joi, 31 martie 2011

Politia apreciaza cunostintele mele de germana


Azi dupa-amiaza am ajuns si eu acasa, ca omul.

Am parcat, ca femeia. Adica ezitant, sucind volanul inutil de mult, cu (ne)indemanare si uitandu-ma permanent in oglinzi, in incercarea de a pozitiona cat mai drept masina, de preferat fara a “incaleca” si locul de parcare de langa. Complicat, va spun. 

Eh, dupa ce-am scos-o la capat (si i-am dat ocol sa vad daca intr-adevar am pus-o cum trebuie), mandra de mine, am oprit motorul si-am dat sa ies. Cand, ce-mi vad ochii? Pe locul alaturat tocmai parcase o masina. De politie. Cu doi politisti la bord, care nu pareau din cale-afara de binevoitori.

Evident, primul meu gand: “Ce-am facut?” Nu-mi aminteam sa fi facut nimic rau. Dar asta nu insemna ca intr-adevar asa stau lucrurile.

Am coborat, iar ei au facut acelasi lucru. Buna ziua, buna ziua, masina dumneavoastra e zgariata pe aripa dreapta.

Ha? Si ai cumva impresia ca-mi spui o noutate? N-am zis asa, evident :D Le-am marturisit ca stiu, zgarietura e veche (de peste un an si, ca veni vorba, n-am aflat niciodata cine-a facut treaba asta; asa am gasit-o in parcare).

- Ba nu, e proaspata, zise unul din ei, cu un aer expert. Nu-i asa ca-i proaspata? il lua el martor pe colegul lui, care studia zgarietura, plin de importanta.
- Da, asa cred si eu, opina respectivul, mandru de sine. Avea si de ce: descoperise miezul din Fanta si apa calda.

Pe urma s-au uitat cam urat la mine. Am purces sa le explic: nu e noua (ea, zgarietura), n-am avut niciun incident pe drum, afara e senin, infloresc pomii, canta pasarelele…
- Un act de identitate si permisul de conducere, va rog.
Cum sa rezist eu unei asemenea rugaminti? M-am executat rapid.
- Ah, nu sunteti nemtoaica?
Macar astia nu s-au prins din prima. Una din doua: ori accentul meu est-european se estompeaza, ori ei chiar sunt politisti :D
- Dar vorbiti foarte bine germana!

Devenisera mai amabili. Unul din ei a cerut prin statie o verificare a permisului, iar celalalt si-a aprins o tigara si m-a intrebat daca-i permit sa ma intrebe :D unde lucrez. I-am permis, ca asa-s eu, marinimoasa.
- Cum, si faceti atata drum in fiecare zi?

Cu asta i-am cucerit, asa ca au binevoit, finalmente, sa-mi spuna de ce se luasera de mine in the first place: apropiindu-se din sens opus, m-au vazut ca dau ocol masinii si o studiez. Concluzia lor a fost ca-i foarte posibil sa fi facut vreun pocinog si, cine stie, poate incerc sa ma fofilez, cercetand sa vad daca n-am lasat urme. 

Intre timp, colegul primise confirmarea ca permisul e in regula si au convenit amandoi ca de fapt da, zgarietura nu pare sa fie recenta (formidabil, de parca nu asta ma straduisem sa le explic). Mi-au dorit o zi buna si dusi au fost.

Concluzii:

1)      Vorbesc bine germana, faptul a fost confirmat de ilustrii reprezentanti ai legii.
2)      Nu mai verific daca am parcat bine, domn'le. Ce iese din prima, aia e :D 

duminică, 27 martie 2011

Divin


Daca intr-adevar exista vreo voce de inger, atunci asa suna. 

Daca intr-adevar exista voci care fac ca totul in tine sa vibreze, care-ti ating resorturile cele mai ascunse ale sufletului, care iti induc nevoia de a ingenunchea, care te fac sa simti ca nu esti si nu vei fi niciodata singur, care iti aduc aminte de toate visele, chiar si de cele pe care credeai ca le-ai uitat, atunci vocea asta e, cu siguranta, una dintre ele.




Cu adevarat, n-am mai auzit niciodata ceva asemanator. Nu credeam sa fie posibil. Nu de la un copil in varsta de 7 ani.

