alpha Lipoic + NMF
(fiecare din ele aplicat individual, deci în straturi, nu în amestec)

4)  (Alpha Lipoic + Marula) - în amestec 

5) (Squalane + NMF) - în amestec

6) Exfoliant, urmat de Matrixyl sau Buffet + NMF 

(nu mai des de o dată la 2-3 săptămâni). 

După cum vedeți, rutina de seară este deosebit de variată. În ziua 7, puteți folosi combinația din ziua 1 sau 2, de exemplu (dacă nu vă exfoliați). Și da, eu le-am avut scrise-n Word, într-un document salvat pe desktop, până când le-am învățat pe de rost.

Gata! Astea sunt toate produsele pe care le folosesc, deocamdată. Zic ”deocamdată” pentru că oamenii lansează periodic noutăți și, fapt evident, nu mai sunt demult sceptică în privința lor. Încă nu folosesc nimic de la ei pentru pielea din jurul ochilor (am o cremă Nivea pentru ochi) și am pus ochii și pe o loțiune tonică, dar pe rând, Greta, pe rând.

Sper că vă este de folos experiența mea cu produsele din gama The Ordinary. Credeți-mă, sunt atât de bune pe cât se spune, ba chiar mai bune. Eu aș zice să le dați o șansă. Îmi dau seama că toate sortimentele și combinațiile pot descuraja la început (și cum să nu vă înțeleg, eu însămi am fost pe cărarea aia!), dar vă dau cuvântul meu că nu e atât de complicat pe cât pare. O să vă mirați de voi, cât de repede vă obișnuiți. Și când veți vedea primele efecte, ehei.... 🙂

M-am străduit să fiu cât se poate de clară în exprimare, dar, dacă aveți nelămuriri, vă stau cu drag la dispoziție, atât cât mă pricep 🙂 Că tot vorbirăm despre asta - undeva pe la jumătatea articolului, m-am demachiat și am decis că-n seara asta am chef de Lipoic + Marula. Adică dacă tot mă trezesc mâine dimineață la 4, măcar s-arăt bine, ce uleiurile mele 😏

Drag îmi e de țara mea...

Săptămâna asta sunt în Hamburg (”de ce” și ”cum-se-face-că” - urmează în curând, stay tuned). Și-n ultimele zile m-a cuprins, din nou, un fior de drag pentru țara asta și de recunoștință pentru că viața noastră e aici. 

Nu că ar fi un sentiment nou, de altminteri. Eu locuiesc în Germania de aproape 12 ani, deci s-ar putea spune că m-am obișnuit - și totuși încă am, destul de frecvent, momente în care mă apucă fericirea pornind de la chestii simple, banale, cum ar fi o jardinieră cu flori pe un pervaz, aroma de pâine tocmai coaptă dintr-o brutărie, o prăjitură constând într-un foarte subțire pandișpan acoperit cu căpșuni proaspete, ciripitul mierlelor, curățenia din jur, politețea și eficiența celor din sistemul administrativ, siguranța că sunt „pe mâini bune” când mă aflu într-un cabinet medical și exemplele ar putea continua până mâine dimineață. 

Dar cum spuneam, chiar dacă trăiesc aici de mai bine de un deceniu, tot nu mă pot împiedica să observ ce se întâmplă în jurul meu - și să mă minunez. 

Bunăoară....

- sâmbătă am plecat cu trenul (un regional până la Nürnberg, urmat de Intercity Express de-acolo până la Hamburg). Ambele trenuri au venit la timp. În Intercity am petrecut vreo trei sferturi de oră în vagonul-restaurant, în compania unui ștrudel cu mere și sos de vanilie și a unei cafele. Prețuri mai mult decât decente. Curat, cald, bun. 

- m-am întors la locul meu și mi-am băgat nasul în carte. Nu pentru mult timp. Un bebeluș de vreo 8-9 luni făcea turul vagonului de-a bușilea. Din spate, tatăl îl supraveghea. Când ajungea prea aproape de usă, îl lua binișor și-l repunea pe circuit. Departe de-a fi deranjat de schimbarea de direcție, ghindocul patrula, râdea și bolborosea extaziat. Între timp, toată lumea se oprise din citit sau butonat telefoane și tablete și îl contempla. Nu am auzit niciun "vai, pe jos sunt microbi", "vai, nu are caciuliță", "vai, te murdărești". Ulterior a devenit și mai mișto, pentru că-n vagon mai erau 3 pitici în vârstă de 2-3 ani fiecare. După ce l-au observat o vreme în tăcere pe prâslea, au decis să umble și ei de-a bușilea 😂

-  Ieri m-am dus în centru, să casc gura (în principal prin magazine; dar în apărarea mea, spun că era destul de frig). Am luat metroul ușor, în fix jumătate de oră eram la Primărie. Forfotă, culoare, trei centre comerciale mari și zeci de magazine & restaurante pe-o suprafață de câțiva kilometri pătrați, energia și tumultul specifice unui mare oraș... Doamne, aproape-mi ieșea inima din piept 🙂

(În caz că vă-ntrebați ce am târguit: niște mărunțișuri de la magazinul Nivea - da, au magazin dedicat, pfuaa  - și un Matrixyl, pe care-l cunoașteți dintr-un articol precedent. Sticluța pe care-o mai am e la mai puțin de jumătate și n-aveam chef să dau comandă online pentru doar un produs. Altminteri, am fost de-o cumințenie fascinantă și exemplară, parol!). Am zăbovit mai mult de jumătate de oră într-o librărie, de unde - dac-ar fi fost după mine - cred c-aș fi cumpărat vreo 20 de cărți. Cel puțin).