Intru intr-o perioada a anului in care sunt - sau o sa fiu - intr-o dispozitie destul de oscilanta. Prevad multe stari de up and down, asa se intampla de obicei. E vorba de ceva ce s-a intamplat cu multi ani in urma si care nu poate si nu va fi niciodata uitat. Poate-o sa scriu mai multe when the time comes.

Well, melodia de mai sus are ceva magic in ceea ce ma priveste, mai ales acum. Printre altele, imi aduce aminte ca sunt o norocoasa. Desi nu intotdeauna am senzatia asta.

miercuri, 23 martie 2011

O privire in mine insami


Din nou, o leapsa foarte interesanta si - tot din nou - preluata de la LiaLia.

SUNT  Greta.

AS VREA sa citesc mai mult, sa ma ocup mai serios de scris, sa opresc timpul pentru o clipa in fata la Taj Mahal, sa ajung la concertul de Anul Nou de la Viena, sa-i intalnesc pe Al Pacino , Robert De Niro, Hugh Laurie si Meryl Streep si multe altele ;))

PASTREZ amintiri frumoase si unul din cei 25 de trandafiri primiti la cea de-a 25-a aniversare.

MI-AS FI DORIT sa fi avut o alta copilarie decat cea pe care-am avut-o si sa nu mi se fi intamplat ceea ce mi s-a intamplat la 15 ani.

NU IMI PLACE sa calc, sa dorm la perete, alimentele picante, cutitele care nu taie (mai ales in restaurante), musafirii neanuntati si martipanul.

MA TEM de spatii inchise (dap, sunt putin claustrofoba. De fapt, daca ma gandesc mai bine, putin mai mult).

IMI PARE RAU că am pierdut un amic extraordinar din cauza unei femei pe care o considerasem, in mod eronat, prietena mea. 

IMI PLACE
sa ascult muzica, sa citesc, sa scriu, sa calatoresc, sa "discut discutii" cu sotul meu, ciocolata si vinul demisec.

NU SUNT rabdatoare si nici tupeista.

DANSEZ cu placere, pana cand fiecare pas echivaleaza cu 1.000 de ace.

CANT in baie, cand fac curatenie, la volan.

NICIODATA nu refuz sa ascult pe cineva care are nevoie sa vorbeasca si sa dau un sfat, daca mi se solicita.

RAR mi se intampla sa spun clar si raspicat ce ma deranjeaza.

PLÂNG
de cele mai multe ori femeieste, adica din fleacuri.

SUNT CONFUZĂ mai ales dimineata, pana beau prima cafea a zilei.

AM NEVOIE de cafea (stiu, ma repet), incredere in mine si afectiune.

AR FI TREBUIT
sa urmez facultatea de stiinte economice.

AS PUTEA
crede ca pana si cele mai utopice dorinte POT deveni realitate.


Dau leapsa cu drag mai departe tuturor celor care doresc sa scrie despre sine mult, in cuvinte putine. 

sâmbătă, 19 martie 2011

Ganduri din trecut


Asemeni foarte multor adolescenti, pe la 15-16 ani m-a vizitat si pe mine muza. Nu se intampla prea des si nici nu statea foarte mult in vizita, ca sa zic asa; am scris cateva zeci de poezii pe care mi-e penibil sa le recitesc acum, dupa ani. Ok, stiu, erau gandurile mele, dar de ce n-oi fi practicat eu poemul in proza? Ideile in sine nu erau proaste, dar cautam cu prea multa insistenta rima si asta strica totul. 

Cu o singura exceptie, totusi. O poezie pe care am scris-o la 16 ani, in ora de geografie (aici as dori sa apreciati sinceritatea, multumesc :D). N-am stiut si n-o sa stiu niciodata de unde-a "venit", dar imi aduc aminte ca toate cuvintele au curs de la sine, fara ca eu sa depun alt efort in afara de acela de a scrie, ca si cum mi s-ar fi dictat. 

Eram in cea mai grea perioada din viata mea. Deloc in dispozitie creativa. Cu atat mai mult nu inteleg nici azi de unde-a aparut...

E singura poezie care, cred eu, merita a fi aratata si altora. 


ILUZII

Ideal de necesitate spirituala,
O intrebare aspra si fara raspuns.
Ma gandesc acum, 
In acest ceas al umanitatii,
La intrebari pe care nu le-am pus...

Clepsidra lumii goala de mister
Priveste-adanc in ochii goi 
Ai omului eternitatii,
Care zambeste pentru-o clipa,
Avand iluzia dreptatii.

Ingreunata de mister, 
Imi azvarl ochii-n departari
Si vad in zarea lumii intunecate
Orizonturile reci
Si adevarul efemer.

In moartea alba a unei sperante
S-au scufundat pe rand iluzii reci
Care plutesc pe-aripi de fum,
Stropite-n aur si azur,
La poarta-nchisa a unei doleante.

vineri, 18 martie 2011

Misterul salatei de vinete


Dupa-amiaza a venit de la parintii lui, pe care-i vizitase. Mama lui imi trimisese salata de vinete, dupa care stia ca ma dau in vant si care nu-mi iese niciodata asa cum imi place (si cum ii iese ei, evident).
El s-a dus sa faca un dus, iar eu am purces, ca o femeie respectabila ce ma aflam inca de pe-atunci :D, sa pregatesc cina. De la care, bineinteles, nu putea sa lipseasca tocmai salata de vinete. Da’ unde-o fi borcanul ala? Ah, nu cumva sa-mi spuna ca l-a uitat…. Salata se face daca-i pe-asa!
Strig intrebarea prin usa, imi raspunde din aburi: „N-am uitat-o, e in geanta, adu-mi-o ca-ti dau eu borcanul“.

Hmmm si iar hmmm. Era prima data cand facea asa, intotdeauna ma trimitea sa caut eu insami in geanta / portofel/ buzunare, daca aveam de luat ceva. 9 femei din 10 ar fi tras o singura concluzie si i-ar fi dat cu tigaia-n cap (sau cu geanta, for that matter). Dar eu stiam ca, indiferent care e motivul pentru care nu vrea sa ma uit in geanta lui de umar, nu poate fi nimic rau. Uite-asa. Stiam si gata.

A doua zi dimineata ne beam cafeaua si sporovaiam de una-alta. N-as mai sti sa spun cum a venit vorba de excursia pe care-o facusem eu in Grecia cu aproape 5 ani in urma. Cert e ca el a adus vorba, nu eu. Mi-am amintit de muntele Meteora, de prima mea achizitie pe care-am facut-o acolo – un inel de argint...

Ma intrerupe si se apuca sa mosmondeasca in antementionata geanta. Eu ma duc sa-mi mai pun niste cafea. Ma ia de talie.

- Si daca tot a venit vorba de inele....
In mana tine o cutiuta de catifea rosie.
-… Vrei sa te mariti cu mine?


Preventiv, imi cuprinde umerii. Mai in gluma, mai in serios il prevenisem candva ca, atunci cand se va decide sa-mi adreseze THE QUESTION, sa ma tina bine, ca-i posibil sa ma scurg. Nu vorbeam serios, dar, cum se vede, m-a crezut.

De fapt, intr-un fel tot m-am scurs... Mi-a pus inelul (intrebandu-ma, fastacit si adorabil, „pe care deget se pune?“), apoi l-am imbratisat si am stat asa cateva clipe, iubindu-l mai mult decat oricand pana atunci si incercand sa constientizez cat mai mult momentul, sa-l iau cu mine, sa-l port in mine, sa...

O soapta timida:
- Aaa…. N-am auzit “Da-ul”….

Ei bine, asa am comis-o eu :D M-am luat si pe mine prin surprindere: la orice reactie m-as fi gandit, dar ca uit sa raspund, nu).

I-am spus „da“ imediat si, cinci luni mai tarziu, a devenit oficial.  

Astazi se implinesc 4 ani de cand am primit una din cele mai importante bijuterii din viata mea. Imediat dupa, am ascultat "I want to spend my lifetime loving you". Tinandu-ne in brate, uitandu-ne amandoi la inelul aflat pe mana mea si nespunand nimic. Nu era nevoie. Marc Anthony si Tina Arena vorbeau pentru noi.