Iubesc țara asta. 

Mă-ndrăgostesc de Hamburg. 

Sunt recunoscătoare. 

(Vineri cred că dau o raită în Primark, poate mă destrăbălez nițel. Așa, decent).

Manelele sunt the new black

N-ați fi crezut că veți vedea pe blogul ăsta un asemenea titlu, nu-i așa? Dar uite că trebuie, dom'le, să recunosc realitatea (care este, vorba unui clasic în viață). Totul a pornit, dacă nu știți deja, de la recenta festivitate de decernare a Premiilor Gopo (echivalentul Oscarului pentru cinematografia românească, spun organizatorii, plini de mândrie în pieptul de aramă. Personal găsesc această comparație cel puțin forțată, dar părerea mea e irelevantă). În cadrul antemenționatei festivități, desfășurate la Teatrul Național din București, pe scenă a urcat o trupă de interpreți de manele (Kana Jambe - ați auzit de ei? Nici eu. Inculților ce suntem!), care a susținut un scurt recital.
De asemenea, solistul a interpretat (foarte slab) un cover după celebra piesă "Bohemian Rhapsody", urmat de o manea din repertoriul personal. Înainte de asta a fost proiectat un sketch in care a fost parodiat filmul "Bohemian Rhapsody", personajul principal purtând același maiou alb precum Freddie Mercury și intrând într-o trupă de manele rămasă fără solist. A fost un moment absolut... grotesc. Mai multe detalii pe subiect, aici.

În Social Media, opiniile s-au scindat fără întârziere. Unii au fost scandalizați la ideea de manele în cadrul unui astfel de eveniment, precum și de faptul că Freddie Mercury a fost parodiat. Alții, cel puțin la fel de vocali și de numeroși, s-au considerat discriminați și au leșinat de oroare, iar când s-au trezit din leșin au început să urle și să bată-n darabane. Scandal!

Ia să-ncerc și eu să scriu un sketch. Ce, eu n-oi putea? 

Fundal sonor, pe scena Teatrului Național din București: ”iubirea meeeeaaaa ești numai tuuuuu, viața meaaaa, sufletul meheheeuu” 🎵🎵🎵

Personaje:
Grupul 1 - cei cărora nu le plac manelele, dar ascultă cu plăcere Queen.
Grupul 2 - consumatorii de manele.

Grupul 1: Dafuq, ce e asta, ce caută manelele în cadrul unui asemenea eveniment? 

Grupul 2: Liniște acolo-n spate, uăi, ne-ați rănit drept în sentimente. Bine că 'steți voi deștepți, ne luați dreptul la hemoția din pept, ce noi nu suntem uameni, intoleranță, huo.

Grupul 1: Stați oameni buni, cine-a zis ceva de (in)toleranță? E vorba doar de faptul că noi alegem să ne delimităm de genul ăsta muzical, care pur și simplu nu ne place.  Chestie de gust.

Grupul 2 (sfâșiindu-și cămășile în semn de protest): Discriminare, intoleranță, rasism!

Grupul 1: Rasism??? Doar pentru că nu ne place un anumit gen muzical? Ați înnebunit.

Grupul 2: Elite de carton, aroganți, prefăcuți, vă credeți miezu' la cultură, dar sigur ascultați manele pe ascuns!

Grupul 1: Errrmm... nope. Nu ascultăm, pentru că nu ne plac. Și nici măcar nu e vorba de cultură sau incultură, ci despre anumite lucruri care nu se amestecă. Apropo de asta, ce naiba a fost în capul lor să facă mișto de Freddie Mercury?
Grupul 2: Ceeeee, n-aveau voie? A fost parodie, oamenii pot parodia pe oricine vor, nu le trebuie aprobarea sau validarea voastră! 

Grupul 1: Nu e vorba de asta, ci despre faptul că Freddie e un artist gigantic, e un fenomen, iar prin ce au făcut, ei și-au bătut joc de el. 

Grupul 2: Libertate de expresie, artă, cultură! Nu le puteți interzice, au drepturi.

Grupul 1: Aia nu se poate numi artă. Vreți poate să ascultați ”Bohemian Rhapsody” cea originală, ca să vă împrospătați memoria și să vedeți ce înseamnă, cu adevărat, artă?

Grupul 2: Dacă Freddie ar fi văzut asta, i-ar fi plăcut și-ar fi coborât să cânte împreună cu cei de pe scenă!

(Freddie Mercury, de sus: you don't say 😏)

Grupul 1: Măi oamenilor, înțelegeți că nu avem nimic cu interpreții de manele, doar că sunt genuri complet diferite, care n-ar fi trebuit amestecate. Mișto-ul ăsta a fost așa de dus la extrem, încât s-a transformat în kitsch.

Grupul 2: Discriminare, intoleranță, rasism!

Grupul 1: Nu ne plac manelele și avem dreptul să ne selectăm preferințele. Probabil vă va șoca să auziți asta, dar și noi avem drepturi.

Grupul 2 pune definiția din DEX a culturii: ”Totalitatea valorilor materiale și spirituale create de omenire și instituțiile necesare pentru comunicarea acestor valori; Sumă de cunoștințe variate din diverse domenii”. 

Grupul 1: Na bravo, știți să dați copy paste, felicitări, sănătate, bucurii. 

Grupul 2:  Maneaua e cultură, iată. Maneaua e reprezentativă pentru România, dar voi vreți să ne cenzurați, să ne puneți pumnu-n gură, să ne oprimați, aveți nostalgia pogromurilor!

Grupul 1: (scuipându-și în sân) Să ferească. 