PS: da, din motive de cutiuta rosie nu ma lasase sa ma uit in geanta lui... si scriind postul asta, mi s-a facut pofta de salata de vinete.

PPS: in fotografie sunt patru „personaje”: doua maini, ziua nuntii noastre si inelul. 

PPPS: surprinzator, si-a amintit ca azi aniversam cutare numar de ani din cutare moment. Dar nu mai stie ce melodie am ascultat. Acuma nah, sa nu fiu prea pretentioasa, totusi. Oricum, ce-as putea sa mai spun eu, care nu mai stiam de capul meu si uitasem sa-i raspund? Asta n-a uitat :))

miercuri, 16 martie 2011

Zona crepusculara


In ultimele 4 zile:

- am pus coriandru in cafea in loc de zahar, intrucat n-am vrut sa aprind lumina in bucatarie la ora psihiatrica 5 dimineata si am avut incredere in stalpul de iluminat de pe alee. Proasta idee. De-abia cand aroma susnumitei mirodenii mi-a ajuns la nas, am realizat confuzia. Nu, nici atunci n-am aprins lumina, dar, preventiv, m-am dat mai aproape de geam, inainte sa mai "botez" cafeaua cu cine stie ce.

- am ajuns la concluzia ca necesit un nou fier de calcat, intrucat cel pe care-l am s-a defectat. Nu se mai incalzea, nu mai "producea" nici aburi, desi avea apa... Am bombanit vreo cateva minute diverse variatiuni pe tema "nici aia de la Philips nu mai fac lucruri de calitate, se duce  lumea de rapa, ntz ntz". Apoi am bagat de seama ca fierul nu mai era in priza.

- am strigat suav (din dormitor) la sot (care era in sufragerie) sa vina sa-mi stinga lumina, ca-s ca si adormita si-mi sare somnul daca ma ridic eu din pat. Cand a venit, a constatat ca singura lumina care mai era aprinsa era de la veioza, aflata pe noptiera de langa pat. M-a pufnit rasul si mi-a sarit somnul.

Avand in vedere cele de mai sus, cred ca n-ar fi tocmai intelept sa gatesc zilele acestea :D

duminică, 13 martie 2011

Pamflet din trecutu-mi glorios


(Nota: textul de mai jos, pe care-l redau modificand numai numele personajelor, a fost scris cu 6 ani in urma si se refera la un episod din activitatea mea - din fericire, de scurta durata - intr-o redactie de sport. L-am regasit de curand si m-a amuzat sa-l recitesc. Observ, si nu pentru prima data, ca in vremea aceea aveam un condei ironic, aproape sarcastic. Oare ce s-o fi intamplat cu el?)




                                                          Femeie la meci
 
Ce mi-o fi venit sa m-apuc de scris un .... ceva, ca nici nu stiu in care gen jurnalistic se incadreaza - sa-i spunem, provizoriu, pamflet (sau cronica? Mai chibzuiesc!) - despre una dintre experientele mele, atat din punct de vedere profesional, cat si personal, la un meci de fotbal?

Pur si simplu, m-am gandit ca ipostaza in sine e atat de inedita, contravine in mod atat de flagrant personalitatii mele, incat ar fi pacat sa nu mi-o mai amintesc la 80 de ani. Asta ca sa nu mai spun ca prietenii mei se uita si acum la mine asa, ca la un om aflat intr-o unica si respectabila doaga, intrebandu-se "cum naiba faceai chestia asta??" Pai, uite cum!

Meciul de care-mi amintesc si acum cu placere - ca au fost unele in timpul carora mi-am dorit sa nu ma fi nascut - este derby-ul Rapid - Dinamo, din turul actualei editii de campionat. Deja va uitati ca la masini straine! Pai inca mai am ceva amintiri din vocabularul de specialitate, chiar daca - si spre norocul meu - nu mai lucrez de multisor in domeniu....

Suntem delegate eu si Irina (nume fictiv, ca deh, cine stie cine mai ajunge sa citeasca pe aici si nah, vorba lui nenea Iancu, eu consimt la respectarea intimitatii). Cu aceasta fiinta e o intreaga poveste.... fata asta cred c-ar scoate din sarite si un yoghin. Permanent agitata, isterica, panicata. Ce mai, o fericire sa o am alaturi la meciul asta, unde se preconizeaza ca va fi "omor". Dar avand, pare-se, ceva de kamikaze in adancuri, ma declar incantata de provocare.

Mihai (paranteza: tot nume fictiv si unul din putinii colegi din redactie de care-mi amintesc cu placere), anunta ca va veni si el la meci, desi nu fusese numit. Imi argumenteaza ca prezenta lui e imperios necesara, pe post de tampon intre mine si Irina. Cum, de ce? Pentru ca Irina e dinamovista convinsa, iar eu mi-s rapidista (mai putin convinsa, in comparatie cu neobosita mea colega, intre noi fie vorba). Asa ca Mihai decreteaza ca e absoluta nevoie de el, pentru a interveni in caz ca ne luam la bataie, din spirit de solidaritate cu echipa favorita. Zis si facut.
Sambata, cu vreo ora inainte sa plec la meci, ma apuca toate in acelasi timp: somn, lene, foame, chef de citit. "Naiba sa-l ia de meci", imi zic, dar, plina de bravura (si, pe de alta parte, neavand de ales), ma inarmez cu agenda, pix si reportofon, verific sa fie telefonul incarcat si plec fluierand imnul Rapidului. V-am zis ca am ceva de kamikaze.

La intrarea in stadion, densitatea populatiei pe metru patrat intrece orice imaginatie. Ar trebui sa zic mai degraba pe centimetru patrat. Cele doua culori predominante - visiniu si rosu - creeaza o asociatie imposibil de suportat vizual, care imi violeaza simtul estetic. Bag de seama ca am dat in abstract. Trezeste-te, femeie, esti la un meci de fotbal!
Bine ca suporterii n-au voie sa intre cu bauturi alcoolice.
Da' parca mare branza cu interdictia asta.... s-au cinstit naprasnic in prealabil, asa incat sunt cu totii belicosi. "Moarte cainilor!", zbiara masa visinie. "Cainii musca pe tigani, care nu fac nici doi bani!", urla gasca in rosu in chip de raspuns, agitand fanioanele, esarfele si fularele ca pe niste lassouri. Incurajator.

Ma strecor printre ei - i-as fi evitat, da' nu v-am zis ca densitatea umana era dincolo de orice imaginatie? - scap nevatamata, un singur individ intrebandu-ma "un' te duci, papusa?" si intru in stadion. Asta dupa ce gorilele de la intrare imi cerceteaza cu suspiciune legitimatia si acreditarea. Mai aveau putin si le scanau... in fine, primesc permisiunea sa intru si razbat voiniceste pana la masa presei, unde dau de eterna si fascinanta Irina.

Previzibil, Irina e in panica. "Nu l-ai vazut pe Mihai?!!" Unde naiba era sa-l vad, in viermuiala aia? Poate doar daca-si planta un girofar pe cap! "Si daca nu vine??", continua Irina, rotindu-si ochii mai ceva ca ventilatoru' meu de acasa. "Daca nu vine, asta e, oricum nu era delegat si venea numai asa, de fason. Ne descurcam noi!", zic, dar simt ca deja m-apuca nervii. Nu pretinde nimeni c-o sa fie simplu, insa e de prisos ca la toata treaba sa se adauge si Miss Panica-stres-agitatie-panica-ochi_dati_peste_cap.
Dar Mihai apare in timp util si, asa cum a promis, se posteaza intre noi doua. A carat si 3 pungi de seminte dupa el. Mai bine de atat nici ca se putea. Am scapat de Irina, macar pana dupa meci - e si asta o afacere, ca la alte evenimente, la care am mers numai noi doua, am resimtit nu o data impulsul de a-i pune scotch pe gura.