Grupul 2:  Atâta timp cât nu acceptați cultura altora, se numește segregare, intoleranță, discriminare. 

Grupul 1: E vorba doar de promovarea kitsch-ului  la rang de cultură. O impostură, din punctul nostru de vedere.

Grupul 2: Discriminare, intoleranță, rasism! 

Grupul 1: Nu e vorba de discriminare, ci de faptul că nu ne puteți impune manelele și n-avem de gând să le ascultăm sau să le aplaudăm ca focile, doar ca să vă simțiți voi satisfăcuți.

Grupul 2: Xenofobilor! Ipocriților! Snobilor! 

(N.B.: orice asemănare cu dialogurile din Social Media pe acest subiect nu este absolut deloc întâmplătoare). 

În final, voi menționa doar cât m-a amuzat un tip (reprezentant al Grupului 2) care protestează în numele toleranței: ”Dacă văd un film despre un manelist, nu vreau să îmi cânte Claiderman!”. 

Frățiuer.... pe nenea îl cheamă Clayderman, cu ”y”, nu cu ”i”. Măcar dă-ți osteneala să scrii corect când îmi explici că-s snoabă. Doi la mână, dacă voiai să dai exemplul unui pianist, Clayderman era cam pe la coada listei, din motive pe care snoaba de mine ar ști să (ți) le explice, dar pe care tolerantul de tine sigur n-ar fi dispus să le asculte. Data viitoare lovește-mă și tu cu un Pollini, cu un Perahia, cu un Ashkenazy... știi tu, pă cultură, pă d-astea 😉

Odiseea imposibilei Greta și a produselor cosmetice din gama The Ordinary (II)

... buuun, unde rămăseserăm? Ah, da. Tocmai primisem cea dintâi comandă Ordinary și o amenințam cu spor pe prietena chimistă că o asasinez dacă am vreo reacție adversă la produse (nu înainte de-a o jupui și-a o umple cu paie, precum și alte plăcute variațiuni pe aceeași temă).

”Mie îmi trebuie rutină simplă”, bombănisem de vreun catralion de ori, ”mi-s fenomenal de ocupată și importantă (n.r., sarcasm) și nu am timp de complexități la oglinda din baie”. La modul serios vorbind, eu nu am nicio dispoziție să investesc mai mult de cinci minute dimineața și alte cinci seara în fața oglinzii. Rutina chiar s-a dovedit inițial cât se poate de simplă (am mai complicat-o eu pe parcurs, când am devenit mai îndrăzneață și / sau mai entuziasmată).

La concret, că parcă văd că iese iar articol la metru, vă prezint așadar...

Produsele pentru rutina de dimineață

Primul lucru pe care-l fac este să-mi șterg fața și gâtul cu o dischetă îmbibată în loțiune micelară. Apoi încep să combin, cu negrăit aplomb.

Nu vă speriați, că nu mă dau cu toate.  Nu simultan, adică. 

Mai întâi, să facem prezentările. Prima din stânga este domnișoara Niacinamida, alături de ea e domnul Buffet, urmat de domnul Matrixyl și ultima din dreaptă, semeață, e doamna NMF. 

Niacinamida reglează secreția de sebum, vindecă eventuale iritații sau semne de tot felul, ajută la îndepartarea petelor solare sau chiar a micilor cicatrici post-acneice (asta chiar a fost o revelație pentru mine - rămăsesem cu o urmă inestetică de la un coș destul de mare, și a dispărut complet în câteva săptămâni). De asemenea, micșorează porii și îi curăță. 

Matrixyl  e un antirid din clasa peptidelor (remarcați exprimarea de înalt nivel științific, mulțumesc foarte mult 👀).

Buffet e un fel de Matrixyl mai bun (și mai scump, motiv pentru care nu-l cumpăr de obicei, dar l-am găsit la preț redus de Black Friday și am luat două sticluțe).

NMF (Natural Moisturizing Factors) e o cremă hidratantă, foarte potrivită pentru tenul mixt / gras (mai ales ziua). 

Cum fac eu - amestec în palmă câteva picături de Niacinamidă cu alte câteva picături de Matrixyl sau Buffet (niciodată amândouă, ar fi redundant, din moment ce ambele fac parte din aceeași clasă de substanțe). Mă dau cu maglavaisul rezultat masând ușor, apoi aplic separat NMF. Și gata pe dimineață, după vreo jumătate de oră sunt numai bună de machiat.

E greu? Acum eu spun că nu, dar cu un an în urmă boscorodeam într-una și mi se părea că mă epuizează acest ritual ”stufos”. 

Dimineața se mai poate folosi următoarea variantă: 

- Niacinamidă + Acid hialuronic (prezentat mai jos) = în amestec, urmate de NMF. Mie nu prea mi-a priit combinația asta, dar știu persoane care sunt entuziasmate de rezultatul obținut.

Produsele pentru rutina de seară

Evident, mai întâi mă demachiez.

 

Spre deosebire de rutina de dimineață, seara nu folosesc mereu aceleași produse. Mai întâi să vi le prezint pe cele din imagine, de la stânga la dreapta.

Granactive Retinoid 2% - este, cum îi spune și numele, un retinoid (derivat al Vitaminei A), care uniformizează pielea și are efect anti-îmbătrânire. Îl folosesc alternativ cu Vitamina C.

Vitamina C 23 % este un antioxidant care stimulează secreția de colagen. E posibil să ”piște” puțin când e aplicată, dar senzația e de scurtă durată și perfect suportabilă. Nu se folosește în combinație cu Niacinamida, pentru că formează un complex inactiv (pe-asta tot de la prietenă o știu). 

Precizare importantă: Vitamina C există și în varianta de 30% (suspensie în silicon) și deocamdată este unicul produs Ordinary care nu mi-a priit deloc. Dar deloc. În câteva zile aveam coșuri, porii erau mari, tenul iritat. Cum am renunțat la ea, fața a început să-și revină. Poate unora le priește, dar eu nu o recomand.

Acid hialuronic este un agent de hidratare, pe care experiența m-a învățat să-l folosesc numai în combinații (nu strat separat, pentru că se ”scămoșează” pe piele, oricât de ciudat ar putea părea). Cum spuneam mai sus, mie nu mi-a priit grozav în combinația cu Niacinamida, însă cu Vitamina C merge la fix pentru mine și îl voi cumpăra din nou.

Cum fac eu - vă spuneam mai sus că rutina de seară nu e mereu aceeași, ci alternez produsele. Iată niște combinații posibile, cu produsele pe care le-am prezentat mai sus:

- Buffet sau Matrixyl + Granactive Retinoid + NMF 

(fiecare din ele aplicat individual, deci în straturi, nu în amestec).

Sau: 

  

- În amestec (Vitamina C 23% + Acid hialuronic) + NMF

Mai folosesc și alte combinații, dar cu alte produse (uleiuri), despre care voi scrie în articolul următor. Tot atunci o să vă zic și de singurul exfoliant de la ei pe care îl am (și-l utilizez cu succes). 

Sper că am fost explicită. Ideea este că există foarte multe produse, motiv pentru care pledez pentru introducerea treptată, ca să vă puteți da seama cum se comportă un produs sau altul, la ce reacționați bine și la ce nu etc.  Se poate compara cu diversificarea bebelușilor, cred :)))  

Mai vreau să vă spun că aceste produse nu implică să renunțați complet la ce foloseați până acum, adică nu e deloc obligatoriu să adoptați o rutină de îngrijire exclusiv Ordinary. Eu de exemplu folosesc uneori seara crema de noapte Nivea (în loc de NMF), pentru a evita ca pielea să se obișnuiască prea mult cu aceleași produse. De asemenea, țin să precizez că asta e una din situațiile când regula less is more e de aur - chiar dacă nu s-ar zice asta, la cât de mult am scris... 

Mențiune: nu-i prea plăcut, dar nu este exclus ca rutina de dimineață să interfereze cu produsele de machiaj pe care le folosiți. Eu am avut bunăoară un fond de ten Lancôme care nu prea a cooperat - pur și simplu nu mai intra în piele. Acum folosesc Max Factor și sunt mulțumită.  

În loc de concluzie - după ce prietena mai că nu se suise în avion să vină la mine ca să mă cremuiască personal 🙈, m-am pomenit gândindu-mă într-o seară, în timp ce mă spoiam cu râvnă: ”văleu, ce m-oi face eu dacă dispar ăștia de pe piață....”. 

 

Odiseea imposibilei Greta și a produselor cosmetice din gama The Ordinary (I)

Inițial mă gândisem ca această postare să fie tot din categoria ”post de pițipoancă”, dar ulterior am reflectat că, având în vedere subiectul despre care voi scrie, nu se încadrează aici. Tura asta nu sunt pițipoancă, sunt doar o femeie. Una foarte încăpățânată, după cum se va vedea (însă îmi asum chestia asta și-mi torn cuvenita găleată de cenușă în cosițe).

Despre felul în care-mi îngrijesc eu tenul am mai scris. Până anul trecut, aveam o rutină cât se poate de simplă: demachiant, loțiune tonică și cremă hidratantă (seara), loțiune tonică și cremă de zi + cremă de ochi (dimineața). Ocazional un ser de hidratare, în weekend câte un gomaj. Foloseam fie produse de la Nivea, fie de la Dr. Pierre Ricaud (o firmă franțuzească, nimic extravagant, dar au produse bunicele și la prețuri accesibile). Pielea arăta ok, adică-n tot cazul nu rău, dar nici extraordinar. Îmi asumasem asta și nu vedeam nicio altă posibilitate; adică-n niciun caz nu eram dispusă la a da 70-80 de euro pe o singură cremă de la Shiseido, spre exemplu.

Enter în scenă prietena mea, R. (de profesie chimist, ceea ce reprezintă un aspect salutar în problemă), care folosea de câteva luni produsele din gama Ordinary, realizate de compania Deciem. Era mai mult decât entuziasmată de rezultate, de felul în care i se schimbase aspectul tenului, precum și de faptul că aveau prețuri foarte accesibile. Și-a tăbărât pe mine să le adopt și eu.

Secretul, dacă există unul, constă în felul în care sunt combinate - ce pui dimineața, ce pui seara și-n asociere cu ce, le pui în straturi separate sau le amesteci? Simpla idee îmi pricinuia dureri de cap. 

Perseverența și răbdarea prietenei au fost puse la grea încercare.

Eu: ”De ce sunt ATÂT de ieftine? Mi se pare dubios.”

Ea: ”Foarte simplu, așa se întâmplă și-n industria medicamentelor. Substanțele în sine sunt de fapt foarte ieftine, formularea lor de asemenea. Restul e marketing pur”.

Eu: ”Aha, și ăștia-s mai proști sau cum? Ei nu știu cu marketingul, cu de-astea?”

Ea: ”Industria cosmetică e, în mare parte, un scam. Brandon (n.r., întemeietorul companiei) știa asta foarte bine și și-a propus să demonteze acest lucru, formulând produsele cât mai simplist - pentru a le face accesibile ca preț și potrivite oricărui tip de ten. Intenția lui a fost să ajungă la un public educat”. 