Mai sunt vreo 20 de minute pana la fluierul de incepere a partidei. M-apuc de rontait seminte (de la Mihai, in caz ca n-a fost clar) si arunc o privire spre tribune. Sunt pline pana la refuz, suporterii neinfricati desfasoara bannere, agita steaguri si zbiara frenetic. A, si sa nu uit, sufla in fluiere si urla in portavoce de mai au putin si isi varsa plamanii. E un vacarm de nu pot sa comunic cu Mihai decat daca-i tip in ureche (si viceversa). Cantitativ, sunt vreo 7000 de bucati spectatori - cel putin asa apreciaza Mihai, care "le are".
Pana una-alta, ma achit de prima sarcina de serviciu - in sensul ca-mi inalt gatul de lebada, sperand sa ochesc niscaiva personalitati la tribuna oficiala. Da, trebuie sa stim si asta! Cum zice Mihai, viata este dura. Identific de una singura cateva capete incoronate, aflate in raza mea vizuala si de restul imi mai zice Mihai - ceva la maniera "Greta, vezi c-a venit si tristu' ala de Borcea....".

Intre timp, s-a facut ora de incepere a meciului. Echipele sunt anuntate de comentatorul cel viteaz care, multumita instalatiei de amplificare, reuseste sa acopere taraboiul. Alternativ, fiecare echipa este intampinata cu urale si incurajari de jumatate din stadion, respectiv cu huiduieli de cealalta. Constat, cu un soi de multumire perversa, ca galeria rapidista e oarecum mai putin agresiva - in sensul ca invectivele la adresa dinamovistilor se opresc la "Radeti tot plutonu', sa muste gazonu'!" Ceilalti au ajuns deja la mame.

Se canta imnul Rapidului (echipa gazda, adica), in timp ce jucatorii se pozitioneaza pe teren. Mihai ne aduce la cunostinta ca-si asuma el sarcina casetei tehnice a meciului (asta insemnand: formula fiecarei echipe, cartonase, schimbari si goluri). Urmeaza ca eu sa ma duc la conferinta de presa, iar Irina la declaratiile oficialilor.
Sunt cum nu se poate mai multumita de aranjament - conferinta e floare la ureche, de caseta tehnica am scapat (e cea mai ingrata chestie la un meci), iar Irina n-are decat sa se spele pe cap cu declaratiile sforaitoare de dupa. Este pur si simplu perfect, asa ca ma destind si vizionez partida absolut relaxata.

De la bun inceput, meciul se desfasoara intr-o atmosfera foarte incordata - jucatorii sunt agresivi, iar arbitrul imparte cartonase galbene cu multa darnicie. Galeriile scandeaza la unison "Pe ei, pe ei, pe mama lor!" - numai ca fiecare parte se refera la alte mame, ca sa zic asa.
Cei din jurul meu s-au incalzit instant. "Ofsaid, in mortii ma-tii de arbitru!" "Ba pe dracu' ofsaid!" "Cartonas galben lu' Badoi!" Eu ma incrunt, ca jucatorul numit e de la Rapid. "Penaltyyyyy!" zbiara unul in spatele meu, facandu-ma sa tresar.
E clar - suporterii "care este" stiu ei mai bine cum trebuie actionat, cine si de ce a gresit, indicatiile sunt insotite de cate un scuipat viril - stiu asta pentru ca un tip si-a emanat secretia salivara chiar langa mine. Ca paranteza, omu' n-a facut-o intentionat, ca nimeni n-are treaba cu presa, dar de la inaltime se mai intimpla, deh...

In tot cazul, se pare ca arbitrul a auzit vajnicul indemn, pentru ca acorda penalty celor de la Dinamo.

Am emotii. Mihai ma tachineaza: "O sa fie 1-0 acu', sa vezi". Si al naibii, are dreptate. Dihania de balon intra in plasa, iar galeria dinamovista se dezlantuie intr-un muget prelung si entuziast. "Gol Dinamo, Claudiu Niculescu", anunta comentatorul cu o voce anemica, de parca n-ar fi mancat de 3 zile. Ma pleostesc. Arunc o privire urata in directia lui Niculescu si dupa aia il asigur pe Mihai ca Rapid va egala, cel putin. Intre timp, Irina cotcodaceste incantata.

Pina la pauza nu se mai intampla nimic spectaculos. Observ ca rapidistii au turbat, pentru ca trag mereu la poarta si parca tot jocul se desfasoara numai in careul celor de la Dinamo. Transmit observatia mea lui Mihai, care ma "incurajeaza": "Sunt vai steaua lor, pun pariu cu tine pe ce vrei ca Rapid pierde". Nu-mi convine deloc predictia asa ca, in gluma, il anunt cu un aer solemn: "Sa stii ca, daca Dinamo castiga, in semn de protest nu ma duc la conferinta de presa".
Mihai se uita la mine chipurile serios si sever, incat ma pufneste risul. "Greta, ai innebunit de-a binelea. Da-ti demisia - acum".