Eu: ”Ete ce să spun, unde era bunul samaritean”.

Ea: ”Ca să-nțelegi - la produsele astea nu se poate face reclamă. Efectiv nu există strategie de marketing pentru ele. Despre o cremă antirid poți spune că-ți șterge zece ani de pe chip sau alte aiureli de genul ăsta. Dar ce reclamă poți face la Niacinamidă cu zinc?”.

Este și motivul, mi-a mai explicat ea, pentru care omul și-a intitulat compania ”Abnormal Beauty Company”. Abnormal, s-a reținut, da? Nu prea e normal, dacă e să recunoaștem, să obții rezultate fabuloase la prețuri de dumping.

Dar credeți că m-am lăsat?

Eu: ”Nu stau eu, dom'le, să combin patruj' de picături din sticluța asta cu douăj' de picături din cealaltă și cu crema nuș'care”.

Ea: ”Combinațiile sunt simple - de fapt, și foarte logice - și te asist eu, te-nvăț cum să le amesteci, când să dai și cu ce etc”.

Eu: ”Ce să povestim. Care-i treaba cu combinațiile astea, hai?”.

Ea: ”Sunt multe aspecte. De pildă, se obțin efecte mai bune daca se folosesc separat peptide, vitamina C și acizi direcți”.

(E chimistă, cum vă ziceam. Și tocmai de asta abordarea ei a fost în primul rând una științifică, pornind din curiozitate și a studiat pe îndelete ingredientele, a estimat efectele și a cântărit critic toată povestea). 

Eu: ”Ce face????????? Te omor. Ce crezi tu că înțeleg eu din polologhia asta? Care-s peptidele?”.

*

Ea: ”Sunt mai mult decât încântată de rezultate, aspectul feței s-a îmbunătățit enorm, porii sunt curați, ridurile s-au mai estompat, hidratarea nu mai e o problemă”.

Eu: ”Hidratarea nu e o problemă nici la mine, thank you very much. Cred că de fapt te entuziasmezi tu prea ușor. Nu există așa ceva, ieftin și eficient”.

I-am argumentat cu niște produse cosmetice porcesc de scumpe (un kit pentru o lună costa circa 2.000 de dolari) pe care le folosisem eu - gratuit, din fericire - când făcusem parte dintr-un trial, prin anul 2003. Ce-i drept, tenul meu arăta incredibil, dar iată, măcăneam eu acum, eficiența vine la pachet cu niște costuri pe măsură.

Ea: ”Nu neapărat” și a reluat neobosită expunerea anti-marketing de mai sus.

Episodul patrusutedouăzecișipatru. 

Eu: ”Am tenul gras, orice produs nou îl poate dezechilibra, chiar n-am niciun chef să lucească de la sebum. Sau să se usuce și să-mi simt fața ca pergamentul”.

Ea: ”Nu se va întâmpla asta, nu în combinațiile pe care o să ți le indic eu”.

Eu: ”Băi, n-am de ce să risc, am găsit o rutină care mi se potrivește, cu produse care nici ele nu costă o avere, chiar nu văd de ce să schimb ceva care funcționează”.

Ea: ”Nu înțeleg de ce nu ești dispusă măcar să-ncerci. Este ieftin și nu riști, practic, nimic - tot ce ți se va întâmpla va fi să ai o revelație și să te-ntrebi de ce te cerți cu mine de săptămâni în șir, în loc să le fi comandat deja”. 

Long story short (de fapt, e long deja), am făcut prima comandă numai ca să scap de gura ei. Nu înainte de-a o amenința cu toate caznele iadului în cazul în care ceva nu merge bine. 

”Dacă-mi pică fața, te omor”, i-am comunicat - și i-am repetat-o de circa douăsutedouăzecișitreidemii de ori. Îi face plăcere să-mi reamintească asta, cu sadism.  Adică nu că n-aș merita-o, mă rog... 🙄

După două luni de când începusem, bombănind aprig, să folosesc produsele Ordinary....

În imaginea de mai sus eram abia trezită din somn și nu aveam niciun fel de machiaj (mă dădusem la repezeală doar cu un gloss, că am buzele foarte deschise la culoare). În rest, nimic altceva decât produsele din rutina dimineții. 

Azi - la un an de când am început să le folosesc - fața mea arată mult mai bine decât în fotografie. ”Ai întinerit cu zece ani”, mi-au zis niște cunoștințe din Piatra Neamț, când m-au revăzut. Mda. Unde era găleata aia de cenușă de care vorbeam la început? 

Articolul acesta ar fi trebuit să fie despre rutina zilnică, însă m-am lungiiiit cu introducerea până când am realizat că a devenit un articol în sine. Urmează, așadar, o postare mai specifică. Dar nu puteam să vă povestesc despre toate produsele fără să menționez și scepticismul de care am dat dovadă. Ok, ăsta a fost un eufemism.

Produsele sunt disponibile și în România și promit să revin zilele următoare cu articolul detaliat despre ce folosesc eu și în ce combinații. Ah, dar că mi-am adus aminte: prietena susține că am fost ”imposibilă”. Eu cred că exagerează, totuși... sau nu? 🤔

Un citat reprezentativ (Blog Challenge 27)

Tema cu numărul 27 din leapșa-foileton este una care mi-a dat de gândit și, în același timp, mi-a adus un zâmbet. Ar trebui să vorbesc despre citatul după care încerc să-mi ”conduc” viața, deși cred că termenul de ”live by” are conotații mai puțin severe în original. 

Bine, adevărul e că, indiferent în ce limbă ar fi exprimată, ideea în sine e una destul de... excentrică. Să trăiești în funcție de un citat... e cam mult spus, probabil că majoritatea alegem să trăim ghidându-ne după anumite concepții și / sau principii de viață. 

Dar eu, ei bine, chiar am un citat - nu pot spune că-mi guvernează viața, dar e un fel de motto personal. 

Multă vreme, acest motto a fost ”Show must go on”, cuvinte pe care mi le-am repetat de sute, mii de ori ca o mantră de-a lungul anilor, atunci când viața îmi mai dădea câte-un ghiont în ficat. Și-au fost multe prilejuri. Am ascultat de sute ori inconfundabila melodie, în special atunci când mă năpădea tristețea dintr-un motiv sau altul, cel mai adesea din motive de non-maternitate. Între timp am trecut de faza aceea, dar îmi amintesc și azi cum ascultam melodia și, în funcție de context, strigam sau șopteam la unison cu Freddie ”show must go on”... Și m-a ajutat, pentru că simțeam asta cu adevărat: spectacolul trebuia să continue și așa avea să fie. 

Cum spuneam, am depășit momentul (poate pentru că show chiar DID go on) și sunt oarecum mai încrezătoare. Sau mai corect spus, încerc să fiu, nu întotdeauna cu succes.

Ar fi o aroganță din parte-mi să cred că viața mi-e datoare, deși m-a ”privat” de multe. Nu cred că-mi datorează nimic, dar am speranța că mai are multe bunătăți pregătite pentru mine.

The best is yet to come este, dacă-i pot spune astfel, deviza mea.

Optimist vorbind, sunt cam la jumătatea vieții. Sper ca jumătatea care mi-a rămas să fie mai bună decât cea care s-a dus. Sper să fie the best. 

Un zeu care nu s-a întors pentru că n-a plecat, de fapt, niciodată

Am așteptat concertul susținut pe 2 martie de orchestra Filarmonicii din Berlin cu emoții deopotrivă intense și amestecate... Pe de-o parte, răsuflam ușurată cu fiecare zi care trecea și nu se anunța că Zubin ar fi anulat participarea. Pe de altă parte, aveam o oarecare teamă pentru momentul în care îl voi vedea. Un om care la peste 80 de ani a trecut printr-o operație majoră, urmată de chimio- și radioterapie, nu poate fi într-o formă prea bună, îmi spuneam - și încercam să-mi ”setez” corespunzător așteptările.

Da, am avut emoții, dar cumva diferite față de alte dăți. Nu m-am gândit atât la experiența în sine, la muzica pe care o voi asculta, cât la el, ca om aflat în șah cu sinistrul ”C”. Și după cum am spus-o și cu alte ocazii, pe Zubin l-aș audia oricând cu drag, indiferent ce ar dirija (heavy metal included 🙃), deci aspectul ăsta a trecut acum pe plan secund. 

Nu că m-ar fi încântat în mod deosebit repertoriul, asta ca s-o zic pe-aia dreaptă. 

”Intégrales” de Edgar Varèse (lucrare modernă, pentru 11 suflători și 4 instrumente de percuție);

”Speaking drums” de Peter Eötvös (tot lucrare modernă - percuție solo și orchestră);

”Scheherazade” - suită simfonică de Nikolai Rimsky-Korsakov. 

Despre Zubin citisem nu o dată că promovează muzica modernă (el considerând că asta e una dintre datoriile unui dirijor - aceea de-a aduce la cunoștința publicului și compozițiile de dată mai recentă, nu doar pe cele clasice, cunoscute de majoritatea) și am mai fost la concerte la care parțial am ”numărat oi” așteptând să se termine plicticoșenia modernă, abstractă și, pentru mine, de neînțeles, ca să ajung să ascult adevărata muzică. (Un concert din 2014 e un exemplu în acest sens). Mi-am asumat, așadar, ceea ce urma să fie și mi-am impus să ascult primele două lucrări cu oarecare curiozitate.  

Am fost aproape în pragul lacrimilor când Zubin a intrat pe scenă, pășind ezitant, sprijinindu-se în baston. E slăbit și vizibil marcat de ceea ce i se întâmplă, dar în momentul în care a ridicat bagheta a redevenit olimpian, atent la fiecare detaliu, conducând și creând în același timp. Faptul că a stat pe scaun pe toată durata concertului nu i-a știrbit cu nimic din măreție. 

Captură video din concertul de pe 2 martie, de pe Digital Concert Hall

Lumea l-a primit cu drag și deosebită căldură; cred că n-am mai auzit nicicând aplauze mai puternice. Inițial m-am gândit că ne bucurăm cu toții că s-a întors. Pe parcursul concertului mi-am dat seama că, deși a lipsit de pe scenă un an de zile, n-a plecat, de fapt, niciodată.

”Intégrales” a fost așa cum anticipasem - o înșiruire de sunete ale cărei logică și sens, personal, m-au eludat. Nici nu pot spune că am ascultat foarte atent; îl cercetam cu aviditate pe Zubin, îmi umpleam sufletul de prezența lui și de faptul că am ajuns, iată, să-l audiez din nou în spațiu și timp real. Ceea ce am remarcat este faptul că, spre deosebire de cei mai mulți dintre compozitori, Varèse  nu face apel la percuție pentru a ”colora” sau ”consolida” compoziția, ci o folosește in extenso, recunoscându-i și punându-i în valoare individualitatea. 

Despre ”Speaking drums” pot spune că m-a surprins. Citisem că a fost compusă în anul 2013 și  mai că nu-mi pusesem mâinile-n cap. Să te ții acuma ce aiureală ultramodernă, a se citi ”ce_naiba_o_mai_fi_și_asta” o să ascultăm.... cu atât mai mult cu cât compozitorul fusese impresionat de creația lui Edgar Varèse.