Fluier de pauza. Moment de respiro, pentru improspatarea fortelor - atat pentru jucatori, cat si pentru galerii. In ce-i priveste pe acestia din urma, ma mir ca mai au suflare.

Repriza a doua incepe in forta. Rapidistii sunt tot turbati, da' macar turbeaza cu folos: inca din primele minute, 1-1!! Galeria rapidista explodeaza si, recunosc, sar si eu de pe scaun si aplaud. Latura de animal microbist din mine isi cere drepturile. "Goooool Rapid! Marcator - Daniel Niculae! Multumim, Nico, ai adus bucuria in Giulesti!" zbiara comentatorul, de data asta cu deosebit patos.
Mihai noteaza golul, minutul si marcatorul cu un aer plictisit. Nu-i suporta pe rapidisti, asta e. Suntem chit, ca nici eu nu-i inghit pe stelistii lui. Alaturi, Irina afiseaza o mina chinuita, de parca ar sta in genunchi pe coji de nuca. Imi spun, pentru a o suta oara, ca fiinta asta are o mutra de gaina si de multe ori se comporta fix ca zburatoarea antementionata.

Echipele lupta de mama focului, in ambele formatii se produc schimbari. Suporterii ambelor tabere s-au dezlantuit. Bannerele se succed in ritm ametitor. "Pana la moarte!" Pret de un minut, cuget la stupiditatea si absurdul ideii de sacrificiu suprem pe altarul fotbalului. Dar nu e momentul potrivit pentru astfel de introspectii: preluare - centrare - gooool Rapid! 2-1!!
Galeria rapidista e deja la limita isteriei: tropaie, zbiara, fluiera, arunca si confetti - care "ning" peste cei de la nivelurile inferioare. Mihai e resemnat si mormaie ceva "de bine" la adresa dinamovistilor, care n-au fost in stare sa bata.
Arunc o privire la ceas: mai sunt 16 minute. Cu putin noroc, scorul va ramane neschimbat. Si asa a si fost. Meciul se termina: scor final 2-1 pentru Rapid. Ura! Ne grabim spre iesire, gaina de serviciu (Irina, v-ati prins) ramane sa astepte declaratiile, Mihai suna in redactie  ca sa transmita informatiile tehnice, iar eu ma uschesc la sala de conferinte.

Cam asa s-au prezentat lucrurile.... Interesante (sau, mai interesante) au fost si acele partide unde faceam eu insami caseta tehnica. Nu mai spun de formula echipelor, dar sa te binoclezi pe teren, scrutand in zare ca sa vezi cui a aratat arbitrul cartonasul galben (ca la unul rosu se anunta, n-ai treaba)... si, daca nu vezi sau daca parerile sunt impartite, sa faci "ancheta" la pauza, printre ceilalti jurnalisti: "voi pe cine ati vazut?". Atunci sa te tii adrenalina.... De vreo doua ori mi s-a intamplat ca, in ultima instanta, sa ma duc la arbitru si sa-l intreb.

Da, am facut eu de-astea, oricit de neverosimil ar putea parea. Si am ramas rapidista si acu'!
Mai putin dedicata - dovada ca in seara asta, 15 mai 2005, a fost meciul retur Dinamo - Rapid (scor 2-2) si eu nu m-am sinchisit sa ma duc. Da' inainte eram dedicata de nevoie... Las' ca citesc maine Gazeta si Prosportul (editiile online) ca sa aflu ce si cum. Hai Rapid!



miercuri, 9 martie 2011

Hrana e diabolica


Nu intrati in panica, n-am aderat la vreun cult de-ala creepy care crede ca tot ceea ce mancam ne ucide si alte minunatii de-astea. Aparent insa, sunt toate sansele ca angajatii de la cantina firmei unde presteaza yours truly sa fi aderat cu entuziasm.

Pai la ce alta concluzie as fi putut ajunge cand am vazut luni meniul “Action Point” (n-am dibuit de ce-l cheama asa, dar o sa elucidez eu si aceasta enigma) pentru saptamana in curs? Ia uitati aici:

Luni:
Rasol de vita Baphomet cu sos, garnitura de cartofi si fasole alba.

Marti:
Friptura de porc Mephistopheles cu sos de ceapa si salata calda de cartofi.

Miercuri:
Medalion de vitel Azazel (asta mai si rimeaza) cu ciuperci si legume.

Joi:
Pulpa de vita Belzebut cu sos de smantana si conopida gratinata.

Vineri:
Friptura de pui Diabolus cu sos de mango & ardei si Rigatoni.


Ieri m-am inarmat cu tupeu si-am comandat Mephistopheles-ul, reflectand ca n-am la mine nici funie de usturoi, nici tarus si ajungand la concluzia ca foamea si pofta au prioritate (mirosea foarte bine maglavaisul, in comparatie cu „Meniul zilei“, care insemna o adunatura de legume tocate si cu niste fasiute de carne esuate printre ele).  
Am intrebat-o pe vanzatoare ce si cum, dar m-a lamurit de m-a zapacit: „e o actiune speciala saptamana asta“. Indeed. Asa speciala, mai rar, bobocule.

De gustos, a fost delicios, dar azi l-am lasat in pace pe Azazel, pentru ca nu-mi place carnea de vitel (extraordinar, v-am zis ca rimeaza? :D).

Astept cu interes meniurile din mitologia greaca. Daca rasolul Hera nu e picant si daca friptura Pallas Athena nu e cam fara gust si usor atoasa, se numeste ca astia de la cantina sunt niste ignoranti :))

joi, 3 martie 2011

Ghiveci de ganduri


Ma gandesc in fiecare dupa-amiaza sa scriu, dar mereu ma iau cu (sau de) altele si dupa aceea ma simt epuizata.

Am inceput sa citesc cartea lui Hugh Laurie ("The Gun Seller") si imi place mult. Umor sec, tip Greg House. Ar merita sa citesc mai mult de 2-3 pagini pe seara. Dar energie pentru mai multe, n-am.

Ma doare capul de azi dimineata si Ibuprofenul n-a avut niciun efect. Nici macar placebo. 

La serviciu ma descurc destul de bine si sunt uimita de ritmul sustinut in care lucreaza oamenii. O sa va povestesc intr-un post separat. Am mai lucrat in niste institutii germane (atat la privat, cat si la stat), dar ca aici n-am mai vazut.

Evident, ma straduiesc sa lucrez cot la cot cu ei, poate de-aici si epuizarea, si sacaitoarele dureri de cap.

Nu reusesc sa cobor sub 60 de kilograme. In toamna, inainte de nunta, aveam 56. Bad, bad girl. 

O gramada de filme zac pe HDD si nu mai ajung sa fie vazute.

Frau Zgaiba ne-a vizitat pentru a 363237246192713231-a oara ca sa ne aduca la cunostinta ca s-a certat cu administratorul. "Omul nu are toate cestile in dulap", rabufni ea. Asta e echivalentul german pentru expresia "nu are toate tiglele pe casa". Chestia e ca ea nu mai are nici cesti, nici farfurii, nici tacamuri. So to speak ;))

Conduc 90 de kilometri zilnic si inca imi este foarte teama. Intr-atat, incat nici sa mestec guma n-am curaj. Mi se pare ca-mi pierd concentrarea. De radio, nici pomeneala...

Vreau sa devin milionara jucand la Loto. Fagaduiesc solemn sa contribui la salvarea balenelor albastre, a gerbililor si a multor altor vietati, precum si la astuparea gaurii din stratul de ozon.

Am de calcat un schimb de pat si meditez de ce n-om fi cumparat noi numai asternuturi care nu au nevoie sa fie calcate. Da, am un spirit practic.... ceva de groaza. 

Ma duc sa-mi pregatesc hainele pentru maine. Asta daca nu vreau sa fac maine dimineata ca Bridget Jones, care si-a cautat fusta un sfert de ceas si cand, in fine, a dat de ea, si-a dat seama ca nu-si gaseste chilotii.