Nu mai văzusem niciodată atâtea instrumente de percuție la un loc și fiecare dintre ele a fost pus în valoare. Martin Grubinger, percuționistul, este într-adevăr... un fenomen, având în vedere ce am văzut și ascultat cred că pot folosi acest cuvânt fără teamă că exagerez. Interesant este că lucrarea ”Speaking Drums” a fost compusă special pentru el și, după cum rezultă din titlu, artistului i se cere nu numai să performeze instrumental, ci și vocal (inclusiv prin strigăte, care, cât or fi fost ele de expresive, pe mine doar m-au agasat și nu am reușit să le înțeleg rostul. Asta e, nu sunt o cunoscătoare atât de rafinată încât să pătrund și abstractul muzicii moderne). Din ce am citit în program, ideea este că percuționistul ”învață” tobele să vorbească 🙄 Fie-mi iertat faptul că nu am perceput ca atare.

Martin Grubinger, la clopoței tubulari (captură video)

Dincolo de asta însă, am asistat la o demonstrație uluitoare de alternanță a sunetului, varietate a timbrului și a perspectivelor, ca într-un fel de caleidoscop de la care nu știi la ce să te aștepți. În program se menționa și capacitatea improvizatorică a percuționistului, dar, necunoscând lucrarea, n-am fost în măsură să identific pasajele improvizate. 

Foarte impresionant a fost bis-ul; practic, dacă n-aș fi văzut cu ochii mei, aș fi zis că un asemenea sincron și o asemenea viteză sunt imposibile unui om.

După aceste două momente moderne și... solicitante, aș spune, a urmat o pauză în care ne-am dres cu un pahar de vin, respectiv un Aperol Spritz (cel din urmă fiind al lui yours truly). Am vorbit despre ceea ce ascultaserăm în prima parte; omul era puternic impresionat de ”Speaking Drums”, iar eu eram, cum am menționat mai sus, surprinsă. Nu știu dacă e corect să spun că mi-a plăcut; în tot cazul, nu m-a lăsat indiferentă.

”Scheherazade” a venit, apoi, ca o poveste frumoasă, ceea ce și este, de fapt 🙂 Aici am putut să-mi permit, în sfârșit, luxul de a mă lăsa învăluită de muzică, amintindu-mi de povestea prințesei și a sultanului Shahrya, pe care o citisem cu vreo două decenii în urmă. Așa că despre ea e mai puțin de scris, pentru că am ascultat-o cu sufletul. E o compoziție melodioasă și seducătoare, pe care ți-ai dori-o interminabilă, aidoma poveștii care a inspirat-o. 

Aplauzele de final au fost pline de entuziasm și de căldură. Nu mi-am mai putut stăpâni lacrimile, în timp ce-l priveam pe Zubin și nu puteam să nu mă întreb dacă o să-l mai văd vreodată. 

Final de concert (captură video)

În baston sau nu, pe scenă sau departe de ea, din tot sufletul sper să fii bine, Maestro... 

Nu-mi doresc să fiu șefă

Concluzia din titlu nu e tocmai de dată recentă, adică nu e ca și cum m-ar fi trăsnit vreo revelație (mai ales că mai am un pic până la 40 de ani, când nu mai ai loc să te-nvârți de revelații, dau toate năvală peste tine, se bulucesc, se-mping în față, ceva de speriat, nu alta). E vorba doar despre faptul că șefa a lipsit aproape trei săptămâni și am înlocuit-o, ca și-n perioada noiembrie-decembrie - când mi-am făcut nervii zarzavat de dat la rațe.

Dincolo de stresul inerent, am cugetat la postura asta - sau mai bine-zis, la mine în postura asta - și mi-am dat seama că nu e ceea ce-mi doresc să fac. 

1) Nu-mi place să hărțuiesc oamenii.

”Productivitate, Greta, randament, săptămâna asta suntem cu două procente în urmă față de săptămâna trecută, productivitate, eficiență, randament” (asta fiind șefa cea mare. Deja am alergie la cuvântul productivitate, care apropo, în germană e Produktivität).

În realitate oamenii erau frânți de oboseală, dar pe monitor nu se vedea asta, ci numai nerușinatele alea de două procente. 

2) ”Motivează echipa, au slăbit ritmul, pune presiune!”. 

Vorba unei prietene, da-mi-aș pumni în cap să-mi dau. La momentul respectiv, oamenii erau după două săptămâni cu program de nouă ore, în care nu avuseseră liber decât o zi, respectiv duminică. Iar înainte de astea două săptămâni tot program de nouă ore avuseseră (de aproape două luni), însă cu weekend liber. Muncă exclusiv fizică, ore după ore în picioare, la împachetat sau încărcat camioanele. Erau străvezii de oboseală, îi simțeai cum ”trag” de ei să nu cedeze, stăteau pe energizante și Cola, de-mi venea să-i bat când îi vedeam ce bagă-n ei. ”Altfel nu facem față”, ziceau și tot ei mă consolau ”lasă că rezistăm”.

Și cucoana îmi zicea mie să ”pun presiune”. Câtă presiune să mai pun? Să le bag perfuzii cu Red Bull? Să le spun să muncească și mai aprig, pentru că mâine, oh wait, vor avea la fel de mult de lucru, la fel și poimâine și răspoimâine? Nici măcar de motivație financiară nu se punea problema, salariile lor sunt mici și conceptul de bonus de performanță nu e-n vocabularul managerilor noștri. 

Cu toate astea, am reușit să dăm totul la linie, cu felicitări din partea clientului și cu procent foarte bun. Ah, mă scuzați, Produktivität 🙄 

3) Urăsc să critic.

A fost nevoie s-o fac de câteva ori și de fiecare dată m-am simțit ca naiba, deși problema era la ei, nu la mine. Însă nu-mi place să cert, să fac observație, să ”disciplinez”. A, da, să știți că și cuvântul Disziplin îmi place. Neasemuit de mult îmi place.... așa, cam la fel de mult ca Produktivität. 

4) Detest să comunic decizii tâmpite ale conducerii. 

”Greta, adună oamenii și spune-le că săptămâna asta și cealaltă nu vor avea liber, adică vor lucra șase zile”. 

”Greta, comunică echipei faptul că anul ăsta nu se mai poate lua liber în contul orelor suplimentare, ci abia din ianuarie încolo”.

No shit? Și lasă-mă să ghicesc, te pomenești că vrei să-i și motivez cu ocazia asta 😏

Cum ziceam, am reușit să mă achit foarte bine de sarcină, dar nu-mi doresc să fac asta pe termen lung. Oamenii par să țină la mine și, lăsând un pic modestia la o parte... n-au fost prea încântați când s-a întors șefa de drept și eu am renunțat la atribuțiile ei 🙃

Dincolo de asta însă, nu cred că voi aplica pentru vreo funcție de conducere prea curând. Mă simt foarte bine în pătrățica mea (tradus în limba română, sunt un fel de coordonator de procese logistice), unde nu trebuie să ”motivez”, nici să ”pun presiune”, nici să comunic tâmpenii...

Produktivität.

Disziplin. 

Mă duc să caut un Ibuprofen... 

Salată de weekend (XXVIII)

Constat că iar a trecut o săptămână de când nu am scris.... și nici nu știu ce-aș mai putea spune pe tema asta, altceva decât că a) sunt bine și b) îmi pare rău că am lăsat să se depună praful pe aici. Acuma, că vă țin numai pe salate.... e altă discuție, oricum a venit primăvara, suntem la dietă, alea-alea 🙃

Schimbând așadar registrul, la salată cu voi.

1) Săptămâna trecută înfăptuit-am o nouă premieră - am dus mașina la spălat, eu singură. Program complet, inclusiv lustruire cu ceară la final. Nu faceți ochii ăia, că e mare lucru... așa să știți. Adică ce? Vă-nchipuiți că e treabă simplă să pui mașina corect pe șinele alea, să ții minte să dezactivezi toți senzorii, să oprești motorul fără să blochezi volanul (că dacă se întâmplă asta, e bai) și să nu faci atac de panică din cauza spațiului ultra-strâmt? Serios, am tremurat ca aspicul de curcan până am ieșit amândouă cu bine de acolo. Noroc de băietul rus, angajat la spălătorie, care mi-a zis pas cu pas ce am de făcut. Pfiu.

Și, pentru că mai devreme în ziua respectivă fusesem și eu la coafor, când am parcat-o acasă i-am zis mașinuței: ”Blackie, niște adevărate dive suntem” 😍. Cred că mi-a dat dreptate.

2) Weekend-ul ăsta am fost la Berlin - după doi ani, l-am revăzut, în sfârșit, pe Zubin. Despre concert (care a fost fabulos) voi scrie, ca de obicei, într-un articol dedicat. Deocamdată pot spune doar că mi-e inima plină de recunoștință că l-am putut vedea din nou, de drag, de grijă pentru el și de părere de rău că e atât de bolnav... E vizibil slăbit, merge în baston și a dirijat stând pe scaun, dar dincolo de asta e la fel de grandios ca-ntotdeauna. ”Larger than life”, cum l-a descris cândva Itzhak Perlman.
Nu știu dacă am să-l mai văd vreodată. Nu vreau să mă gândesc la asta. Acum sunt doar fericită pentru aseară, pentru muzica savurată și pentru cele aproximativ două ore pe parcursul cărora aproape că nu mi-am luat ochii de la el.

3) N-am avut prea mult timp la dispoziție, dar ne-am plimbat în total vreo 12 kilometri (vineri seara și sâmbătă, înainte de concert). Am ajuns, cum altfel, la Poarta Brandenburg și, în premieră, la KaDeWe - al doilea centru comercial ca mărime din Europa, după celebrul Harrods din Londra. ”Poate-mi găsesc vreo cârpișoară drăguță pe acolo”, ciripeam eu cu speranță înainte de-a ajunge. 

Aha, vezi să nu. De la Prada în sus, thank you very much. Ce cârpișoară visai, Greto? Numai firme renumite, numai mărci mari, numai prețuri de-ți făceau ochii bling-bling. M-aș fi uitat la unele, așa ca la muzeu - dar nici nu făceai bine un pas în interiorul vreunui magazin, că și săreau vânzătoarele pe tine ca niște ulii plini de, nu-i așa, solicitudine: ”bună ziua, bine ați venit pe la noi, cu ce vă putem servi?”. Cu nimic, mă lipsesc și de uitat.

Dar dacă de cumpărat n-am cumpărat, de dezmățat caloric ne-am dezmățat. 

Nu e tocmai cea mai potrivită imagine într-un articol al cărui titlu include cuvântul ”salată”, dar să depășim momentul. La urma-urmei, am băut apă, nu sucuri pline de calorii, da? 

Și tot în KaDeWe mi-am reîntâlnit niște vechi și foarte dragi prieteni. 

Tot îmi cumpăr eu piticii ăștia, vă zic. Jupânul nu s-a împotrivit, deși a mormăit că nu e neapărat necesar, doar am și-așa destui....  în cap 🙄